Scope of contractual penalties for unjustified diminution of insurance indemnity versus late payment delays

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 11 mai 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A. şi intervenientul forţat C., obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumelor de 35.366,14 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 6 iunie 2017 şi de 150.000 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate, de la data de 18 aprilie 2018 (data de la care asigurătorul a prezentat o ofertă de despăgubire prin care a diminuat nejustificat despăgubirea) şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1774 din 6 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta B. S.A. şi, în consecinţă, a declinat competenţa materială de soluţionare în favoarea Tribunalului Cluj.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj

Prin sentinţa nr. 212 din 19 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A. şi a intervenientului forţat C. şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 11.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi suma de 27.020 RON cu titlu de daune materiale. A obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei suma de 1.770,11 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru, aceeaşi sumă urmând a fi achitată de către pârâtă către Statul Român în urma acordării reclamantei a scutirii parţiale a taxei judiciare de timbru. A obligat-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în prima instanţă.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 258/A din 20 noiembrie 2019, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A..

Prin motivele de recurs, reclamanta a arătat că cererea sa vizează exclusiv modalitatea eronată în care instanţa de apel a aplicat art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Potrivit recurentei, scopul acestui text legal este acela de a da greutate şi valoare obligaţiilor impuse asigurătorului RCA prin art. 20 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 54/2016, stabilind sancţiunea penalităţilor în eventualitatea eşecului acestuia de a şi le îndeplini în mod corespunzător. A arătat că în conţinutul textului de lege se regăsesc trei ipoteze de sancţionare, respectiv: asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte în termen şi integral aceste obligaţii; asigurătorul RCA diminuează nejustificat despăgubirea, ipoteză de care se prevalează reclamanta-recurentă şi respectiv, asigurătorul RCA întârzie achitarea despăgubirii. Aşadar, recurenta a susţinut că penalităţile au natura juridică a unei sancţiuni, care este impusă de actul normativ pentru conduita culpabilă a asigurătorului RCA, manifestată în oricare dintre cele trei ipoteze de mai sus.

Cu referire la situaţia de fapt, recurenta a arătat că societatea de asigurare a fost avizată cu privire la producerea evenimentului asigurat şi a consecinţelor acestuia, la data de 5 aprilie 2018 pentru prejudiciul material, respectiv la data de 11 aprilie 2018 pentru prejudiciul moral, solicitându-i-se, totodată, şi plata despăgubirilor aferente prejudiciului material şi moral suferit.

Potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 54/2016, societatea de asigurare avea la dispoziţie 30 de zile pentru a oferi un răspuns la cererea de despăgubire formulată de persoana prejudiciată. La data de 18 aprilie 2018, deci în termenul legal de 30 de zile de la data avizării, societatea de asigurare a formulat o ofertă de despăgubire, în cuantum de 20.000 RON, care să acopere daunele materiale şi morale suferite de persoana vătămată, aceasta fiind singura ofertă transmisă victimei în termenul legal.

Ulterior, la data de 27 mai 2018, cu mult după expirarea termenului de 30 de zile şi numai după introducerea de către reclamantă, la data de 11 mai 2018, a cererii de chemare în judecată, societatea pârâtă a mai propus o ofertă de despăgubire în cuantum de 46.500 de RON.

Recurenta a susţinut că această ofertă nu poate fi luată în considerare, fiind tardivă şi că oricum, societatea de asigurare nu a achitat niciuna din aceste sume, aşa cum impune art. 22 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

În ceea ce priveşte oferta de 20.000 de RON, recurenta a considerat că aceasta este absolut nejustificată după orice criterii s-ar lua în considerare, respectiva sumă neacoperind nici măcar daunele materiale suferite de victimă. Potrivit recurentei, oferta societăţii de asigurare, care a avut la dispoziţie toate documentele justificative necesare, atât în ceea ce priveşte daunele materiale, cât şi cele morale, apare ca fiind neserioasă, nejustificată, făcută doar cu scopul de a-şi îndeplini formal obligaţia de a formula un răspuns.

