Inheritance acceptance via tacit acts and restorative restitution claims under Law 112/1995

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă la data de 01.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Municipiul Sibiu prin primar: să se constatate calitatea lui B., de moştenitor legal (colateral privilegiat) al defunctei C., cu o cotă succesorală de 1/2 din masa succesorală rămasă după aceasta compusă din cota de 1/2 parte din imobilele, situate în Sibiu, B-dul x nr. 35 şi, respectiv B-dul x nr. 29, Jud. Sibiu, şi a unui număr de 1400 a câte 500 de acţiuni bancare; să se constate calitatea lui D. de moştenitor testamentar al defunctului B. pentru cota parte din masa succesorală transmisă, respectiv 1/4 din imobilul situat în municipiul Sibiu, B-dul x nr. 29, şi respectiv 1/8 din imobilul situat în Sibiu, B-dul x nr. 35, aflate în masa succesorală a defunctului la data deschiderii succesiunii acestuia, precum şi 270 de acţiuni bancare; să se constate calitatea reclamantei de moştenitor legal al defunctului D., pentru întreaga masă succesorală rămasă de pe urma acestuia, compusă atât din drepturile dobândite prin moştenire cât şi din cota de 1/2 din bunurile dobândite în timpul căsătoriei; să fie obligat pârâtul să respecte drepturile succesorale ale reclamantei aferente cotelor succesorale astfel recunoscute, în raport cu masa succesorală transmisă urmare a deschiderii succesiunilor defuncţilor C., B. şi D.; să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în eventualitatea în care va cădea în pretenţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1130, 1140 C. civ. nou, art. 672 şi următoarele C. civ. vechi şi art. 194 C. proc. civ.

Prin precizarea de acţiune din 12.10.2016, reclamanta a învederat faptul că solicită să fie obligat pârâtul să respecte drepturile succesorale ale reclamantei în raport cu masa succesorală transmisă urmare a deschiderii succesiunilor defuncţilor C., B. şi D., prin predarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a bunurilor succesorale, dobândite prin culegerea succesiunii vacante a defunctei E., corespunzător unei cote indivize de 1/4 pe care o deţine fără drept.

La data de 28.09.2016, numita F., a formulat cerere de intervenţie principală solicitând instanţei rectificarea, în baza prevederilor art. 908 alin. (1) teza 3, a CF Sibiu nr. 9331 top. x, 45/1/1, 45/1/2 şi radierea înscrierii dreptului de proprietate a reclamantei, în cotă de 1/2 aflat sub B.14, deoarece "nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea", solicitând şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 28.09.2016, numiţii G. şi H. precum şi I. şi J. au formulat cerere de intervenţie principală solicitând constatarea calităţii de proprietari a numiţilor G. şi H., cu dreptul dobândit prin înscriere în cartea funciară, asupra apartamentului nr. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 40.937 top. x, parte a imobilului aflat în Mun. Sibiu, str. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 752 top. x şi constatarea calităţii de proprietari a numiţilor I. şi J., cu dreptul dobândit prin înscriere în cartea funciară, asupra apartamentului nr. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 40.936 top. x, parte a imobilului aflat în Mun. Sibiu, str. x, identificat în C.F. Sibiu nr. 752 top. x precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 38/27.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2017, s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Sibiu la Tribunalul Hunedoara.

La data de 31.10.2017 numita F. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul apărărilor pârâtului Statul Român prin Ministerul finanţelor Publice, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 11.12.2017 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de F..

2. Sentinţa Tribunalului Hunedoara

Prin sentinţa nr. 104/15.02.2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, invocate de reclamanta A. prin întâmpinarea la cererile de intervenţie principală formulate de intervenienţii F., G. şi H. şi I. şi Ilie; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de intervenienţii H. şi G. şi I. şi Ilie; a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, invocată de pârâtul Statul Român prin AJFP Sibiu; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată de pârâtul Statul Român prin AJFP Sibiu; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de intervenienţii H. şi G. şi I. şi Ilie şi în fond; a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la acţiunile în constatarea calităţii de moştenitor după defuncta C. ş.a. şi ca fiind prescrisă, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român să îi predea proprietatea şi posesia bunurilor succesorale rămase după defuncta C.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta F.; a respins cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii F., G., H., I., J., ca neîntemeiate; a obligat pe reclamantă să plătească intervenientei F. suma de 900 RON cheltuieli de judecată în fond.

3. Decizia Curţii de Apel Alba Iulia

Prin decizia nr. 348/25.03.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei; a respins acţiunea în petiţie de ereditate formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind făcută de o persoană fără calitate procesuală activă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a respins apelul reclamantei împotriva încheierilor de admitere în principiu a cererilor de intervenţie din 07.12.2016 şi 11.12.2017; a respins apelul declarat de intervenienta în interes propriu F. împotriva sentinţei civile nr. 104/2019 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 348/25.03.2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, s-a declarat recurs principal de către reclamanta A. şi recurs incident de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a de­ciziei atacate, cu consecinţa, în principal, a trimiterii cauzei, spre rejudecarea ape­lului, Curţii de Apel Alba-Iulia, sau, în subsidiar, dacă se va aprecia că sunt înde­plinite condiţiile, a trimiterii cauzei, spre rejudecarea fondului, Tribunalului Hu­nedoara.

