Delimitation of criminal res judicata in fiscal evasion: distinct civil liability of administrator versus corporate tax debt

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secţia civilă la data de 21 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Pentru Statul Român a solicitat instanţei ca, pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, să dispună obligarea pârâtului A. la plata sumei totale de 859.133 RON (687.432 RON dobânzi şi 171.701 RON penalităţi), reprezentând dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul nr. x/2016, cauzat bugetului statului prin fapta culpabilă a acestuia.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sălaj, în primul ciclu procesual:

Prin sentinţa civilă nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalului Sălaj a admis acţiunea reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Pentru Statul Român, şi a fost obligat pârâtul A., la plata sumei de 859.133 RON, din care 687.432 RON dobânzi şi 171.701 RON penalităţi aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, către reclamantă.

I.3. Încheierea pronunţată de Curtea de Apel Alba Cluj, secţia I civilă:

Prin încheierea civilă nr. 27 din data de 21 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă a secţiei I civile a Curţii de Apel Cluj şi, în temeiul art. 136 alin. (1) C. proc. civ., a declinat în favoarea secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Cluj, competenţa de soluţionare a apelului declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj.

I.4. Încheierea pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă:

Prin încheierea civilă nr. 151 din data de 20 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Cluj şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj în favoarea secţiei I civile a Curţii de Apel Cluj.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

I.5. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea conflictului de competenţă:

Prin decizia nr. 1737 din data de 10 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 136 din data de 19 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj, pronunţate în dosarul nr. x/2016, pe care a menţinut-o.

I.7. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual:

Prin decizia nr. 1848 din data de 17 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 136/A din data de 19 septembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

I.8. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual:

Prin decizia civilă nr. 82A din data de 17 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017 a Tribunalului Sălaj, pe care a schimbat-o după cum urmează:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj în contradictoriu cu pârâtul A..

A obligat pe pârât la plata în favoarea reclamantei a sumei de 122.572 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, rămase neachitate din suma de 859.133 RON, aferente prejudiciului principal în cuantum de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj.

A respins, în rest, acţiunea.

II. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei nr. 82A din data de 17 iunie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs principal reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Pentru Statul Român.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâtul A. a formulat recurs incident, odată cu întâmpinarea formulată la motivele recursului principal.

II.1. Motivele recursului principal

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, în esenţă, a susţinut următoarele:

- instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a ajuns la soluţia anulării în parte a cererii de chemare în judecată;

- fără a lua în considerare calitatea procesuală pasivă a pârâtului A., distinct de persoana juridică S.C. B. S.R.L., instanţa de apel a reţinut şi a analizat, străin de natura prezentei cauze, răspunsul reclamantei la relaţiile solicitate şi a concluzionat că întreaga sumă stabilită prin Decizia de impunere nr. x din data de 10 iunie 2016 este datorată de B. S.R.L., cu titlu de accesorii fiscale în legătura cu dosarul penal - a fost achitată până la data pronunţării deciziei (500.095 RON + 236.466 RON = 736.561 RON);

- este criticabilă hotărârea instanţei de fond având în vedere faptul că instanţa a luat în considerare, la pronunţarea hotărârii atacate, situaţia fiscală a S.C. B. S.R.L. şi a stabilit prejudiciului prin scăderea sumei din cererea privind răspunderea civilă delictuală a pârâtului A. şi plăţile efectuate de S.C. B. S.R.L., deşi a reţinut faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2047/2016 şi a concluzionat că această diferenţă de 122.572 RON (859.133 RON - 736.561 RON) reprezintă prejudiciul nerecuperat de reclamantă până în prezent, astfel încât se impune obligarea pârâtului la plata acestuia, în temeiul răspunderii civile delictuale;

- raportat la prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005, precum şi la cele ale art. 19 alin. (5) C. proc. pen., stabilirea prejudiciului trebuie raportată la definiţia acestuia din dreptul civil - pagubă materială ce se compune atât din prejudiciul efectiv transpus în cuantumul obligaţiilor de la plata cărora s-a sustras contribuabilul, dar şi din beneficiul nerealizat de către titularul acestor venituri; în acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 4144 din data de 6 decembrie 2011;

- pe de altă parte, prin Decizia nr. 17/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

- potrivit acestei decizii, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, inculpaţii vor fi obligaţi la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanţelor fiscale principale deţinute de stat, dar şi la plata creanţelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 21 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, având în vedere că dreptul la perceperea acestor creanţe, constând în dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere după caz, în condiţiile legii, intră, de asemenea, în conţinutul raportului juridic de drept fiscal, cuantumul acestora fiind stabilit de Codul de procedură fiscală;

- obligaţiile fiscale accesorii au aceeaşi natură juridică cu aceea a obligaţiilor fiscale principale, respectiv a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, neputând fi ignorate la momentul cuantificării prejudiciului de către instanţa penală; în acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 26, art. 95 alin. (6) şi art. 98 lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală;

