Judicial error compensation barred by pre-2018 requirement of prior final disciplinary or criminal conviction against judge

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 08 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat despăgubiri materiale şi daune morale în cuantum de 5.000.000 RON.

Reclamantul a formulat, la data de 13 ianuarie 2020, o completare la cererea de chemare în judecată, în sensul că a chemat în judecată şi pe pârâţii Tribunalul Vâlcea, B. şi C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 118 din 09 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi completată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Tribunalul Vâlcea, B. şi C..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 1544 din 24 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 118 din 09 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1544 din 24 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în urma rejudecării, să se dispună admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la repararea daunelor produse prin eroare judiciară.

În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate, nefiind motivată în condiţiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., respectiv nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantului.

Totodată, arată recurentul, hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa de apel nemotivând absolut nimic cu privire la motivele de apel invocate.

Susţine recurentul că instanţa de apel a menţionat, fără niciun fel de motivare, că cererea din prezentul dosar, de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, trebuie soluţionată potrivit reglementării erorii judiciare de la momentul soluţionării dosarului nr. x/2012, ceea ce este vădit nelegal, intrarea în vigoare a legii noi fiind de imediată aplicare.

Mai arată recurentul că, aşa cum prevede art. 147 din Constituţie şi cum menţionează Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, intrarea in vigoare a legii noi este de imediată aplicare, principiul neretroactivităţii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, referindu-se la neproducerea efectelor asupra faptelor deja epuizate, adică încheiate definitiv. Or, se poate constata că acţiunile împotriva statului privind repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare nu constituie căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti soluţionate definitiv, pentru care s-ar aplica normele legii noi de procedură, de imediată aplicabilitate, potrivit vechiul C. proc. civ., respectiv normele de procedură în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate definitiv, potrivit actualului cod, ci constituie acţiuni civile în răspunderea statului, dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 nefiind norme de procedură prevăzute de C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în numele Statului Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea căii de atac ca nefondate şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca fiind temeinică şi legală.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data iniţială a dosarului fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluţia din 07 aprilie 2021 s-a stabilit termen la data de 08 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică invocată de recurent vizează faptul că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate, nefiind motivată în condiţiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., respectiv nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantului, critică ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a menţionat, fără niciun fel de motivare, că cererea din prezentul dosar, de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, trebuie soluţionată potrivit reglementării erorii judiciare de la momentul soluţionării dosarului nr. x/2012

Casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a argumentat în mod detaliat soluţia de respingere a apelului, cerere de apel pe care a analizat-o în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probatoriu administrat în cauză.

Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susţin raţionamentul judiciar, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârşirea pretinselor erori judiciare, în condiţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu distincţiile evidenţiate în motivare, în raport de normele de aplicare în timp a legii civile.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar în raport de cele reţinute sub acest aspect de către instanţa de apel, susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată şi argumentată suficient în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii sale de apel, sunt nefondate.

Aşadar, din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanţa de apel a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, răspunzând tuturor criticilor şi argumentând soluţia de respingere a apelului.

Prin urmare, se constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurent în acest sens fiind nefondate.

Pe fondul cauzei, recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, critică ce ar putea fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Recurentul-reclamant a arătat că argumentul instanţei de apel, în sensul că cererea din prezentul dosar, de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, trebuie soluţionată potrivit reglementării erorii judiciare de la momentul soluţionării dosarului nr. x/2012, este vădit nelegal.

Totodată, arată recurentul, aşa cum prevede art. 147 din Constituţie şi cum menţionează Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, intrarea in vigoare a legii noi este de imediată aplicare, principiul neretroactivităţii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, referindu-se la neproducerea efectelor asupra faptelor deja epuizate, adică încheiate definitiv. Or, se poate constata că acţiunile împotriva statului privind repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare nu constituie căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti soluţionate definitiv, pentru care s-ar aplica normele legii noi de procedură, de imediată aplicabilitate, potrivit vechiul C. proc. civ., respectiv normele de procedură în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate definitiv, potrivit actualului cod, ci constituie acţiuni civile în răspunderea statului, dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 nefiind norme de procedură prevăzute de C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că obiectul prezentului dosar îl constituie o acţiune în despăgubire pentru erori judiciare, întemeiată pe dispozitiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Reclamantul se plânge de faptul că, în urma unui proces derulat la Tribunalul Vâlcea şi, respectiv, la Curtea de Apel Piteşti, a fost respinsă contestaţia acestuia împotriva unei decizii de concediere, apreciată de către reclamant ca fiind nelegală.