În drept, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând hotărârea instanţei de apel pentru motive de nelegalitate, aceasta fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor de drept material incidente.

A arătat că solicită casarea în parte a deciziei recurate, exclusiv în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de instanţa de apel pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea acţiunii şi menţinerea soluţiei de admitere în principiu a cererilor de intervenţie formulate în cauză, prin încheierile din data de 07.12.2016 şi 11.12.2017. Pe cale de consecinţă, a precizat că nu recurează şi solicită să se menţină, ca legale si temeinice, soluţiile pronunţate de instanţa de apel pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (în mod corect respinsă de către instanţa de apel), precum şi pe respingerea cererii de intervenţie principală formulată de intervenienta F..

Recurenta a solicitat ca instanţa de recurs să constate că cererea introductivă de instanţă are natura unei petiţii de ereditate întemeiată pe un lanţ succesoral al cărui punct de plecare îl reprezintă decesul defunctei C.. Ca urmare a analizei condiţiilor specifice moştenirii legale, respectiv testamentare, instanţa a fost chemată să constate calitatea reclamantei de succesor pe lanţul succesoral şi să dispună predarea posesiei bunurilor succesorale.

Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei faptice din speţă, sub aspectul aplicării în mod eronat a dispoziţiilor de drept material ce reglementează atât acceptarea tacită a succesiunii, cât şi repunerea succesorilor în termenul de acceptare, în baza legilor reparatorii, situaţie care atrage nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, ideile care au constituit premisa soluţiei instanţei de apel privesc calitatea procesuală activă a reclamantei, derivată din aprecierea eronată a actelor prin care s-a exprimat dreptul de opţiune succesorală al moştenitorului B. după defuncta sa mătuşă, C..

Analizând concluziile pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, se constată în silogismul acesteia o frântură logică derivată din interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale în materia regulilor de acceptare tacită a succesiunii. Instanţa de apel, analizând trunchiat şi în context distinct probele, a ajuns la concluzia că B. nu a ar fi acceptat nici tacit, nici expres, moştenirea după defuncta C..

Recurenta susţine că a dovedit, în cauză, preluarea a cel puţin două bunuri succesorale, de către autorul său - B., din masa succesorală a defunctei C.: o icoană şi, respectiv, un pachet de 1.400 bucăţi a câte 500 de acţiuni/bucata la K..

Faptul că icoana preluată de moştenitorul B. din masa succesorală a defunctei C. ar avea caracterul unei amintiri de familie nu înseamnă că aceasta nu ar valora un act de acceptare a succesiunii, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel; dimpotrivă, preluarea acestui bun dovedeşte tocmai acceptarea tacită a succesiunii de către moştenitorul B..

Sub un al doilea aspect, în ceea ce priveşte valoarea bunurilor preluate din patrimoniul succesoral, se constată iarăşi că instanţa de judecată a efectuat o greşită aplicare a aceloraşi reguli privind acceptarea succesiunii, în sensul anterior menţionat. Astfel, se observă, urmare a studierii atente a art. 689 teza a II-a a vechiul C. civ., că norma nu impune o anumită valoare cu privire la bunul obiect al actelor de acceptare tacită, astfel că nici instanţa, în interpretare, nu o va putea face.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat şi în cazul icoanei, normele care reglementează acceptarea tacită a succesiunii nu stabilesc că bunul sau bunurile preluate ar trebui să aibă o anumită valoarea patrimonială, valorând acceptare tacită a succesiunii preluarea oricărui bun din masa succesorală, indiferent de valoare, dacă este făcută cu intenţia succesorului de a şi-1 apropria şi prin exprimarea unui comportament de moştenitor.

Instanţele de fond, fără a lua în considerare dezvoltările cuprinse în actele depuse la dosarul cauzei, concluzionează în mod cu totul eronat că B. nu ar avea calitatea de moştenitor legal al mătuşii paterne.

Concluzionând în sensul lipsei calităţii de moştenitor legal, iar nu de moştenitor legal acceptant, instanţa de apel realizează o confuzie între regulile referitoare la condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni şi aspectele privind acceptarea succesiunii, cu toate consecinţele care derivă din exprimarea dreptului de opţiune succesorală.

În ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind repunerea în termenul de acceptare a succesiunii în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat şi cu încălcarea normelor legale aplicabile, că repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, potrivit dispoziţiilor legii menţionate, nu ar putea opera, întrucât, pe de o parte, autorul reclamantei nu ar fi formulat " ... nicio cerere de restituire a imobilelor în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, care să valoreze acceptarea moştenirii ...", precum şi că, pe de altă parte, în litigiile anterioare s-ar fi susţinut o altă linie de descendenţă succesorală decât cea din prezenta acţiune.