- obligaţiile fiscale accesorii se vor calcula în conformitate cu legislaţia fiscală, de la data de când obligaţia a devenit scadentă şi până la data executării integrale a plăţii;

- datoria faţă de bugetul de stat, prin constituirea de parte civilă a A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Cluj-Napoca, îi incumbă pârâtului şi se transpune în prejudiciul suferit de bugetul statului, ce corespunde dreptului de creanţă al ANAF;

- vinovăţia pârâtului rezultă din hotărârea penală;

- prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală este justificată, nu numai pentru că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în cadrul procesului penal, dar mai ales pentru că pârâtul, prin fapta proprie, a prejudiciat bugetul statului cu suma menţionată în acţiune;

- în prezenta cauză, pretenţiile au fost formulate împotriva persoanei fizice A., iar instanţa de apel a analizat, în drept şi în fapt, aspecte de ţin de persoana juridică S.C. B. S.R.L., care nu are calitate în prezenta pricină;

- în acţiunea introdusă pe rolul instanţei a arătat faptul că întreaga documentaţie care stă la baza formulării cererii de chemare în judecată priveşte faptele săvârşite de pârâtul A., administrator al S.C. B. S.R.L., iar faptul că, în calitate de administrator statutar, a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 63 de facturi fictive, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 1.145.801 RON, îl face vinovat direct pe acesta;

- potrivit art. 28 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în tot a acţiunii promovate şi obligarea pârâtului să plătească către ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - AJFP Sălaj prejudiciul în cuantum de 859.133 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate de la data scadenţei până la achitarea efectivă a prejudiciului, potrivit art. 173-183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

II.2. Motivele recursului incident

După prezentarea circumstanţelor cauzei, apreciate de către parte a fi de natură a clarifica cuantumul sumelor achitate pe parcursul derulării prezentei pricini, respectiv în stadiile procesuale anterioare, susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât, în esenţă, a arătat următoarele:

- hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017, respectiv ale art. 208 şi art. 206 din Legea nr. 207/2015, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I din O.G. nr. 30/2017 şi nici a dispoziţiilor art. 30 din O.G. nr. 6/2019, precum şi ale art. 186 alin. (1) Codul de procedură fiscală cu privire la creanţa dedusă judecăţii în acest litigiu şi, pe cale de consecinţă, a emis o decizie cu încălcarea acestor dispoziţii legale;

- instanţa a omis să constate că, deşi decizia SJ-F 128 din data de 10 iunie 2016 a fost emisă doar pentru suma de 736.561 RON, deciziile nr. 21041 din data de 13 septembrie 2016, nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 şi nr. 30247/2019 au avut în vedere atât suma de 736.561 RON, cât şi suma de 122.572 RON;

- instanţa a omis să constate că partea de creanţă aşa-zis neachitată a fost, în realitate, anulată prin efectul dispoziţiilor mai sus enunţate şi, prin urmare, se impunea respingerea acţiunii în totalitate;

- instanţa a omis să facă aplicarea acestor dispoziţii legale, intrate în vigoare după data introducerii acţiunii, şi cu privire la creanţa care i-a fost pretinsă, considerând în mod nelegal că această creanţă ar fi diferită faţă de cea datorată de societatea B. S.R.L., cu privire la care însuşi organul fiscal a făcut aplicarea dispoziţiilor legale mai sus enunţate;

- instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii de tratament în materie fiscală şi principiul echităţii, stabilind un tratament discriminatoriu persoanei juridice faţă de persoana fizică, cu privire modalitatea de stabilire şi urmărire a aceleiaşi creanţe, născute în sarcina ambelor persoane, în baza aceluiaşi titlu de creanţă;

- instanţa de apel a omis să constate că reclamantei îi aparţine culpa pentru lipsa unui titlu executoriu împotriva sa, câtă vreme organul fiscal, pe de o parte, era obligat să emită şi pe seama sa o decizie de impunere cu privire la toate accesoriile fiscale datorate, aferente prejudiciului fiscal pentru care s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2016, iar, pe de altă parte, chiar şi în lipsa unei decizii de impunere, era obligată să aplice atât pe seama sa, cât şi pe seama societăţii B. S.R.L., acelaşi tratament cu privire la urmărirea aceleiaşi creanţe; or, tocmai acest tratament discriminatoriu, rezultat din neaplicarea în ceea ce îl priveşte a dispoziţiilor legale mai sus indicate, este consolidat prin decizia instanţei de apel;

- admiţând apelul, Curtea de Apel Cluj, conferind reclamantei un titlu executoriu pe cale judiciară, i-a creat o situaţie defavorabilă faţă de ipoteza în care organul fiscal ar fi emis o deciziei de impunere - deci un titlu executoriu - întrucât, în această din urmă ipoteză, ar fi beneficiat şi el de toate dispoziţiile legale intrate în vigoare, care permiteau eşalonarea plăţii, amânarea la plată şi, în final, anularea debitelor fiscale;

