State liability for unlawful detention under ECHR Article 5: Admissibility of civil tort claims when special criminal procedure compensation is unavailable

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra recursului civil de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, la data de 21 martie 2019, reclamanta A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean, să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţi, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 22.04.2019, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţiile netimbrării acţiunii, inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii sale procesuale pasive, prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a invocat netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin notele de şedinţă înregistrate la data de 30 mai 2019, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 523/15.11.2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosar nr. x/2017, menţinută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Prin încheierea interlocutorie pronunţată la data de 27 iunie 2020, instanţa a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii şi, în temeiul art. 248 C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, apreciind că soluţionarea acestora implică administrarea unor probe comune cu fondul cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj:

Prin sentinţa civilă nr. 462/03.10.2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj:

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi A. împotriva sentinţei civile nr. 462 din 3.10.2019 şi a încheierii din 29.06.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2019.

A dispus darea în debit a apelantei A. cu suma de 13105 RON, reprezentând taxă judiciară.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 255/A/12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât această hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cuprinsul deciziei atacate, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 91 C. civ. care prevăd că dovada domiciliului sau a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului sau a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.

S-a făcut de asemenea trimitere şi la prezumţia relativă prevăzută de dispoziţiile art. 90 alin. (2) C. civ., ca motive pentru exonerarea de orice răspundere delictuală a instituţiilor statului, când s-a efectuat procedura de citare cu reclamanta.

Or, în opinia reclamantei, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, deoarece prejudiciul cauzat reclamantei rezultă din modalitatea de instrumentare a unui dosar penal, şi nu a unui dosar civil, fiind aplicabile dispoziţiile procesual penale în materia citării.

În plus, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă nu doar că a aplicat greşit un text de lege, dar a trecut peste hotărârea definitivă a Curţii de Apel Cluj, secţia Penală, care a reţinut, expres, faptul că nu a fost citată în mod legal.

Mai exact, reclamanta a formulat apel în faţa Curţii de Apel Cluj, secţia penală, împotriva sentinţei de condamnare pronunţată de Judecătoria Huedin, solicitând repunerea în termen, în temeiul art. 411 C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Având în vedere că sentinţa pronunţată de Judecătoria Huedin nu a fost comunicată la adresa la care locuia efectiv, Curtea de Apel Cluj a apreciat că reclamanta era în continuare în termenul de apel, astfel încât a respins cererea de repunere în termenul de apel prin încheierea penală din data de 7 iunie 2017. Ulterior, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj, secţia Penală a admis, prin decizia penală nr. 984/A/2017, pronunţată în dosar nr. x/2016, apelul reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a desfiinţat în întregime hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, respectiv Judecătoria Huedin.

Drept urmare, prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia Penală a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, precum şi formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, constatând privarea nelegală de libertate a reclamantei.

Pe cale de consecinţă, rezultă faptul că, admiţându-se de către Curtea de Apel Cluj, secţia Penală, că reclamanta încă se afla în termenul de apel, implicit, s-a confirmat faptul că, în cauză, nu a fost legal citată şi nu există o hotărâre definitivă şi executorie de condamnare, astfel că nu putea fi privată de libertate, în mod legal, în baza unei asemenea sentinţe.

În condiţiile în care s-a pronunţat expres o instanţă de judecată, în sensul că reclamanta nu a fost citată, în mod legal, la adresa unde locuia efectiv, consideră că raţionamentul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, de a trece peste această chestiune şi a avea în vedere un text din C. civ., nu are suport legal.

Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului formulat nu trebuia să mai analizeze dacă a fost sau nu legal citată, aspect reţinut, în mod definitiv, de o altă instanţă (Curtea de Apel Cluj, secţia Penală), trebuia să analizeze doar dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Se arată faptul că nu pot fi reţinute nici susţinerile Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă referitoare la faptul că nu se poate imputa instituţiilor statului nicio culpă în necitarea reclamantei.

Din contră, instituţiile statului poartă întreaga responsabilitate pentru neaducerea la cunoştinţă a situaţiei dosarului penal ce o priveşte, pe toată durata derulării acestuia, în primul ciclu procesual. Că este aşa o dovedeşte cu prisosinţă faptul că, imediat după rămânerea definitivă a sentinţei penale a Judecătoriei Huedin, privind aplicarea pedepsei privative de libertate, instituţiile statului au procedat la identificarea şi încarcerarea acesteia; culpa în care s-au aflat instituţiile statului, aspect care a condus la privarea nelegală de libertate a reclamantei.