Niciunul dintre argumentele instanţei de apel nu este valid, în realitate demersul legal necesar repunerii în termenul de opţiune succesorală fiind în mod corespunzător îndeplinit şi, de asemenea, susţinerile din litigiile anterioare privind lanţul succesoral neavând nicio relevanţă faţă de documentele depuse în probaţiune în prezentul cadru procesual.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederi legale care nu sunt incidente în privinţa calificării juridice a acestei cereri introductive de instanţă, întrucât, astfel cum reiese din cuprinsul documentului, normele în temeiul cărora a fost formulată sunt cele ale H.G. nr. 11/1997. Hotărârea recurată reţine, în mod eronat, alte dispoziţii legale, respectiv exclusiv cele ale Legii nr. 112/1995, aspect în măsură să denatureze soluţia reţinută în cauză.

De asemenea, recurenta solicită să se constate că nu are nicio relevanţă juridică argumentul reţinut de instanţa de apel potrivit căruia, în procesele desfăşurate în perioada anilor 1997-1998, instanţele de judecată au reţinut un alt lanţ succesoral decât cel dovedit prin înscrisurile depuse în probaţiune în prezenta cauză.

Concluzionând, soluţia instanţelor de fond privind calitatea procesuală activă a reclamantei apare a fi rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept succesoral şi a normelor în materia revendicării imobilelor naţionalizate, astfel că se impune casarea hotărârii pronunţate.

Cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie în favoarea pârâtului formulate în cauză, recurenta arată că, în mod eronat şi cu aplicarea greşită a legii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a criticat exclusiv respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată cu privire la obiectul cererilor de intervenţie. Or, este evident că, în aprecierea admisibilităţii în principiu a unei cereri de intervenţie, potrivit dispoziţiilor art. 61 şi urm. C. proc. civ., trebuie justificată existenţa unui interes actual din partea intervenientului.

Analiza trebuia făcută, sub acest aspect, atât de către prima instanţa, cât şi de instanţa de apel, inclusiv prin evaluarea caracterului actual al interesului raportat la existenţa, în speţă, a unei autorităţi de lucru judecat cu privire la cele deduse judecăţii, în sensul în care incidenţa, în cauză, a unei astfel de situaţii, face ca interesul să nu mai fie unul actual şi, în consecinţă, intervenţia să nu fie admisibilă în principiu.

Recurenta solicită să se analizeze identitatea de obiect, cauză şi părţi şi să se dispună respingerea cererilor de intervenţie, în primul rând ca inadmisibile în principiu, şi, apoi, ca urmare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, aspectele solicitate de către intervenienţi făcând anterior obiectul cercetării judecătoreşti.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat ca, în cazul admiterii recursului formulat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 348/25.03.2020, să se dispună casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Alba Iulia.

În susţinerea recursului a arătat că hotărârea pronunţată cu privire la excepţiile invocate în cauză a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră soluţia pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind nelegală atât din perspectiva dispoziţiilor procedurale, cât şi în lumina dispoziţiilor de drept substanţial.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, criticile sale, arată recurentul, se susţin din perspectiva caracterelor juridice ale petiţiei de ereditate.

Contrar argumentelor Curţii de Apel Alba Iulia, recurentul apreciază că petiţia în ereditate este o acţiune reală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În speţă, acte de succesiune s-au făcut încă din anul 2008, când Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice i-a fost eliberat certificatul de vacanţă succesorală nr. 168/29.08.2008, fiind recunoscută calitatea de succesor al defunctei E., astfel încât, faţă de data de 01.04.2016 (data introducerii cererii), dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C6 iniţial învestit, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţie, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Prin încheierea din 06.04.2021 recursurile au fost admise în principiu; a fost admisă cererea de introducere în cauză a moştenitorilor intimatului-intervenient decedat H., respectiv L., M.; au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii recursului, insuficientei timbrări şi nulităţii recursului.

Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 8/27.01.2021 a fost aprobată desfiinţarea completului de judecată nr. 6 din cadrul secţiei I civile începând cu data de 01.03.2021 şi repartizarea ciclică a dosarelor între celelalte completuri de judecată.

Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ÎCCJ nr. 33/31.01.2021 a fost aprobată prorogarea efectelor HCC nr. 8/27.01.2021 până la data de 09.04.2021.

La data de 09.04.2021, în raport de hotărârile mai sus menţionate, potrivit procesului-verbal de reparizare prin metoda sistemului ciclic al dosarelor rămase pe rolul completelor de judecată noul C. proc. civ. cu nr. 6, dosarul nr. x/2016 a fost repartizat completului de judecată Completul filtru nr. 3.

Prin rezoluţia din 12.04.2021, Completul filtru nr. 3 a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 09.06.2021.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 30.06.2020, numiţii L. şi M. au depus cerere de introducere în cauză în calitate de moştenitori ai defunctului intervenient H., decedat la data de 21.06.2020, ataşând cererii certificatul de moştenitor nr. x/17.07.2020, emis de SPN N..

La aceeaşi dată, intimatele-interveniente G. şi F., precum şi numiţii L. şi M., în calitate de moştenitori ai defunctului intervenient H., au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă.