- instanţa de apel a nesocotit şi principiul bunei-credinţe a organului fiscal, prevăzut de art. 12 din Codul de procedură fiscală, conform căruia Organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanţelor fiscale aflată în derulare, iar nu să îl priveze pe contribuabil de exercitarea unor drepturi proprii, datorate neglijenţei sau necorespunzătoarei îndepliniri de către organul fiscal a propriilor prerogative;

- lipsa emiterii acestui titlu executoriu nu îi poate fi imputată;

- lipsa emiterii acestui act nu poate justifica un interes născut, actual şi legitim al organului fiscal de a obţine în instanţă un titlu executoriu pe care el însuşi a omis să îl emită pentru recuperarea unor sume care, pe de o parte, au fost achitate, iar, pe de altă parte, care ar fi fost considerate achitate de către însuşi organul fiscal, dacă ar fi emis el însuşi un titlu executoriu pe seama sa, pentru accesoriile născute din neplata debitului principal;

- instanţa de apel a omis să analizeze consecinţele juridice care decurg din existenţa, la data introducerii acţiunii, a unui titlu de creanţă în ceea ce îl priveşte, întrucât a calificat debitele persoanei juridice ca fiind distincte faţă de debitele persoanei fizice;

- conform prevederilor art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017:

"prevederile art. 186 alin. (4), art. 206 alin. (6) şi ale art. 208 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin art. I, se aplică şi eşalonărilor la plată aflate în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe. În acest caz, din oficiu, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe organul fiscal reface graficele de eşalonare şi emite decizie de amânare la plată pentru penalităţile de întârziere incluse în ratele de eşalonare exigibile după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, iar în cazul debitorilor cu risc fiscal mic şi pentru un procent de 50% din dobânzile incluse în ratele de eşalonare exigibile, după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe";

- conform art. I pct. 71 din O.G. nr. 30/2017, art. 208 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 se modifică şi are următorul cuprins:

"(1) Pe perioada eşalonării la plată, penalităţile de întârziere cuprinse în certificatul de atestare fiscală se amână la plată prin decizie care se comunică debitorului odată cu decizia de eşalonare la plată. Aceste prevederi se aplică, după caz, şi unui procent de 50% din majorările de întârziere, reprezentând componenta de penalitate a acestora";

- potrivit art. I. pct. 69 din O.G. nr. 30/2017, art. 206 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 se modifică şi are următorul cuprins:

"(6) Prevederile art. 208 se aplică în mod corespunzător pentru penalităţile de întârziere şi pentru un procent de 50% din dobânzile cuprinse în certificatul de atestare fiscală";

- de la data aplicării dispoziţiilor O.G nr. 30/2017, debitele care se încadrau în prevederile anterior arătate urmau a fi reevaluate, iar organul fiscal era obligat a emite noi grafice de eşalonare;

- organul fiscal s-a conformat acestor dispoziţii legale doar în favoarea B. S.R.L. şi a emis decizia nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 de modificare a eşalonării iniţial acordate prin efectul deciziei nr. 21041 din data de 13 septembrie 2016, deşi condiţiile erau îndeplinite atât pentru B. S.R.L., cât şi pentru A.;

- organul fiscal nu a negat niciodată aplicabilitatea acestor dispoziţii legale cu privire la creanţa din litigiu;

- este evident că aceste dispoziţii legale nu erau aplicabile la data introducerii acţiunii, respectiv 21 decembrie 2016, astfel că pretenţiile formulate prin cererea introductivă de instanţă nu au avut în vedere debitele diminuate conform acestor prevederi legale. Totuşi, întrucât obligativitatea aplicării acestor dispoziţii legale decurgea ex lege, organul administrativ era obligat să se conformeze lor şi în privinţa debitului solicitat în instanţă. În lipsa acestei conformări, instanţa era chemată să corijeze voinţa părţii, prin aplicarea legii;

- după intrarea în vigoare a prevederilor art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017, în mod nelegal organul fiscal nu şi-a diminuat cuantumul pretenţiilor în ceea ce îl priveşte, iar instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că, potrivit acestor dispoziţii legale şi a deciziilor de modificare a deciziei iniţiale de eşalonare, emise de reclamanta înseşi, aceasta nu mai are temei legal pentru solicitarea achitării a întregului cuantum iniţial, de 859.133 RON de la A.;

- câtă vreme organul fiscal deţinea, la data introducerii acţiunii, un titlu de creanţă atât împotriva societăţii B. S.R.L., cât şi împotriva administratorului A., respectiv sentinţa penală nr. 166 din data de 9 noiembrie 2016, nu se poate susţine cu temei că nu beneficiază de aceste prevederi legale, întrucât recurenta-reclamantă nu ar deţine un titlu executoriu împotriva sa, ca persoană fizică;

- organul fiscal a emis titlul executoriu constând în Decizia de impunere x din data de 10 iunie 2016, chiar anterior pronunţării sentinţei penale nr. 166 din data de 9 noiembrie 2016;

- organul fiscal era obligat să facă aplicarea prevederilor legale anterior menţionate indiferent dacă titlul său de creanţă era sau nu executoriu;