În fine, în mod greşit Curtea de Apel, secţia 1 Civilă a reţinut că, în prezenta cauză, nu este îndeplinită şi cerinţa prejudiciului, prin raportare la sentinţa civilă nr. 523/2018, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2017, care a intrat în puterea lucrului judecat. În realitate, prin sentinţa civilă nr. 523/2018, s-a constatat că, în prezenta speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., dispoziţii legale pe care reclamanta şi-a întemeiat demersul judiciar de la acea vreme, dar sub nicio formă nu s-au constatat lipsa unor elemente privind răspunderea civilă delictuală.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei civile nr. 462/03.10.2019 şi a încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 27.06.2019, pronunţate în dosarul nr. x/2019, în sensul admiterii excepţiilor autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către A..

Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a arătat că, în faţa instanţei de fond, a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 523/15.11.2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017, menţinută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; excepţie ce a fost respinsă, soluţie menţinută de instanţa de apel.

Contrar celor reţinute prin decizia apelată, sub acest aspect, între cele două litigii există identitate de obiect, de părţi şi de cauză.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă sub nr. x/2017, a rezultat că aceeaşi reclamantă, A., s-a îndreptat împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, solicitând daune morale în valoare de 200.000 de euro, raportat la aceleaşi motive care au fost invocate de apelanta-reclamantă şi în prezenta cauză.

Se poate observa că există identitate de părţi, de obiect şi de cauză între actuala cerere formulată de A. şi cea care a fost soluţionată definitiv prin sentinţa civilă nr. 523/15.11.2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, menţinută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, fiind incidente dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

În ceea ce priveşte identitatea de părţi, aceeaşi parte reclamantă, A. s-a îndreptat împotriva aceleiaşi părţi pârâte, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin urmare, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, există aceleaşi părţi, aflate în aceleaşi poziţii procesuale ca şi în prezenta cauză.

Împrejurarea că reclamanta A. a înţeles că, în prezenta cauză, să cheme în judecată, în plus faţă de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, două noi părţi, anume Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla, precum şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj, nu este de natură a înfrânge autoritatea de lucru judecat, atât timp cât partea reclamantă este aceeaşi în ambele cauze, iar aceasta s-a îndreptat - de asemenea, în amândouă cauzele - împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, având aceeaşi pretenţie, raportat la aceeaşi situaţie de fapt.

O interpretare contrară ar permite ca aceeaşi persoană să se îndrepte de mai multe ori împotriva aceluiaşi pârât, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, evitând efectul autorităţii de lucru judecat prin simpla chemare în judecată şi a altor persoane, alături de partea pârâtă din prima cauză. Or, este evident că o astfel de soluţie ar fi de neconceput şi ar putea duce la o administrare neuniformă a justiţiei.

În ceea ce priveşte identitatea de obiect, şi aceasta este de domeniul evidenţei, cât timp, prin ambele cereri, reclamanta a solicitat daune morale în valoare de 200.000 euro, pentru pretinsa privare nelegală de libertate.

Din perspectiva obiectului cererii, nu poate avea relevanţă împrejurarea că, pur formal, intimata-reclamantă a indicat o prevedere legală şi pe care nu o invocase în prima acţiune.

În ceea ce priveşte identitatea de cauză, atât în prezentul litigiu, cât şi în cel soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr. 523/2018, menţinută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, reclamantă A. a solicitat plata sumei de 200.000 euro, întrucât, în perioada 08.05.2017 - 07.06.2017, s-a aflat în detenţie, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21/22.02.2017. Astfel, diferenţa dintre cele două acţiuni este pur formală, neputând înlătura autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel, în mod greşit, a soluţionat această excepţie, apreciind că "prin sentinţa civilă nr. 523/15.11 2018, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi că reclamanta ar fi putut invoca doar dispoziţiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care a fost condamnată definitiv şi, apoi, s-a dispus desfiinţarea hotărârii de condamnare şi rejudecarea cauzei, doar în situaţia în care s-ar fi pronunţat o hotărâre definitivă de achitare". A mai reţinut instanţa de apel că "ipoteza din cauză nu se regăseşte în nicio dispoziţie specială, astfel că dispoziţia generală îşi găseşte aplicabilitatea".