În cuprinsul întâmpinării au fost invocate următoarele excepţii: excepţia inadmisibilităţii căii de atac a recursului în materia moştenirii, indiferent de valoare, în baza dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 94 pct. 1 lit. j)1) C. proc. civ. excepţia privind nulitatea absolută, necondiţionată şi iremediabilă a apelului formulat de reclamantă, în baza prevederilor art. 174 alin. (1) şi (2), art. 176 alin. (1) pct. 2, art. 178 alin. (1), art. 179 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cu raportare la prevederile art. 82 alin. (1) şi art. 85 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 6 alin. (7), art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ale art. 108 alin. (1) şi (3), art. 216 alin. (1), art. 239 alin. (3) lit. a) şi c) din Statutul profesiei de avocat, solicitând să se dispună nulitatea apelului, ca fiind formulat şi declarat de o persoană fără calitatea de reprezentant, determinată în condiţiile legii, întrucât Societatea profesională de avocaţi cu răspundere limitată O. nu a încheiat, cu reclamanta, un contract de asistenţă juridică pentru promovarea şi susţinerea acţiunii de stabilire a calităţii de moştenitor, petiţie în ereditate şi rectificarea de carte funciară, astfel încât, în baza prevederilor art. 87 alin. (2) C. proc. civ., să poată promova calea de atac extraordinară împotriva deciziei instanţei de apel. Astfel, promovarea acţiunii, respectiv declararea căilor de atac, s-au făcut în lipsa mandatului special, prevăzut de art. 82 şi 85 C. proc. civ., situaţie care atrage nulitatea acţiunii, respectiv a apelului; excepţia insuficientei timbrări a recursului (prin acţiune fiind revendicate un număr de 15 apartamente şi un spaţiu comercial, toate aflate în centrul istoric al municipiului Sibiu), dar şi insuficienta timbrare a apelului şi a acţiunii la instanţa de fond; excepţia nulităţii recursului, în condiţiile în care nu sunt invocate motive de casare care să fie încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind indicate, în mod formal, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste trimiteri legale având un caracter generic, iar din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă faptul că recurenta face în mod inadmisibil critici de netemeinicie, fără să evidenţieze încălcări ale legii sau greşita aplicare a legii materiale.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea căii de atac, intimaţii apreciind că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

La data de 10.08.2020 (data înregistrării la ÎCCJ), intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, precum şi cerere de recurs incident.

În cuprinsul întâmpinării s-a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, cu motivarea că petiţia de ereditate nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, fiind un caz exclus expres de art. 483 alin. (2) C. proc. civ. întrucât intră în sfera hotărârilor pronunţate în materia cererilor privind împărţeala judiciară, prevăzută de art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11.08.2020, intimatul-pârât Municipiul Sibiu prin primar a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantă.

La data de 19.08.2020, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatele-interveniente G. şi F., precum şi de numiţii L. şi M., solicitând respingerea excepţiilor invocate şi a argumentelor antamate de către intimaţii-intervenienţi, pentru motivele arătate în cuprinsul răspunsului la întâmpinare.

La data de 27.08.2020, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, precum şi înlăturarea susţinerilor şi argumentelor vizând pretinsul caracter nefondat al recursului, invocate de către intimat.

La data de 28.08.2020, intimatul-pârât Municipiul Sibiu, prin primar a depus note scrise, arătând că lasă la aprecierea instanţei pronunţarea unei hotărâri în ceea ce priveşte recursul incident formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi că prin încheierea din 19.09.2017 Tribunalul Hunedoara a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Municipiului Sibiu pentru Statul Român, iar soluţia instanţei de fond are autoritate de lucru judecat, nefiind atacată în apel.

În termen legal, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea excepţiilor invocate şi înlăturarea apărărilor conţinute în actele procedurale respective.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de partea reclamantă, A., Înalta Curte constată că este nefondat.

Printr-o primă critică de nelegalitate, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a încălcat norma succesorală de drept comun care reglementează acceptarea tacită, prevăzută de art. 689 teza a II-a din vechiul C. civ., atunci când a statuat că actele de preluare a unor bunuri săvârşite de succesibilul B. nu reprezintă acte voluntare de acceptare tacită a succesiunii defunctei C., decedată la data de 09.07.1962.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă susţine că deşi norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 689 teza a II-a din vechiul C. civ. nu impune condiţii speciale pentru ca actele de preluare a bunurilor din masa succesorală efectuate de un succesibil să fie considerate acte de acceptare tacită, instanţa de apel a procedat la analizarea actelor săvârşite de succesibilul B. şi, în considerarea unor particularităţi ale acestora, a statuat, eronat, că nu valorează acceptare tacită a succesiunii.

Anume, partea reclamantă susţine că, instanţa de apel a statuat, nelegal, că actele prin care succesibilul B. a preluat din masa succesorală rămasă după defuncta C. două bunuri nu valora acceptare tacită, întrucât unul dintre bunuri (icoana) putea fi preluat cu titlu de amintire de familie iar celălalt bun (acţiuni la purtător) în considerarea faptului că nu avea valoare patrimonială la momentul deschiderii succesiunii (societatea emitentă, K., fiind naţionalizată prin Decretul nr. 197/1948).