A susţinut recurenta că rostul acestei ipoteze legale a fost tocmai acela de a obliga societăţile de asigurare să facă oferte de despăgubire decente, rezonabile şi să prevină ofertele derizorii şi formale, care mizează pe lipsa de cunoaştere, de resurse sau de determinare a celor prejudiciaţi în urmărirea mai departe a despăgubirilor reale la care sunt îndreptăţiţi.

În speţă, comportamentul societăţii de asigurare se circumscrie perfect ipotezei legale a diminuării nejustificate a despăgubirii, sancţionată de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

De aceea, sunt criticabile argumentele instanţei de apel, care a refuzat constatarea conduitei culpabile a societăţii de asigurare în diminuarea nejustificată a despăgubirii şi aplicarea, în consecinţă, a sancţiunii penalităţilor.

Soluţia instanţei de apel este în vădită contradicţie cu textul art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, din care rezultă că diminuarea nejustificată a despăgubirii este în mod evident o ipoteză de sancţionare, întârzierea în plata despăgubirilor nefiind singura conduită culpabilă societăţii de asigurare care poate atrage aplicarea sancţiunii penalităţilor.

O altă critică a deciziei atacate a privit statuarea instanţei potrivit căreia legea nu prevede obligaţia asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate la nivelul pretenţiilor acestora.

Recurenta a arătat că, deşi această afirmaţie este adevărată, neexistând niciun text legal care sa impună o astfel de obligaţie asigurătorului, nu aceasta este conduita pentru care a solicitat sancţionarea asigurătorului, obligaţia legală pe care o susţine ca fiind încălcată fiind aceea de a diminua în mod nejustificat despăgubirea cuvenită persoanei prejudiciate.

A fost criticată şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia sancţiunea penalităţilor nu s-ar putea aplica decât de la momentul la care prejudiciul a devenit cert, lichid şi exigibil, întrucât o astfel de abordare reprezintă, potrivit recurentei, o gravă eroare, distorsionând complet natura juridică a penalităţilor. Deoarece penalitatea în discuţie este stabilită de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 la un procent de 0,2% din suma de despăgubire, reflexul juridic este de a considera că aceste penalităţi sunt de fapt un accesoriu al creanţei principale.

Or, această interpretare este greşită, întrucât desfiinţează practic obligaţiile impuse asigurătorilor, golind de conţinut întreg mecanismul sancţionator prevăzut de art. 20 alin. (1)-(4) din O.U.G. nr. 54/2016, iar persoanele vătămate în urma unor accidente de circulaţie rămân fără nicio protecţie în faţa societăţilor de asigurare.

În acest context, societatea de asigurare a invocat în mod greşit aplicarea mecanismului civil clasic al plăţii penalităţilor de întârziere de la data la care o creanţă devine certă, în cazul de faţă trebuind aplicat mecanismul de plată a penalităţilor reglementat de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, câtă vreme sancţiunea penalităţilor nu vizează întârzierea de la plata unei creanţe certe, lichide si exigibile, ci neîndeplinirea unei alte obligaţii prevăzute de lege şi anume, aceea de a diminua nejustificat despăgubirea.

În raport de toate aceste consideraţii, a solicitat admiterea recursului şi casarea, în parte, a deciziei curţii de apel, constatând că societatea de asigurare trebuie sancţionată cu obligarea la plata penalităţilor de 0,2% din suma de 11.000 de euro începând cu data de 18 aprilie 2018, data prezentării ofertei de despăgubire diminuată nejustificat şi până la data plăţii efective.

5. Apărări formulate în cauză

Urmare a comunicării recursului, la 3 august 2020, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, a se constata inadmisibilitatea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, intimata-pârâtă a arătat că din motivarea acestuia nu rezultă incidenţa niciunui caz de casare, criticile aduse hotărârii instanţei de apel fiind legate doar de unele aprecieri subiective.