- instanţa nu a ţinut seama de faptul că în privinţa creanţei urmărite au fost aplicate dispoziţiile art. 30 din O.G. nr. 6/2019 şi în baza acestor norme au fost emise deciziile nr. 30246 din data de 16 decembrie 2019 şi nr. 30247 din data de 16 decembrie 2019, prin care au fost anulate penalităţile de întârziere calculate pentru neplata TVA, respectiv a impozitului de profit. Aceste decizii reprezintă, în fapt, o diminuare ex lege a cuantumului accesoriilor pe care organul fiscal are dreptul de a le încasa şi, prin urmare, aceste accesorii nu vor mai putea fi urmărite niciodată;

- instanţa de apel a concluzionat în mod corect că au fost efectuate plăţile de către societatea B. S.R.L. în baza deciziei de impunere x din data de 10 iunie 2016 şi că prin aceste plăţi, a fost stins debitul pretins în ceea ce îl priveşte, însă critică soluţia pronunţată de curtea de apel, pentru aceea că s-a stabilit în mod greşit că plăţile efectuate de către societatea B. S.R.L. sunt în sumă de doar 736.561 RON şi că prin aceasta, ar rămâne, în sarcina sa un debit neachitat în cuantum de 122.572 RON, aspect nereal.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident şi, pe cale de consecinţă, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2276 din data de 21 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii ce formează obiectul acestui dosar, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

În termen legal, la data de 16 octombrie 2020, recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, precum şi întâmpinare la recursul incident, prin care a formulat susţineri de admitere a recursului principal şi de respingere a recursului incident.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul incident, solicitând respingerea apărărilor formulate prin aceasta.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român, precum şi recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 82/A din data de 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 8 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel cum reiese din situaţia de fapt a cauzei reţinută de instanţele de fond, prin sentinţa penală nr. 166/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj cu inculpatul A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată; inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Instanţa penală a constatat acoperit, în cursul urmăririi penale, prejudiciul efectiv în sumă de 1.145.801 RON, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă.

Prin dispozitivul aceleiaşi sentinţe penale, s-a constatat că partea civilă ANAF a emis Decizia nr. 21041/13.09.2016, de esalonare la plată a obligaţiilor fiscale ale debitorului S.C. B. S.R.L. Zalău.

În motivarea sentinţei penale nr. 166 din 09.11.2016, pronunţate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/2016, s-a reţinut că în perioada 2010 - 2012, inculpatul A., în calitate de administrator la S.C. B. S.R.L., a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii a unui număr de 63 facturi ce conţineau operaţiuni comerciale fictive, cauzând, în acest fel, bugetului de stat un prejudiciu în sumă de 1.145.801 RON (din care 458.320 RON impozit pe profit şi 687.481 RON TVA).

Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanţa penală a constatat că elementele materiale constau în dispunerea evidenţierii în contabilitatea societăţii comerciale pe care o administrează inculpatul, a unui nr. de 63 facturi ce conţineau operaţiuni comerciale fictive.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a acţionat cu vinovăţie, în modalitatea intenţiei directe, întrucât a prevăzut rezultatul faptelor sale şi a urmărit producerea lui prin săvârşirea faptelor.

Instanţa penală a mai arătat că potrivit prevederilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă, iar în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.

Constatând că între partea civilă ANAF - DRGFP Cluj-Napoca AJFP Sălaj şi inculpatul A. nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

În aceste condiţii, instanţele de fond din cauza de faţă au reţinut că, în speţă, pe lângă prevederile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., trebuie luate în considerare şi dispoziţiile ar. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Pe de altă parte, s-a reţinut ca fiind incidentă în speţă şi dezlegarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015.

Pornind de la acest cadru legal, s-a constatat că reclamanta a recurs la formularea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru recuperarea accesoriilor fiscale ale debitului achitat în cursul urmăririi penale, debitul principal decurgând din impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată datorate la bugetul consolidat al statului.

Reclamanta a indicat ca temei de drept material prevederile art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 din C. civ.

Aceasta a pretins obligarea pârâtului la plata sumei de 859.133 RON (687.432 RON dobânzi şi 171.701 RON penalităţi de întârziere), reprezentând dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON stabilit în dosarul nr. x/2016, cauzat bugetului statului prin fapta culpabilă a pârâtului, precizându-se că aceste dobânzi şi penalităţi au fost calculate începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă, până la data stingerii sumei datorate, aşadar, pentru intervalul 27.09.2010 - 8.08.2016.

Reclamanta a susţinut prin cererea de chemare în judecată că prejudiciul total de 1.145.801 RON a fost achitat pe tipuri de obligaţii bugetare, respectiv taxa pe valoarea adăugată în sumă de 687.481 RON şi impozit pe profit în sumă de 458.320 RON. S-a precizat că, la calculul dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, s-a avut în vedere şi data efectuării plăţilor în contul taxei pe valoarea a adăugată şi al impozitului pe profit, întrucât plata prejudiciului s-a făcut fracţionat.