Critica este nefondată.

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că, potrivit lucrărilor dosarului, vocaţia succesorală (chemarea la moştenire) în temeiul legii a succesibilului B., în considerarea relaţiei de rudenie (acesta aparţinând clasei colateralilor privilegiaţi) cu defuncta C. nu s-a reţinut că ar fi fost nedovedită de către instanţa de apel, motiv pentru care partea reclamantă nu justifică interesul analizării acestei probleme de drept de către instanţa de recurs, prin verificarea argumentelor expuse în cuprinsul memoriului de recurs.

Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că înlăturarea, în baza normelor succesorale de drept comun, de la succesiunea defunctei A. a succesibilului B. a fost justificată de instanţa de apel prin inexistenţa unui act juridic de opţiune succesorală prin care succesibilul B., în calitate de titular al dreptului de opţiune succesorală, să-şi fi manifestat voinţa, în sensul acceptării succesiunii defunctei, argumentat, pe de o parte, de împrejurarea că la data deschiderii succesiunii succesibilul a fost în imposibilitate să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală (întrucât se afla în detenţie, executând o pedeapsă privativă de libertate) şi, pe de altă parte, de împrejurarea că susţinerea părţii reclamante că succesibilul ar fi făcut acte de acceptare tacită nu este dovedită.

Dispoziţiile art. 689 din vechiul C. civ. pretins interpretate şi aplicate greşit de instanţa de apel prevăd următoarele: Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.

Pretinzând că norma de drept succesoral menţionată, în partea privind acceptarea tacită, a fost încălcată de instanţa de apel, partea reclamantă susţine, în esenţă, că în lipsa unor condiţii stipulate în cuprinsul normei necesar a fi realizate de actele îndeplinite de succesibil, instanţa de apel nu era îndreptăţită să analizeze actele îndeplinite de succesibilul B. şi să statueze că acestea nu ar valora acte de acceptare tacită.

Interpretarea dată normei de drept de partea reclamantă nu poate fi primită.

Mai întâi, este de observat că legiuitorul impune în cuprinsul normei de drept prevăzute de art. 689 din vechiul C. civ. condiţia esenţială pentru ca un act efectuat de succesibil să aibă valoarea unei acceptări tacite şi anume, condiţia ca actul săvârşit să dovedească, prin el însuşi, intenţia neîndoielnică a succesibilului de a accepta succesiunea.

Rezultă că nu orice act îndeplinit de un succesibil în legătură cu bunurile succesorale poate valora acceptare tacită, întrucât, potrivit normei de drept, interesează intenţia pe care acesta, actul îndeplinit de succesibil, o conţine şi care, neîndoielnic, trebuie fie intenţia de acceptare a succesiunii.

În consecinţă, în cazul în care actul săvârşit de un succesibil în legătură cu bunurile succesorale poate primi şi o altă interpretare din perspectiva intenţiei cu care a fost săvârşit, el nu va avea valoarea unei acceptări tacite.

Apoi, este de menţionat că nici împrejurarea că norma de drept analizată nu stabileşte anume acte care să reprezinte manifestarea intenţiei unui succesibil de a accepta nu impune concluzia evocată de partea reclamantă prin recurs, potrivit căreia orice act îndeplinit de un succesibil constituie act de acceptare tacită.

În lipsa statuării în conţinutul normei de drept a unei astfel de menţiuni, rezultă că este în sarcina instanţei de judecată de a analiza actele săvârşite de succesibil şi cu privire la care acesta pretinde că ar exprima intenţia de a accepta tacit succesiunea şi, deopotrivă, de a statua, în raport de intenţia relevată, dacă respectivele acte valorează sau nu acte de acceptare tacită.

În atare condiţii, în mod corect instanţa de apel, în exercitarea prerogativei impuse prin norma de drept prevăzută de art. 689 C. civ., a analizat actele pretins săvârşite de succesibilul B. în legătură cu bunurile indicate de partea reclamantă şi care ar fi aparţinut succesiunii defunctei C., deschise la data de 09.07.1962, din perspectiva intenţiei conţinute de acestea, pentru a statua dacă, neîndoielnic, impun concluzia că pot valora acceptare tacită a succesiunii.

Aşa fiind, critica prin care partea reclamantă pretinde că instanţa de apel nu era îndreptăţită a evalua actele invocate de partea reclamantă ca valorând acceptare tacită a succesiunii, în considerarea inexistenţei unor condiţii în raport de care să se realizeze evaluarea care să fie prevăzute norma de drept succesoral de drept comun (art. 689 din vechiul C. civ.) se dovedeşte a fi nefondată.