Cu alte cuvinte, dacă o persoană care a fost condamnată sau cu privire la care au fost luate măsuri preventive privative de libertate nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 538 sau de art. 539 C. proc. pen., aceasta are deschisă calea stabilită de prevederile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Or, recurentul-pârât consideră că o astfel de abordare nu poate fi validată, întrucât s-ar nesocoti voinţa legiuitorului de a acorda reparaţii exclusiv persoanelor condamnate sau private de libertate prin măsuri preventive, care îndeplinesc condiţiile art. 538 sau ale art. 539 C. proc. pen.

Dacă legiuitorul ar fi urmărit ca şi alte persoane condamnate sau cu privire la care s-au luat măsuri preventive - în afara celor care îndeplinesc cerinţele art. 538-539 C. proc. pen. - să beneficieze de reparaţii, atunci nu ar mai fi edictat cele două articole şi astfel ar fi fost incidente condiţiile prevăzute de C. civ. referitor la răspunderea civilă delictuală.

Este evident că intenţia legiuitorului a fost ca persoanele condamnate şi private de libertate în cursul procesului penal să poată fi despăgubite doar în condiţiile expres prevăzute de art. 538 şi de art. 539 C. proc. pen.

Or, atât timp cât legiuitorul a reglementat prin prevederi cu caracter special, dreptul la repararea pagubei, în caz de eroare judiciară şi în cazul privării nelegale de libertate, rezultă că persoanele condamnate sau cu privire la care s-au luat măsuri preventive au deschisă exclusiv calea prevăzută de cele două articole.

Practic, abordarea primei instanţe şi a instanţei de apel ar lipsi de efect principiul specialia generalibus derogant şi ar face neaplicabilă orice normă cu caracter special, derogator de la dreptul comun.

În acest sens, a arătat că intimata - reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru repararea prejudiciului moral produs.

Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, se arată că aceasta este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. (art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968) .

Or, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, în mod eronat, au considerat că speţa de faţă ar putea fi analizată prin prisma dreptului comun, deşi situaţia invocată de partea reclamantă ar putea fi analizată exclusiv raportat la prevederile speciale ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Deosebit de importantă, în acest sens, este Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 179/2016, cu privire la art. 539 C. proc. pen., prin care s-au statuat următoarele:

"Curtea constată că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357 -1.380 din noul C. civ.. Aşadar, Curtea a reţinut că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant."

De asemenea, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, oglindită în decizii de speţă, a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Aşadar, având în vedere faptul că răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile despre care se pretinde că au fost cauzate prin erorile judiciare şi prin privarea nelegală de libertate nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, şi nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant şi electa una via, se solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, prima instanţă a arătat că "pârâtul poate avea legitimare procesuală pasivă în cauză din perspectiva răspunderii civile delictuale, de drept comun, deoarece aceasta nu restricţionează subiectele care pot răspunde în temeiul acesteia. Existenţa sau inexistenţa obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond, ce se analizează ca atare, şi nu pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale reglementată de art. 36 C. proc. civ.."

Reclamanta a învederat că abordarea instanţei de fond nu a ţinut cont de argumentele pe care Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, le-a prezentat în susţinerea acestei excepţii.

Prin întâmpinare, nu s-a arătat că prevederile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală ar restricţiona expres subiectele care pot răspunde în temeiul acesteia, ci că Statul Român poate fi chemat în judecată pentru condamnări sau măsuri preventive privative de libertate doar în situaţia invocării art. 538 sau art. 639 C. proc. pen., întrucât o prevedere specială, anume art. 541 alin. (3) din acelaşi cod arată că, în aceste cauze (în care se aplică art. 538 sau art. 539 din C. proc. pen.), este chemat în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor.

În acest sens a arătat că, dacă reductio ad absurdum, s-ar considera că pretenţiile intimatei-reclamante pot fi analizate prin prisma prevederilor art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ., atunci Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate răspunde pentru fapte imputate altor persoane - fizice sau juridice - întrucât nu există o prevedere legală care să susţină răspunderea statului pentru faptele imputate respectivelor persoane, în situaţia invocării prevederilor de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

De altfel, prima instanţă nu a indicat nicio prevedere care ar susţine posibilitatea tragerii la răspundere a Statului Român, pentru condamnarea sau luarea unor măsuri preventive privative de libertate, în situaţia invocării art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ.