Critica esenţială pe care se axează întreaga motivare a recursului vizează aprecierea incorectă a stabilirii penalităţilor de întâziere şi priveşte netemeinicia deciziei, respectiv reaprecierea probelor administrate şi a stării de fapt.

În măsura în care se va constata că există motive de recurs care să poată fi încadrate în cele de nelegalitate, intimata - pârâtă a solicitat să se constate că decizia atacată este legală, instanţă de apel procedând la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurenta nu a depus răspuns la aceasta.

6. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 19.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, a constatat că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. şi ca atare, nu este incidentă excepţia de inadmisibilitate (în realitate, vizând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor), astfel încât a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

II. Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente:

- Recurenta-reclamantă pretinde în mod nejustificat că în soluţionarea cauzei instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 atunci când nu a acordat penalităţi de 0,2 % pe zi de întârziere sub motiv că asigurătorul ar fi diminuat nejustificat cuantumul despăgubirilor datorate victimei (reclamanta) accidentului produs de intervenientul forţat (asiguratul intimatei-pârâte).

Astfel, potrivit circumstanţelor factuale ale cauzei, aşa cum au fost ele reţinute de instanţele fondului, fiind redate ca atare şi de către recurenta-reclamantă, aceasta s-a adresat cu cerere în despăgubiri asigurătorului la data de 5.04.2018, indicând suma de 35.216,49 RON, cu titlu de daune materiale, pentru ca ulterior, la 11.04.2018, să formuleze o altă cerere, prin care a solicitat suma de 150.000 eu, pentru prejudiciul moral.

Intimata-pârâtă a răspuns la 18.04.2018, cu o ofertă de despăgubire de 20.000 RON pentru ca ulterior, la 27.05.2018, să revină şi să propună o despăgubire de 46.500 RON, cu menţiunea că aceasta acoperă atât prejudiciul material, cât şi pe cel moral.

Pretinzând o diminuare nejustificată a despăgubirii şi astfel, activarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, recurenta-reclamantă se raportează, în principal, la suma de 20.000 RON (obiect al ofertei iniţiale a asigurătorului), susţinând că doar aceasta poate fi luată în considerare întrucât respectă termenul de 30 de zile (de la data înregistrării cererii de despăgubire) prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016.

O astfel de susţinere nu poate fi primită întrucât pe de o parte, reclamanta însăşi s-a adresat asigurătorului cu două cereri (la 5.04.2018 şi respectiv, la 11.04.2018) prin care a solicitat, separat, despăgubiri pentru prejudiciul material şi pentru cel moral, astfel încât în calculul celor 30 de zile trebuie luată în considerare şi ultima solicitare care a învestit asigurătorul (în funcţie de care termenul se împlinea la 11.05.2018).

Pe de altă parte, sancţiunea nerespectării termenului de 30 de zile nu este aceea a neluării în considerare a ofertei de despăgubire ci, aşa cum rezultă din coroborarea alin. (4) şi (5) ale art. 30 din O.U.G. nr. 54/2016, a plăţii penalităţilor pentru întârzierea în îndeplinirea obligaţiilor de soluţionare a cererii de despăgubire a părţii prejudiciate.

În speţă, soluţionarea cererii, raportat şi la ultima solicitare a reclamantei (11.04.2018) s-a făcut la 27.05.2018, deci cu o întârziere, care se înscrie într-o marjă rezonabilă de timp, de 2 săptămâni.

Temeiul pretenţiilor recurentei-reclamante şi obiectul criticilor acesteia în privinţa penalităţilor solicitate nu vizează însă, această întârziere în soluţionarea cererii, ci, diminuarea nejustificată a despăgubirilor acordate de către asigurător.

