Competence to annul alternative dispute resolution resolution: juridicial character of ADR acts under plenary jurisdiction

Şedinţa publică din data de 08 iunie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25 ianuarie 2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., anularea hotărârii nr. 001/09.01.2018, emisă de SAL - FIN.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 4221 din 20 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, reţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este un act pur civil şi că în speţă se aplică dispoziţiile art. 94 lit. j) C. proc. civ., deci criteriul valoric, dat fiind obiectul litigiului soluţionat prin hotărârea atacată.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 10984 din 24 octombrie 2018, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivarea soluţiei de declinare s-a reţinut că obiectul prezentei cereri nu este obligarea uneia dintre părţi la plata unei sume de bani, ci anularea unui act întocmit de o entitate cu atribuţii jurisdicţionale, ca urmare a unei proceduri de soluţionare a litigiilor şi care poate deveni titlu executoriu în cazul în care nu este atacat.

Prin urmare, în speţă nu se pune problema anulării unui act juridic patrimonial, ci a unui act cu caracter jurisdicţional, pronunţat în urma unei proceduri contradictorii.

Deşi este adevărat că finalitatea acestui litigiu poate să presupună un câştig sau o pierdere patrimonială pentru părţi, aceeaşi este situaţia şi în cazul atacării unei hotărâri arbitrale şi, cu toate acestea, competenţa în cazul litigiilor respective nu este stabilită în funcţie de criteriul valoric, ci în baza dispoziţiei exprese a legii, mai exact a art. 601 C. proc. civ., care menţionează competenţa curţilor de apel. Sub acest aspect, se observă că procedura de soluţionare alternativă a litigiilor are mai multe elemente esenţiale în comun cu arbitrajul, nu cu medierea, ţinând cont mai ales de efectele hotărârii finale.

Legiuitorul din speţă nu a stabilit însă, precum art. 601 C. proc. civ., competenţa specială a unei instanţe, dar aceasta nu înseamnă că ea se va stabili după obiectul şi valoarea litigiului cu care a fost sesizată Comisia de Conciliere în discuţie.

Pe baza celor menţionate mai sus, din punctul de vedere al Judecătoriei Iaşi, s-ar putea pune cel mult problema dacă procedura în discuţie nu este una arbitrală, care ar putea atrage chiar aplicabilitatea dispoziţiilor art. 601 C. proc. civ., nu stabilirea competenţei după valoare.

În lipsa unor menţiuni inserate în cuprinsul actelor normative incidente privind aplicarea regulilor în materie de arbitraj, instanţa a considerat însă că trebuie aplicate regulile de drept comun.

Cum legea nu prevede expres competenţa judecătoriei sau a altei instanţe, rezultă că instanţa competentă în speţă este tribunalul. Sub aspect teritorial, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 C. proc. civ. (indicate de Tribunalul Bucureşti), deoarece raporturile din speţă nu sunt între asigurător şi asigurat, ci între persoana păgubită şi asigurător.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de aprecierea diferită a instanţelor cu privire la competenţa materială de soluţionare a pricinii.

Obiectul dosarului îl reprezintă cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., anularea hotărârii nr. 001/09.01.2018, emisă de SAL - FIN.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 11 pct. 10 din Anexa 2 aferentă Regulamentului nr. 4/2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN), pe dispoziţiile O.G. nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi şi pe cele ale Normei ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară) nr. 39/2016 privind asigurările auto din România.

Art. 1 din O.G. nr. 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi prevede că această ordonanţă este actul normativ care "creează cadrul legal, astfel încât reclamaţiile împotriva comercianţilor să poată fi prezentate voluntar de către consumatori entităţilor care aplică proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor într-un mod independent, imparţial, transparent, eficace, rapid şi echitabil, în scopul asigurării unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor şi a bunei funcţionări a pieţei".

În art. 2 din acelaşi act normativ se menţionează că "Prezenta ordonanţă se aplică procedurilor de soluţionare extrajudiciară a litigiilor naţionale şi transfrontaliere izvorâte din contractele de vânzări sau din contractele de prestări de servicii încheiate între un comerciant care desfăşoară activităţi în România şi un consumator rezident în Uniunea Europeană prin intervenţia unei entităţi de soluţionare alternativă a litigiilor, care propune sau impune o soluţie şi care acţionează în România".

Art. 5 din aceeaşi ordonanţă prevede că "litigiile care intră sub incidenţa prezentei ordonanţe şi care implică comercianţi care desfăşoară activităţi în România pot fi prezentate unei entităţi SAL care îndeplineşte cerinţele prevăzute de prezenta ordonanţă".

Totodată, în art. 13 al actului normativ menţionat, se stipulează următoarele:

"(1) În cazul în care părţile acceptă soluţia propusă, precum şi în cazul soluţiei impuse, entitatea SAL emite o hotărâre motivată, iar, în cazul în care părţile nu acceptă soluţia propusă, entitatea SAL emite o încheiere care cuprinde descrierea faptelor, soluţia propusă şi decizia părţilor.