Totodată, aceeaşi reclamantă a arătat că "prin Decizia AJFP Sălaj F-Sj nr. 128/10.06.2016, s-au înregistrat pe Codul fiscal al S.C. B. S.R.L. accesorii în sumă totală de 736.561 RON, iar pentru diferenţa de accesorii în sumă totală de 110.016 RON din care dobânzi 93.298 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 167.718 RON, urmând a fi puse în aplicare prevederile Ordinului nr. 2047/2016 al Preşedintelui ANAF", reclamanta invocând în acest sens, dispoziţiile de pct. 2.15 al acestui Ordin."

Prima instanţă a admis în totalitate cererea de chemare în judecată dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 859.133 RON, din care 687.432 RON dobânzi şi 171.701 RON penalităţi aferente prejudiciului în sumă de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, către reclamantă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât, dispunând admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, astfel că, pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 122.572 RON reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, rămase neachitate din suma de 859.133 RON, aferente prejudiciului principal în cuantum de 1.145.801 RON, stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj.

Recurenta-reclamantă, în debutul motivelor de recurs, pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine că, pe de o parte, instanţa de apel nu a motivat de ce a ajuns la concluzia admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, că unele dintre considerentele prezentate în motivarea deciziei, sunt contradictorii.

În demonstrarea tezei motivelor contradictorii, recurenta-reclamantă învederează că deşi a reţinut că răspunderea persoanei fizice este distinctă de răspunderea persoanei juridice, cu toate acestea, analizând pretenţiile sale împotriva pârâtului, se raportează la chestiuni străine de natura cauzei, anume la răspunsul pe care l-a transmis la relaţiile solicitate de instanţa de apel, sens în care a concluzionat că "întreaga sumă stabilită prin decizia de impunere nr. x/10.06.2016 ca fiind datorată de B. S.R.L., cu titlu de accesorii fiscale în legătură cu dosarul penal, a fost achitată până a data pronunţării prezentei decizii (500.095 RON + 236.466 RON = 736.561 RON)."

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţa de apel a luat în considerare situaţia fiscală a B. S.R.L. şi a stabilit prejudiciul prin diferenţa dintre suma pretinsă în cererea de chemare în judecată (859.133 RON) şi plăţile efectuate de B. S.R.L. (736.561 RON), deşi a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2047/2016.

Totodată, recurenta-reclamantă face trimitere la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte de evaziune fiscală prevăzută în această lege.

De asemenea, se impută instanţei de apel neobservarea dispoziţiilor art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. care stabilesc că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile, iar art. 1385 din C. civ. stipulează repararea integrală a prejudiciului, anume, atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât şi câştigul nerealizat de acesta.

Recurenta-reclamantă, în acest context, indică şi Decizia nr. 17/2015 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai subliniat de aceeaşi recurentă că, în cauza de faţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată împotriva persoanei fizice, iar nu a persoanei juridice B. S.R.L., astfel că, instanţa de apel a analizat în fapt şi în drept aspecte străine de cauză, respectiv situaţia fiscală a acestei societăţi, care nu are calitatea de parte în cauză.

Recurenta-reclamantă susţine că administratorul unei societăţi are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale. Rezultă că legea instituie o răspundere pentru fapta proprie a administratorului societăţii comerciale, iar nu a persoanei juridice, întrucât administratorul este reprezentantul legal al căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale prevăzute de Legea nr. 241/2005.

Recurentul-pârât, în esenţă, susţine că în mod nelegal curtea de apel a considerat că suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată ar fi diferită de cea datorată de societatea B. S.R.L., iar. pe de altă parte, că instanţa a omis să constate că, deşi decizia SJ-F 128 din data de 10 iunie 2016 a fost emisă doar pentru suma de 736.561 RON, deciziile nr. 21041 din data de 13 septembrie 2016, nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 şi nr. 30247/2019 au avut în vedere atât suma de 736.561 RON, cât şi suma de 122.572 RON la plata căreia instanţa de apel a dispus obligarea sa către reclamantă.

S-a imputat instanţei de apel omisiunea de a analiza consecinţele juridice care decurg din existenţa, la data introducerii acţiunii, a unui titlu de creanţă în ceea ce îl priveşte, întrucât a calificat debitele persoanei juridice ca fiind distincte faţă de debitele persoanei fizice.

Acelaşi recurentul-pârât a mai arătat că nu au fost aplicate corect dispoziţii legale incidente, anume art. II alin. (5) din O.G. nr. 30/2017, respectiv ale art. 208 şi art. 206 din Legea nr. 207/2015, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I din O.G. nr. 30/2017 şi nici art. 30 din O.G. nr. 6/2019 şi art. 186 alin. (1) Codul de procedură fiscală cu privire la creanţa dedusă judecăţii în acest litigiu, creându-i-se un tratament discriminatoriu faţă de persoana juridică B. S.R.L..

