Revision for contradictory judgments denied for lack of party identity in real estate compensation disputes

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra cererii de revizuire constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii - decizia atacată

Prin decizia nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinţei civile nr. 2788 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat cerere de revizuire Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, revizuenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat instanţei anularea deciziei nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, susţinând că această hotărâre înfrânge puterea lucrului judecat stabilită prin decizia civilă nr. 1802 A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus comunicarea cererii şi a stabilit termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică din 08 iunie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând cererea de revizuire numai din perspectiva admisibilităţii, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Împotriva hotărârilor judecătoreşti se pot exercita doar căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, iar exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de atac se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate ca temei juridic al cererii de revizuire, prevăd că "revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.’’

Înalta Curte reţine că invocarea acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

În speţă, revizuenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat instanţei anularea deciziei nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că această hotărâre înfrânge puterea lucrului judecat stabilită prin decizia civilă nr. 1802 A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Înalta Curte constată că hotărârile invocate ca fiind potrivnice nu îndeplinesc condiţia identităţii de părţi.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta a arătat că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, acesta a solicitat instanţei să se constate calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost stabilit prin Decizia nr. 22/25.02.2013 emisă de AAAS şi să fie obligată pârâta să valideze Decizia nr. 22/2013 emisă de AAAS, pentru imobilul teren în suprafaţă de 295 mp situat în Bucureşti, str. x.

Prin sentinţa civilă nr. 1967 din 08 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei anterior menţionate, reclamantul a formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 1802 din 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, judecând pe fond, a admis cererea şi a obligat pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să emită în favoarea reclamantului decizie de compensare printr-un număr de 311.456 puncte pentru imobilul teren în suprafaţă de 295 mp ce face obiectul deciziei nr. 22/25.02.2013 emisă de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C. şi D., moştenitorii defunctului E., înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, aceştia au solicitat instanţei următoarele:

- să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite de moştenitori legali, fiind soţia, fiica şi fiul defunctului E. acceptând şi însuşindu-se toate demersurile făcute de defunct şi drepturile care decurg din Decizia nr. 22/25.02.2013 a AAAS, dosar ANRP nr. x/CC, înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor în februarie- martie 2013, astfel cum rezultă din adresa nr. x/27.02.2013 a AAAS, privind acordarea de despăgubiri conform notificării nr. x/12.02.2002 a BEJ F., în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în str. x, Bucureşti, care a modificat decizia nr. 16/2010 emisă de AAAS în baza sentinţei civile nr. 210/08.12.2011 a Tribunalului Bucureşti şi a deciziei civile nr. 1012 R din 22.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti - dosar nr. x/2010;

- să se soluţioneze pe fond cauza şi să se dispună obligarea pârâtelor ANRP şi CNCI, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013, să facă toate demersurile legale pentru realizarea procedurii de despăgubire, evaluare şi emitere a dispoziţiei de compensare în puncte valorice pentru dosarul nr. x C. civ., înregistrat în februarie- martie 2013, privind Decizia nr. 22/25.02.2013 emisă de AAAS, notificarea nr. x/12.02.2002 a BEJ F., în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în str. x, sector 3 Bucureşti, care a modificat decizia nr. 16/2010 emisă de AAAS;

- să fie obligate pârâtele la plata unor penalităţi de întârziere în fiecare zi în cazul neexecutării hotărârii pe care o va pronunţa instanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2788 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a admis în parte cererea, a constatat că reclamanţii sunt succesorii defunctului E. şi a obligat pârâta Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei de compensare în favoarea reclamanţilor prin acordarea unui număr de 87.382 puncte, pentru terenul situat în Bucureşti, strada x nr. 11.

Împotriva sentinţei anterior menţionate, pârâta Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor a formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 1196 A din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Verificând cele două decizii pretins contradictorii, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine susţinerea revizuentei în sensul că prin decizia civilă nr. 1802 din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018, a fost soluţionat litigiul dintre aceleaşi părţi, litigiu ce ar avea acelaşi obiect şi că, astfel, prin decizia a cărei anulare o solicită a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, se reţine că nu se verifică identitatea de părţi, deoarece, în litigiul ce a făcut obiectul dosarul nr. x/2018, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, părţi au fost reclamantul A. şi pârâta Comisia Naţionala pentru Compensarea Imobilelor, în timp ce în litigiul din dosarul nr. x/2018, în care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 au avut calitatea de părţi reclamanţii B., C. şi D., moştenitorii defunctului E., şi pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Se constată astfel că revizuenta nu invocă pronunţarea unor hotărâri contradictorii în litigii purtate între aceleaşi părţi, având în vedere că litigiul finalizat cu hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a revizuirii a avut părţi diferite faţă de primul litigiu. Or, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca, între hotărârile pretins potrivnice, să existe identitatea de părţi, obiect şi cauză, ceea ce nu este cazul în speţă.

Trebuie menţionat că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (în Noul C. proc. civ., art. 509 alin. (1) pct. 8) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni". (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preţ, şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate rămân la nivel de speţă, fără să "lege" în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergenţele de jurisprudenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.

În concluzie, se constată că aspectele invocate prin cererea de revizuire reprezintă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greşită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei nr. 1196 A din 01 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.