Din înscrisurile depuse de reclamant în apel rezultă că prin sentinţa civilă nr. 1502 din 19.10.2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamatul A. împotriva deciziei nr. 1 din 03.01.2012, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 218 din 30.01.2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în acelaşi dosar, prin care a fost respins ca nefondat recursul reclamantului.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat la modul de reglementare al răspunderii pentru erori judiciare de la momentul comiterii pretinsei erori, stabilind că, în condiţiile în care nu s-a stabilit în prealabil răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului în cauză, nu există elemente pe baza cărora să se poată stabili existenţa vreunei erori judiciare.

Se constată că hotărârile judecătoreşti care, potrivit reclamantului, ar fi rezultatul unor erori judiciare au fost pronunţate, conform cererii de chemare în judecată, în perioada 19 octombrie 2012 - 30 ianuarie 2014.

Prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, privitoare la regimul juridic al răspunderii statului pentru erori judiciare, au suferit modificări de conţinut în timp.

Astfel, până la data de 17 octombrie 2018, art. 96 avea următorul conţinut:

"(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an."

Începând cu data de 18 octombrie 2018 şi până în prezent, art. 96 a dobândit următorul conţinut:

"1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 991.

(3) Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

(4) Prin C. proc. civ. şi C. proc. pen., precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

(5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Competenţa soluţionării acţiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază reclamantul.

(6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

(7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(8) Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Termenul de exercitare a acţiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecţiei Judiciare.

(9) Competenţa de soluţionare a acţiunii în regres revine, în primă instanţă, secţiei civile a curţii de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acţiunea în regres îşi exercită atribuţiile în cadrul acestei curţi sau la parchetul de pe lângă aceasta, acţiunea în regres va fi soluţionată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.

(10) Împotriva hotărârii pronunţate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secţia corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiţii, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

Aşadar, se poate constata că între cele două conţinuturi legale există semnificative elemente de diferenţă, regimul juridic al angajării răspunderii statului pentru erori judiciare fiind modificat prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, se impune concluzia că în ce priveşte erorile judiciare cu privire la care reclamantul a afirmat că ar fi fost săvârşite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a noii forme a art. 96 (în urma modificărilor aduse de Legea nr. 242/2018), condiţiile de admisibilitate şi, în general, regimul juridic asociat răspunderii statului pentru erori judiciare era cel determinat prin dispoziţiile art. 96 în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data de referinţă, care prevăd că "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară", se reţine că acţiunea în despăgubire promovată contra statului de persoana care se consideră prejudiciată printr-o eroare judiciară devenea admisibilă numai dacă, anterior promovării acestei acţiuni, se stabilise deja, printr-o hotărâre cu caracter definitiv, răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii, în prealabil, a condiţiei obligatorii referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii disciplinare sau penale a magistraţilor, pentru fapte săvârşite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară.

Astfel fiind, actele şi faptele juridice încheiate, ori după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

În contextul expus, răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, iar reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârilor pretins cauzatoare de prejudicii, a existenţei unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, de natură să determine o eroare judiciară.

În raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prin care a fost modificat art. 96 din Legea nr. 303/2004, noua reglementare a erorilor judiciare nu este aplicabilă din punct de vedere al dreptului substanţial situaţiei deduse judecăţii cu privire la prejudicierea prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2012 - 2014.

Aceasta întrucât principiul neretroactivităţii legii civile împiedică aplicarea legii noi pentru situaţii născute înainte de intrarea ei în vigoare, iar constatarea existenţei sau inexistenţei unei erori judiciare, se raportează la dispoziţiile legale în vigoare la data producerii faptului juridic pretins prejudiciabil.

Prin urmare, din perspectiva legii aplicabile, toate consecinţele juridice care derivă din producerea unei erori judiciare sau a unei eventuale privări nelegale de libertate (ipoteză care nu se regăseşte în cauză), nu ar putea fi guvernate decât de legea sub imperiul căreia această eroare ar fi fost săvârşită.

În fine, se reţine că respingerea acţiunii reclamantului nu înseamnă, în cauză, că instanţele au uzat de interpretări ori aprecieri greşite ale legii sau, după caz, ale probelor administrate, ci că, verificând pretenţiile deduse judecăţii şi îndeplinirea cerinţelor legale în materie, au tras concluzia că soluţia respingerii acţiunii este cea legală şi temeinică.

În consecinţă, cum soluţia de respingere a acţiunii reclamantului este legală şi corectă, Înalta Curte constată că se impune a se dispune respingerea, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a recursului declarat de reclamant, nefiind întrunite condiţiile legale pentru a se dispune casarea deciziei şi a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1544 din 24 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.