În ceea ce priveşte constatările de fapt ale instanţei de apel potrivit cărora simpla existenţă în patrimoniul succesibilului B. a unei icoane (a cărei deţinere poate semnifica păstrarea unei amintiri de familie) şi a unor acţiuni la purtător (lipsite de valoare intrinsecă, la momentul deschiderii succesiunii), bunuri cu privire la care nu s-a probat momentul în care au intrat în patrimoniul succesibilului şi nici împrejurările în care ar fi fost preluate, nu relevă intenţia succesibilului B. de a accepta succesiunea, se constată că sunt rezultatul aprecierii corecte a instanţei de apel bazate pe evaluarea probatoriilor administrate de părţi.

În acest context al analizei se impune şi menţiunea că sarcina dovedirii susţinerilor făcute în timpul unui proces incumbă părţii care le-a făcut, astfel cum prevede art. 249 C. proc. civ., şi nu instanţei de judecată.

Aşa fiind, argumentul părţii reclamante potrivit căruia era în sarcina instanţei de apel să stabilească momentul la care succesibilul B. ar fi intrat în posesia celor două bunuri ce ar fi aparţinut succesiunii defunctei C. este greşit, o atare sarcină, a dovedirii preluării de către succesibil a celor două bunuri, cu intenţia neîndoielnică a succesibilului de a accepta succesiunea, în interiorul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală de drept comun (art. 700 din vechiul C. civ.), revenind părţii reclamante care a formulat această susţinere.

Pentru considerentele arătate, care evidenţiază că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat corect norma de drept prevăzută de art. 689 din vechiul C. civ. în raport de situaţia de fapt stabilită, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticii formulate sub acest aspect de partea reclamantă.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde, totodată, că instanţa de apel a interpretat greşit şi norma de drept succesoral specială prevăzută de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995, prin care s-a reglementat repunerea în termenul de acceptare a succesibililor proprietarilor deposedaţi de imobile anterior datei de 22.12.1989, categorie în care pretinde că se încadra şi succesibilul B..

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă susţine că norma de drept prevăzută de art. 5 alin. (4) se impunea a fi interpretată prin raportare la norma de drept prevăzută de art. 2 din aceeaşi lege, prin care s-a reglementat posibilitatea foştilor proprietari deposedaţi abuziv de stat de imobile anterior anului 1991 şi, deopotrivă, a succesibililor acestora de a solicita restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, fără însă a condiţiona aplicarea de formularea unui anumit tip de cerere administrativă, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.

Pe baza interpretării date normei de drept menţionate, partea reclamantă afirmă că succesibilii defuncţilor C. (decedată la data de 09.07.1962) şi P. (soţ supravieţuitor, decedat la 23.04.1969) sunt în drept să invoce, în procesul pendinte (având ca obiect o petiţie de ereditate), beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii atât a defunctei C., cât şi a defunctului P., în considerarea cererii de chemare în judecată înregistrate în cursul anului 1997.

Anume, partea reclamantă pretinde că respectiva cerere de chemare în judecată, care a făcut obiectul dosarelor nr. x/1997 şi nr. y/1998 ale Judecătoriei Sibiu, prin care succesibilii defuncţilor C. şi P. au solicitat revendicarea imobilelor sub forma constatării lipsei de validitate a titlului de preluare al statului si, pe cale de consecinţa, a nulităţii încheierilor de intabulare a dreptului statului în cărţile funciare ale imobilelor preluate prin naţionalizare, în aplicare normei de drept menţionate, semnifică însuşirea de către succesori a calităţii de moştenitori şi, totodată, manifestarea de voinţă în sensul acceptării exprese a succesiunii.

În considerarea cererii de chemare în judecată formulate de succesibilii defuncţilor C. şi P., printre care şi D. (autorul său, decedat în anul 2010), moştenitor al succesibilului B. (decedat în anul 1993, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 şi H.G. nr. 11/1997), partea reclamantă susţine că se impunea constatarea potrivit căreia D., care a beneficiat de retransmiterea dreptului de opţiune succesorală recunoscut defunctului B. după defuncta C., a acceptat expres moştenirea defunctei C..

Critica nu poate fi primită.

Contrar susţinerilor părţii reclamante, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 stipulează, explicit, că moştenitorii (în sensul dat acestei sintagme prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie) sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii prevăzute la art. 14.

Dispoziţiile art. 14 din lege prevăd că persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor (noţiune explicitată prin art. 3) sau, după caz, la acordarea de despăgubiri, vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 (apreciate de partea reclamantă a fi relevante în analizarea criticii) prevedeau următoarele: Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12.

Or, lucrările dosarului evidenţiază, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, că autorul părţii reclamante, D. (decedat la data de 01.10.2010) nu a formulat, în calitate de moştenitor al defunctului B., o astfel de cerere, de restituire în natură, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, cu privire la imobilele preluate de stat din patrimoniul proprietarei C. (decedată la 9.07.1962), cerere care, în raport de norma specială de drept succesoral prevăzută de art. 5 alin. (4) din lege, valora act de acceptare a succesiunii persoanei deposedate în măsura în care se constata că imobilele fac obiectul acestei legi de reparaţie.