Din economia criticilor formulate de ambele părţi, reluate în sinteză în cele ce preced în scopul plasării lor în contextul de fapt şi de drept al cauzei, Înalta Curte reţine că reclamanta susţine că soluţionarea cauzei este supusă dispoziţiilor legii civile, fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, sens în care face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. şi, consecutiv, la cele ale art. 1357, 1381 şi art. 1382 din C. civ., în timp ce recurentul-pârât se raportează la natura fiscală a accesoriilor pe care reclamanta le solicită pe calea acţiunii de faţă (dobânzi şi penalităţi aferente debitului principal acoperit în cursul urmării penale, debit decurgând din impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată), solicitând aplicarea regulilor din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 30/2017 şi O.G. nr. 6/2019, în sensul acordării unor facilităţi la plată, întocmai ca cele aplicabile şi aplicate deja, de altfel, persoanei juridice B. S.R.L. prin decizia de eşalonare . nr. 21041/13.09.2016, a deciziei nr. 21831 din data de 17 octombrie 2017 modificare a acestei decizii de eşalonare şi a deciziei nr. 30247/2019.

Înalta Curte constată că, instanţa de apel a confirmat că prin cererea de chemare în judecată se urmăreşte antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, reţinând că obligaţiile fiscale stabilite în sarcina B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/2016 nu se confundă cu obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, al cărei debitor este pârâtul.

S-a apreciat că pârâtul este obligat să repare integral prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, atât în privinţa debitului principal, cât şi a accesoriilor aferente, deopotrivă datorate conform deciziei în recurs în interesul legii nr. 17/2015.

Curtea de apel a reţinut că răspunderea pârâtului nu se confundă cu cea a societăţii al cărui administrator a fost la data săvârşirii infracţiunii, apreciindu-se că pârâtul răspunde pe temei civil delictual pentru prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii, iar societatea răspunde pe temei fiscal pentru obligaţiile fiscale principale de la plata cărora a fost exonerată ca urmare a înregistrării unor operaţiuni fictive în contabilitatea sa de către administrator, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora.

Ca atare, instanţa de apel a stabilit că pârâtul nu poate opune creditorului fiscal obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii sau eventualele facilităţi la plată acordate acesteia, întrucât el este străin de raportul juridic fiscal existent între debitorul fiscal (societatea B. SRL) şi organul fiscal. Răspunderea pârâtului pentru sumele în litigiu nu este solicitată în calitate de debitor fiscal, ci în calitate de autor al unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Cu toate acestea, după ce a apreciat în sensul celor anterior menţionate, instanţa de apel a procedat la analizarea situaţiei fiscale a B. S.R.L. pentru a decide asupra temeiniciei pretenţiilor formulate de reclamantă împotriva pârâtului persoană fizică, deducând din suma solicitată prin petitul cererii de chemare în judecată (859.133 RON) suma achitată de debitorul fiscal B. S.R.L. până la data soluţionării apelului (în baza deciziei de impunere nr. x/2016, a deciziei de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale nr. 21041/13.09.2016 şi a deciziei de modificare a acestei decizii de eşalonare nr. 21831/17.10.2017), astfel încât, a dispus obligarea pârâtului la achitarea sumei rezultante, 122.572 RON.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a stabilit natura juridică a raporturilor obligaţionale deduse judecăţii, a lăsat nelămurite aspecte esenţiale pentru soluţionarea pricinii şi a invocat argumente contradictorii în demonstrarea soluţiei, astfel încât, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la dezlegarea dată fondului pretenţiilor.

Astfel, deşi s-a pornit de la premisa pronunţării hotărârii penale definitive de condamnare a pârâtului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, constatându-se că în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, având în vedere că între partea civilă şi inculpat nu s-a încheiat tranzacţie sau un acord de mediere, curtea de apel nu a dat acestei hotărâri penale semnificaţia prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că art. 486 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. stabileşte astfel: "În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile."

Această normă reprezintă o aplicare particulară şi complementară a regulii generale înscrise la art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., potrivit căreia: "(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o."

Din interpretarea şi aplicarea coroborată a acestor două norme, instanţa de apel era ţinută să stabilească limitele în care putea avea loc judecata în cererea ce i-a fost dedusă spre soluţionare, în etapa controlului judiciar, şi să dea efectul prevăzut de lege hotărârii penale definitive de condamnare în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu luarea în considerare a specificului infracţiunii pentru care pârâtul a fost condamnat (ilicitul penal în materia disciplinei bugetare), dar şi a dezlegării obligatorii pentru instanţe, cu privire la interpretarea art. 19 din C. proc. pen., în cazul condamnării unui inculpat pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală.

Ca atare, Înalta Curte constată că deşi instanţa de apel a reţinut că pârâtul a fost condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 constând, din punct de vedere al laturii obiective, în evidenţierea în contabilitatea societăţii B. S.R.L. al căreia administrator era a unui număr de 63 facturi fiscale care atestau operaţiuni comerciale fictive, nu a constatat şi consecinţa produsă, prin săvârşirea infracţiunii, pentru bugetul consolidat al statului, anume faptul că, prin aceste evidenţe contabile fictive, inculpatul a creat pentru societate condiţiile sustragerii acesteia, în calitate de contribuabil (debitor fiscal), de la plata impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată, aceste taxe şi impozite nefiind datorate de către pârât, în calitate de persoană fizică.