(2) În cazul în care comerciantul nu acceptă soluţia propusă, entitatea SAL informează consumatorul, prin încheiere, despre căile de atac administrative, respectiv judiciare la care poate recurge pentru soluţionarea litigiului.

(3) Hotărârea, respectiv încheierea se comunică părţilor în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi atacate la instanţa de judecată competentă.

(4) Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile calendaristice de la data comunicării constituie de drept titlu executoriu."

Actul normativ specific care reglementează entitatea SAL, amintită în O.G. nr. 38/2015, este Regulamentul nr. 4 din 27 aprilie 2016 privind organizarea şi funcţionarea Entităţii de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în domeniul financiar nonbancar (SAL-FIN), emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Procedura specifică pentru soluţionarea alternativă a litigiilor prin impunerea unei soluţii în cadrul SAL-FIN este reglementată în Anexa nr. 2 la Regulamentul ASF nr. 4 din 27 aprilie 2016.

Art. 10 din Anexa nr. 2 cuprinde prevederi referitoare la Comisia de conciliere care soluţionează litigiile, iar art. 11 din Anexă stabileşte regimul hotărârii Comisiei de conciliere. Astfel, conform alin. (8) al art. 11, "Hotărârea se comunică părţilor în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării", iar în alin. (10) se arată că "Hotărârea, respectiv încheierea se comunică părţilor în termen de 15 zile calendaristice de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi atacate la instanţa de judecată competentă". Alin. (11) statuează că "Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile calendaristice de la data comunicării constituie de drept titlu executoriu".

Analizând dispoziţiile legale anterior citate, se constată că acestea nu prevăd care este instanţa competentă la care poate fi atacată hotărârea Comisiei de conciliere, astfel încât aceasta trebuie stabilită după regulile de drept comun.

Se reţine că, în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea unui act întocmit de o entitate cu atribuţii jurisdicţionale, ca urmare a unei proceduri de soluţionare a litigiilor şi care poate deveni titlu executoriu în cazul în care nu este atacat.

Prin urmare, în speţă nu se pune problema anulării unui act juridic patrimonial, ci a unui act cu caracter jurisdicţional, pronunţat în urma unei proceduri contradictorii. În acest sens, art. 10 alin. (8) din Anexa nr. 2 la Regulamentul ASF nr. 4 din 27 aprilie 2016 prevede:

"Comisia de conciliere va putea dispune, după caz, ascultarea părţilor, în măsura în care este necesar, şi reluarea dezbaterilor în şedinţe succesive".

Se mai reţine faptul că legiuitorul nu a stabilit, în speţă, precum a făcut-o în cazul altor litigii, competenţa specială a unei anumite instanţe, dar aceasta nu înseamnă că ea se va stabili după obiectul şi valoarea litigiului cu care a fost sesizată Comisia de conciliere anterior amintită

Aşadar, obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă obligarea unei părţi să plătească o sumă de bani, ci menţinerea sau nu a hotărârii pronunţate de Comisia de conciliere care soluţionează litigiile potrivit dispoziţiilor cuprinse în Anexa nr. 2 la Regulamentul ASF nr. 4 din 27 aprilie 2016.

Având în vedere cele mai sus expuse, se impune aplicarea regulii plenitudinii de competenţă a tribunalului în soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

Astfel, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Totodată, art. 94 pct. 2 C. proc. civ. prevede că judecătoriile judecă şi căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

În consecinţă, cum legea nu prevede expres competenţa judecătoriei sau a altei instanţe, rezultă că instanţa competentă în soluţionarea prezentului litigiu este tribunalul.

Se mai impune a se arăta faptul că, prin adoptarea normelor de procedură civilă în vigoare, s-a intenţionat reaşezarea competenţei materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiţiei de cetăţean, cât şi la o justiţie previzibilă prin unitatea soluţiilor jurisprudenţiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică şi/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvenţă în practică.

Faţă de intenţia legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 C. proc. civ. a materiilor care atrag competenţa judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, respectiv cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j), care sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică şi având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi în sens strict civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziţii se completează cu legislaţia civilă şi/sau procesual civilă.

Astfel, art. 95 pct. 1 C. proc. civ., care prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, consacră plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanţă.

În atare context, art. 94 C. proc. civ., care enumeră expres cererile date în competenţa judecătoriei, reprezintă o normă de excepţie de la regula instituită prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că ceea ce nu intră în competenţele atribuite judecătoriei este de competenţa tribunalului, ca instanţă de drept comun.

Având în vedere că litigiul care face obiectul dosarului de faţă nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1 C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalului, respectiv a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Se mai impune a se face precizarea că, în speţă, în aprecierea naturii juridice a acţiunii cu care instanţa a fost învestită este relevantă natura litigiului dedus judecăţii şi temeiul juridic invocat şi aplicabil în cauză, or, raportat la aceste aspecte, prezenta acţiune este în mod indubitabil o acţiune civilă, iar actul juridic contestat nu constituie un act administrativ, întrucât acesta nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge un raport juridic în sensul dispoziţiilor art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În raport de cele anterior reţinute şi de dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte va stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 iunie 2021.