În acest context al analizei, este de menţionat că Legea nr. 112/1995 este un act normativ special, de reparaţie, care cuprinde norme de drept speciale, derogatorii de la dreptul comun, atât în ceea ce priveşte procedura de restituire de către stat a imobilelor care cad în sfera sa de aplicare, anume a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se află în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, cât şi în ceea ce priveşte calitatea de persoane îndreptăţite la obţinerea măsurilor de reparaţie prevăzute de această lege.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut, corect, că partea reclamantă nu poate pretinde, în procesul pendinte, că autorul său, D., are obţinută recunoaşterea în persoana succesibilului B. a calităţii de moştenitor a acestuia după defuncta C., în temeiul normei de drept succesorale speciale prevăzute de art. 5 alin. (4) din legea nr. 112/1995 şi în considerarea cererii de chemare în judecată formulate în anul 1997.

Aceasta, întrucât pretenţia părţii reclamante nu se fundamentează, astfel cum prevede norma de drept, pe faptul formulării de către autorul său a unei cereri de restituire a imobilelor preluate de stat din patrimoniul proprietarei C. întemeiate pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, ci pe faptul formulării de către acesta, împreună cu alte persoane, a unei cereri de chemare în judecată a Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile art. 17, art. 34 şi art. 35 din Decretul-lege nr. 115/1938, într-o procedură judiciară care a fost guvernată de normele de drept comun, nu de normele legii speciale şi care a fost finalizată prin pronunţarea sentinţei civile nr. 6011/1998 a Judecătoriei Sibiu.

Nici împrejurarea că în litigiul de drept comun finalizat prin pronunţarea sentinţei civile menţionate au fost invocate şi dispoziţiile H.G. nr. 11/1997 (pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin H.G. nr. 20/1996), nu impune, astfel cum eronat şi confuz pretinde partea reclamantă prin recurs, concluzia potrivit căreia autorii D. şi B. trebuie socotiţi de drept acceptanţii succesiunii defunctei Q., în aplicarea normei de drept succesoral speciale prevăzute de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1996.

Rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 6011/1998 a Judecătoriei Sibiu că în respectivul litigiu au fost apreciate ca relevante doar dispoziţiile art. 1 pct. 4 şi 5 din H.G. nr. 11/1997, prin care legiuitorul a statuat cu privire la posibilitatea derulării unei proceduri judiciare de drept comun referitoare la imobile trecute în proprietatea statului fără titlu (şi care nu cădeau în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995), precum şi faptul că litigiul de drept comun a purtat doar asupra părţii de imobil deţinută la acea dată de stat, nu şi asupra părţii din imobil înstrăinate chiriaşilor (în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995), cu privire la care s-a menţionat că nu poate face obiectul respectivului proces.

Dispoziţiile art. 1 pct. 4 şi 5 din H.G. nr. 11/1997 menţionate, invocate şi de partea reclamantă prin recurs, prevedeau următoarele: Locuinţele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 (4) şi Imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun (5).

În atare condiţii, se impune constatarea că dispoziţiile H.G. nr. 11/1997 au fost invocate în respectivul proces de succesibilii defuncţilor C. şi P. în scopul justificării demersului judiciar declanşat în procedura de drept comun şi nu în scopul valorificării de către succesibili a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (incidente imobilelor preluate de stat cu titlu) astfel cum se pretinde prin prezentul recurs, lege a cărei aplicabilitate, de altminteri, era contestată prin însăşi cererea dedusă judecăţii, succesibilii pretinzând că imobilele au fost preluate de stat fără un titlu valabil, astfel cum, de altminteri, s-a constatat prin sentinţa civilă nr. 6011/1998 a Judecătoriei Sibiu, în considerarea calităţii de moştenitori a acestora stabilite pe baza normelor succesorale de drept comun.

În acest context al analizei, se impune menţiunea că normele succesorale speciale prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au în vedere succesibilii care nu au acceptat succesiunea, în considerarea faptului inexistenţei bunurilor preluate de stat în activul succesoral la momentul deschiderii succesiunii, nu succesibilii care au acceptat succesiunea autorilor lor potrivit normelor succesorale de drept comun, şi care au astfel dobândită calitatea de moştenitor, caz în care nu mai justifică interes pentru a pretinde repunerea în termenul de acceptare a succesiunii şi, recunoaşterea, încă o dată, a calităţii de moştenitor în temeiul normelor de drept succesorale speciale.

În atare condiţii factuale, nu pot fi primite şi analizate criticile prin care partea reclamantă pretinde că în prezenta cauză ar fi fost înlăturate greşit de la aplicare normele de drept succesoral speciale, fără a se observa apărările potrivit cărora nu are nicio relevanta juridica argumentul (...) potrivit căruia in procesele desfăşurate in perioada anilor 1997-1998 instanţele de judecata au reţinut un alt lanţ succesoral, respectiv, câtă vreme cererile de chemare in judecata din anul 1997, care valorează acte de repunere în termenul de opţiune succesorală, au fost efectuate de către succesorii moştenitorului direct al persoanei deposedate, lanţul succesoral descris în documentele procedurale anterioare este lipsit de relevanta si in orice caz nu are importanţa decisivă pe care instanţa a acordat-o în motivarea hotărârii recurate.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata caracterul nefondat al criticii prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept succesoral speciale prevăzute de art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995.