Critica este nefondată dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, astfel cum s-a arătat anterior, este eronată raportarea reclamantei la prima ofertă de despăgubire a asigurătorului (de 20.000 RON) cu ignorarea celei de-a doua (46.500 RON) întrucât întârzierea de 2 săptămâni în transmiterea ofertei nu are consecinţa lipsei de efecte (a neluării în considerare, cum se susţine), ci putea antrena sancţiunea plăţii de penalităţi.

În al doilea rând, pe fondul acestei susţineri, se constată că diminuarea nu este una nejustificată deoarece, raportat la solicitările reclamantei, la oferta asigurătorului şi la sumele stabilite de instanţă în urma evaluării jurisdicţionale, ea se înscrie într-o marjă rezonabilă de apreciere.

Astfel, în condiţiile în care reclamanta a pretins despăgubiri materiale de 35.216 RON şi morale de 150.000 eu, iar instanţa a stabilit îndreptăţirea acesteia la daune morale de 11.000 euro şi daune materiale de 27.020 RON, rezultă că suma de 46.500 RON oferită de asigurător (acoperind deopotrivă, daunele materiale şi morale) nu este una derizorie, nu este manifest disproporţionată sau nejustificată, pentru a determina o conduită ilicită a acestuia, de natură să atragă sancţiunea penalităţilor.

Solicitarea reclamantei vizând suma de 150.000 eu daune morale a fost găsită întemeiată în limita unei valori de 11.000 eu, ceea ce înseamnă că pretenţia acesteia a fost, în mod evident, una disproporţionată, în timp ce pretenţiile de daune materiale (în privinţa cărora a susţinut că a depus documente justificative la asigurător pentru suma de 35.216 RON) au fost găsite întemeiate pentru valoarea de 27.020 RON.

Ca atare, comparând sumele avansate de reclamantă, ca fiind apte să-i acopere prejudiciul, cu cele oferite de asigurător şi respectiv, cele stabilite de instanţă, rezultă că nu există o diminuare nejustificată (fără temei sau discreţionară) din partea asigurătorului, aptă să atragă ipoteza prevăzută de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, la care face trimitere recurenta în susţinerea criticii de nelegalitate.

De aceea, cu referire la dispoziţia legală menţionată anterior, în mod corect nu a fost antrenat regimul sancţionator al penalităţilor de întârziere, astfel încât raportat la datele concrete ale speţei nu pot fi acordate, distinct de sumele stabilite cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, şi asemenea sume (care au funcţie punitivă, vizând o conduită ilicită, neidentificată însă în cauză).

Mai mult, în privinţa daunelor morale, recurenta însăşi recunoaşte că nu există o obligaţie a asigurătorului de a le stabili la nivelul sumei pretinse de către victimă, întrucât ele fac obiectul evaluării jurisdicţionale a instanţei şi ca atare, nu ar putea fi sancţionată conduita intimatei-pârâte care nu a recunoscut pretenţiile cu acest obiect la nivelul celor formulate de parte.

În acest sens sunt, de altfel, dispoziţiile exprese ale art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, potrivit cărora "în cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa de judecată".

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă susţine, în mod contradictoriu, că societatea de asigurare ar trebui să fie obligată la plata "penalităţilor de întârziere de 0,2% din suma de 11.000 euro, începând cu data de 18.04.2018", adică penalităţi aplicabile asupra sumei stabilite cu titlu de despăgubiri morale.

De asemenea, deciziile instanţei supreme de care s-a prevalat recurenta în faza dezbaterii recursului (cu titlu de jurisprudenţă relevantă) nu sunt apte să-i susţină acesteia nicio critică de nelegalitate, dat fiind faptul că ele vizează ipoteze particulare, distincte de cea care a făcut obiectul judecăţii în prezenta cauză (respectiv, acordarea de penalităţi pentru întârziere în soluţionarea cererii sau în comunicarea ofertei de despăgubire).

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 258/A din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iunie 2021.