Câtă vreme, potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., în faţa instanţei civile, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, pronunţate în baza acordului de recunoaştere, operează numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar nu şi pentru întinderea prejudiciului, rezultă că, instanţa de apel trebuia să procedeze la o verificare nemijlocită a prejudiciului în cauza de faţă, iar nu să preia ceea ce şi prima instanţă reţinuse, anume că prejudiciul a fost "stabilit în dosarul penal nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj", menţiune care se regăseşte în dispozitivul deciziei recurate.

Este de precizat că în ceea ce priveşte creanţa principală, reclamanta a susţinut că acesta este în sumă de 1.145.801 RON şi decurge din sumele datorate cu titlu de impozit pe profit şi taxă pe valoarea adăugată, creanţa fiscală principală fiind acoperită pe parcursul urmării penale, iar ceea ce solicită în cauza de faţă (suma de 859.133 RON) constituie accesorii fiscale (dobânzi şi penalităţi aferente creanţei principale).

Cu privire la prejudiciu, instanţa de apel nu a verificat dacă acesta a fost achitat de către pârâtul cauzei (în calitate de inculpat, ca persoană fizică) - posibilitate evocată chiar de dispoziţiile art. 10 alin. (12) din Legea nr. 241/2005 - ori dacă acesta a făcut-o pe seama societăţii B. S.R.L. al cărei administrator era.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că deşi curtea de apel a stabilit că răspunderea societăţii în legătură cu prejudiciul produs bugetului consolidat al statului (în speţă, doar accesoriile fiscale) este distinctă de răspunderea civilă delictuală a pârâtului, Înalta Curte constată că o atare concluzie nu este demonstrată în cauză.

În acest sens, era relevant ca instanţa de apel să fi identificat (dacă acestea există) dispoziţiile legale care ar fi permis să se angajeze răspunderea civilă delictuală de drept comun a unei persoane fizice (pârâtul din cauza de faţă fiind chemat în judecată în această ipostază) pentru obligaţiile fiscale ale persoanei juridice sau norme legale.

Simetric, Înalta Curte reţine, că recurenta-reclamantă susţine că răspunderea persoanei fizice este distinctă de răspunderea persoanei juridice, limitându-se a afirma în motivele de recurs, în termeni generali, fără a indica sursa unei astfel de concluzii, că "administratorul unei societăţi comerciale are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării unor dispoziţii legale. Rezultă, aşadar, că legea instituie o răspundere pentru faptă proprie a administratorului societăţii comerciale, iar nu a societăţii comerciale ca persoană juridică, întrucât administratorul este reprezentantul legal căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale prevăzute în Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală care a şi fost reţinută ca temei de drept al faptelor comise de pârât."

Or, astfel cum deja s-a arătat, prejudiciul creat bugetului consolidat al statului a constat în sustragerea societăţii B. S.R.L. de la plata impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată ca urmare a conduitei ilicite (circumscrise ilicitului penal sub forma evaziunii fiscale) a administratorului său, recurentul-pârât din cauză, prin înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor facturi fiscale care atestau operaţiuni comerciale fictive; consecutiv, achitarea cu întârziere a acestor obligaţii fiscale (în cursul urmăririi penale) a antrenat şi aplicarea dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere, cu titlu de accesorii fiscale, anume suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

În această ordine de idei, pentru a demonstra concluzia unei răspunderi proprii, răspundere civilă delictuală a pârâtului persoană fizică, instanţa de apel trebuia să determine norma legală care indica o astfel de transmitere a obligaţiei de plată a accesoriilor fiscale de la societate la persoana fizică a administratorului său (condamnat pentru evaziune fiscală), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Înalta Curte apreciază că, în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., spre o atare finalitate, curtea de apel putea solicita reclamantei lămuriri sub aspectul celor pretinse în cauză, având în vedere că aceasta susţine că este în măsură să ceară repararea prejudiciului (accesoriile fiscale) atât de la societatea B. S.R.L. (prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/10.06.2016, urmată de decizia de eşalonare la plată nr. x/13.09.2016, modificată prin Decizia nr. 21831/17.10.2017), cât şi de la pârâtul cauzei, fără a justifica în baza unui temei legal posibilitatea acestei dublări a reparaţiei fie prin normele Legii nr. 241/2005, fie ale Codul fiscal ori cele ale Codului de procedură fiscală; în plus, aceeaşi recurentă-reclamantă nu a justificat nici aplicabilitatea normelor dreptului comun - răspunderea civilă delictuală, în prezenţa unor norme speciale, prioritare în aplicare.

În acest context, se reţine că recurenta-reclamantă se limitează la a face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. ca temei care permite în speţă invocarea răspunderii civile delictuale (art. 1357, 1381 şi 1382 din C. civ.).