În consecinţă, Înalta Curte va constata că instanţa de apel a reţinut corect incidenţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active a părţii reclamante în considerarea nedovedirii de către aceasta a condiţiilor petiţiei de ereditate deduse judecăţii.

Printr-o ultimă critică de nelegalitate, partea reclamantă pretinde că instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a statuat că prin motivele de apel a criticat soluţiile date de prima instanţă asupra cererilor de intervenţie deduse judecăţii doar din perspectiva respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat pe care a invocat-o în susţinerea pretenţiei de respingere a respectivelor cereri.

Partea reclamantă pretinde că indiferent de modalitatea în care ar fi formulat critica prin motivele de apel, instanţa de apel avea obligaţia de a verifica dacă cererile de intervenţie respectă condiţiile impuse de dispoziţiile art. 61 şi urm. C. civ., îndeosebi dacă titularii justifică un interes actual în formularea intervenţiilor.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, partea reclamantă pretinde că instanţele de fond au statuat eronat că nu poate fi reţinută, fără a efectua o analiză corectă şi amănunţită a celor trei elemente privind identitatea de obiect, cauză si părţi, cu privire la care nu era necesar să fi dovedit o identitate totală, cu obiectul şi cauza primului litigiu (neindicat) care puteau fi mai largi decât cele constatate in litigiul secund, fiind suficientă si una parţială.

Astfel formulată, critica privind greşita soluţionare a cererilor de intervenţie, se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu celui prevăzut la pct. 8 al aceluiaşi articol, în raport de care urmează a fi analizată.

Verificând conţinutul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel, după ce a statuat, în prealabil, cu privire la limitele învestirii prin motivele de apel în ceea ce priveşte această chestiune litigioasă, a reţinut că are a verifica, în baza efectului devolutiv al apelului prevăzut de dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., dacă prima instanţă a verificat condiţiile de admisibilitate ale cererilor de intervenţie cu respectarea dispoziţiilor art. 61 C. proc. civ. (şi a apreciat în sens afirmativ).

În consecinţă, critica părţii reclamante privind omisiunea verificării de către instanţa de apel a cererilor de intervenţie din perspectiva condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea relativă la interes, prevăzute de dispoziţiile art. 61 şi urm. C. proc. civ., nu se fundamentează pe conţinutul hotărârii recurate, motiv pentru care urmează a fi respinsă.

Cât priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut că a fost invocată în legătură cu cererile de intervenţie formulate pe cale principală şi că nu poate fi primită, întrucât, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, de obiect şi de cauză, impusă de normele procedurale, între intervenţia principală din prezentul dosar şi cererile care au format obiectul dosarelor nr. x/2002, respectiv nr. 262/62/2014 .

Prin recurs, deşi pretinde că soluţia este greşită, partea reclamantă nu dezvoltă în concret, vreo critică de nelegalitate, rezumându-se să afirme, contrar prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că pentru a se invoca şi a se reţine efectele lucrului judecat, nu este necesar ca partea să fi fost chemată în judecată în două litigii în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Astfel fiind formulată, în termeni generali şi fără dezvoltarea vreunui argument care să permită instanţei de recurs să identifice conţinutul nemulţumirii şi să verifice respectarea normelor de procedură, critica nu poate fi primită şi analizată în baza dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate de partea reclamantă în sprijinul criticilor de nelegalitate, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Analizând recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primit.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă pretinde că instanţa de apel a greşit când a respins, în considerarea aprecierii eronate a caracterului imprescriptibil al petiţiei în ereditate, excepţia prescripţiei dreptului material, deşi excepţia era întemeiată, acţiunea dedusă judecăţii fiind, în realitate, prescriptibilă în termenul general de prescripţie, prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care, în caz de admitere a recursului principal, solicită instanţei de recurs dezlegarea acestei chestiuni litigioase.

Critica nu poate fi analizată.

Potrivit prevederilor art. 491 coroborate cu ale art. 474 C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

De principiu, exerciţiul dreptului de recurs este subordonat condiţiei ca partea recurentă să justifice interes în casarea hotărârii, ştiut fiind că părţile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu şi în măsura în care au suferit un prejudiciu prin acea hotărâre.

Din perspectiva condiţiei relative la interesul în casarea hotărârii recurate, soarta recursului incident este dependentă de soluţia pronunţată asupra recursului principal.

În consecinţă, când recursul principal este găsit nefondat şi hotărârea recurată, care nu prejudiciază titularul recursului incident, este menţinută, recursul incident devine lipsit de interes.

Aşa fiind, constatând, în speţă, că partea pârâtă, în raport de soluţia pronunţată asupra recursului principal declarat de partea reclamantă şi de dezlegările date chestiunilor litigioase care au făcut obiectul criticilor de nelegalitate, nu mai justifică interes în casarea hotărârii recurate (care îi favorabilă), Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de aceasta ca devenit lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 348 din 25 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Respinge, ca devenit lipsit de interes, recursul incident al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iunie 2021.