În acelaşi timp, se indică de către aceeaşi recurentă-reclamantă Decizia nr. 17/2015, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără însă a decela reala problemă de drept asupra căreia s-a dat o dezlegare unitară în cadrul acestui mecanism procedural.

Astfel, prin această decizie de unificare, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte:

În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanţe, că în situaţia condamnării unui inculpat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, deşi art. 19 din C. proc. pen. face referire la acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale (a se vedea, în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reţinut (par. 18 din aceeaşi Decizie) că textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Totodată, la paragrafele 21.23 şi 21.24, s-a apreciat după cum urmează:

"21.23. Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Independent de împrejurarea că prevederile art. 19 din C. proc. pen. nu sunt incidente într-o acţiune civilă formulată ulterior finalizării procesului penal (precum cea din speţă), având însă în vedere că premisa cererii de chemare în judecată o constituie pronunţarea unei hotărâri penale definitive de condamnare a inculpatului în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, Înalta Curte apreciază că această decizie pronunţată în recurs în interesul legii este de natură a oferi indicii juridice substanţiale pe baza cărora instanţa de apel în rejudecare va da o dezlegare raportului juridic litigios din cauza de faţă.

Înalta Curte reţine, totodată, că recurenta-reclamantă, prin susţinerile sale de pe parcursul soluţionării cauzei, reluate şi prin motivele de recurs, tinde la repararea aceluiaşi prejudiciu atât de la societate, cât şi de la persoana fizică a pârâtului, afirmând caracterul independent al răspunderii fiecărui subiect de drept.

Pe de altă parte, deşi instanţa de apel a validat, la nivel teoretic, o atare susţinere cu privire la natura juridică a răspunderii juridice distincte a celor două subiecte de drept, în contextul evaluării prejudiciului, a avut în vedere situaţia fiscală a societăţii B. S.R.L., deducând din suma pretinsă de reclamantă de la pârâtul persoană fizică, ceea ce a apreciat că este deja achitat cu titlu de accesorii fiscale de către societate, pentru ca, în cele din urmă,să dispună obligarea pârâtului la achitarea diferenţei astfel determinate.

Or, o atare modalitate de analiză în speţă, în raport şi cu cele anterior expuse, relevă contradicţii în construirea raţionamentului juridic, întrucât instanţa neagă premisa pe care o stabilise anterior (răspunderile distincte ale celor două subiecte de drept), astfel cum corect susţine recurenta-reclamantă, pe temeiul art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de apel a făcut trimitere la Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2047/2016, invocat, de altfel, de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi reluat şi prin motivele de recurs, confirmând implicit aplicabilitatea acestui ordin referitor la situaţia juridică a pârâtului din cauză, ulterioară însă admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

Nici această trimitere nu este argumentată în vreun fel, în condiţiile în care curtea de apel nu a constatat domeniul de aplicare a Ordinului menţionat, Ordin emis pentru aprobarea Procedurii de distribuire sau restituire în conturile, respectiv din conturile de venituri bugetare corespunzătoare a sumelor încasate în contul 50.86.09 "Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005".

Or, la pct. 1.1. al acestui Ordin se enunţă domeniul de aplicare a procedurii invocate de recurenta-reclamantă:

"Prezenta procedură se aplică în situaţia în care contribuabilii care au calitatea de suspect sau inculpat în cauze având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, acoperă integral prejudiciul, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, precum şi în situaţia în care se dispune de către instanţa judecătorească restituirea sumelor sau diferenţelor de sume achitate cu titlu de prejudiciu."

Iar la pct. 2.10 ale aceluiaşi Ordin se stabileşte astfel:

"2.10. Organul fiscal care administrează obligaţiile fiscale ale suspectului/inculpatului întocmeşte procesul-verbal privind distribuirea sumei încasate în contul 50.86.09 "Disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005", potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 2, şi distribuie în sistem informatic sumele datorate în conturile corespunzătoare de venituri bugetare deschise pe codul de identificare fiscală al debitorului persoană juridică, transmiţând fişierul de distribuire la unitatea Trezoreriei Statului."

Înalta Curte reţine că prevederea citată descrie procedura prin care în care sumele achitate, în condiţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, de către suspect sau inculpat în cursul procesului penal, pentru a beneficia de un tratament penal mai favorabil, sunt ulterior distribuite pentru stingerea obligaţiilor fiscale ale persoanei juridice care are calitatea de debitor fiscal, pe seama căruia suspectul sau inculpatul le-a achitat.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând îndeplinite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., va admite atât recursul principal, cât şi recursul incident, urmând ca, în rejudecare, instanţa de apel să dea o dezlegare raportului juridic litigios, din perspectiva criticilor cu care este învestită prin motivele de apel ale pârâtului, după identificarea normelor de drept substanţial aplicabile, pornind de la reperele de interpretare arătate în decizia de faţă.

Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu este posibilă evaluarea criticilor susţinute de ambele părţi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aspectele privind normele de drept material aplicabile, urmând a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

PENTRU SCESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pentru Statul Român şi recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 82 A din 17 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.