Dacă ar fi validat considerentul primei instanţe, în sensul că Statul Român are calitate procesuală pasivă, întrucât prevederile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală "nu restricţionează subiectele care pot răspunde în temeiul acesteia", ar însemna că orice subiect de drept ar putea avea legitimare pasivă în orice cauză în care se invocă art. 1349 şi următoarele din Noul C. civ., întrucât aceste prevederi nu limitează expres persoanele care pot răspunde în acest temei. Este evident că o astfel de situaţie ar fi de neconceput.

În acest context, a arătat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 221 din C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege, nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat".

Conform art. 224 alin. (1) din C. civ., "Dacă, prin lege, nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

5. Apărările formulate în cauză:

Pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, au formulat întâmpinări la recursul reclamantei, solicitând, în esenţă, respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a arătat că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluţia instanţei în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă.

În plus, recurenta reclamantă reia, în cererea de recurs, aspecte pe care le-a prezentat în cererea de apel, fără a critica hotărârea instanţei de apel, raportat la prevederile art. 488 C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., neîndeplinirea condiţiilor de la art. 488 C. proc. civ. atrăgând sancţiunea nulităţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Deliberând cu prioritate, în raport de exigenţele procesuale ale art. 248 C. proc. civ., asupra excepţiei procesuale de procedură absolute, peremptorii de nulitate a recursului declarat de reclamanta A., invocate în cauză de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. statuează că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea absenţa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Aceste dispoziţii legale se corelează cu cele ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acestea consacrând natura căii de atac a recursului de a fi o cale extraordinară, ce poate fi exercitată pentru motivele prevăzute exhaustiv de dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care există motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţa publică.

Sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă nu doar a invoca cazul de nelegalitate pretins, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar şi a proceda la dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete de nelegalitate cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totuşi, în acord cu dispoziţiile legale care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, în ipoteza în care recurentul nu invocă în mod exact dispoziţiile legale, dar realizează o expunere a criticilor de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, instanţa de judecată are obligaţia de a califica din perspectivă legală aceste critici.

Or, în cauza dedusă judecăţii, în conţinutul cererii de recurs formulate, recurenta reclamantă A. a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material - realizând o prezentare detaliată a circumstanţelor cauzei, arătând care sunt argumentele pentru care consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, ea aflându-se într-o ipoteză de privare nelegală de libertate, constatată printr-o hotărâre penală, respectiv decizia penală nr. 9847A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală.

Prin urmare, cum susţinerile formulate de recurenta-reclamantă reprezintă critici concrete şi veritabile de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Verificând, din oficiu, introducerea în termenul legal a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări care ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Având în vedere natura imperativă a acestor termene, nici părţile şi nici instanţa nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele instituite de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

În cauză, potrivit înscrisului existent la dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, decizia civilă nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2012 a acestei instanţe ar fi fost comunicată recurentului-pârât la data de 10 decembrie 2020, prin poşta electronică (e-mail), dar confirmarea de primire a acestui mesaj nu a fost trimisă de destinatar, astfel cum rezultă din menţiunile de pe acest înscris (..."but delivery notification was not sent by destination") iar, din punct de vedere informatic, instanţa de recurs nu poate verifica conţinutul acelui mesaj, în sensul de a stabili dacă mesajul a cuprins, ca anexă, şi hotărârea ce formează obiect al recursului.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că devine incident alin. (2) al art. 485 C. proc. civ., întrucât orice dubiu privind necomunicarea deciziei pronunţate de instanţa de apel profită recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care nu poate fi sancţionat procesual pentru nedepunerea în termen a căii de atac, câtă vreme nu există certitudinea că decizia menţionată i-a fost comunicată, în acord cu dispoziţiile legale, astfel încât recursul exercitat la data de 13 ianuarie 2021 împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, aşa cum rezultă din înscrisul existent la dosarului de recurs, va fi socotit a fi depus în termen şi va fi analizat pe fondul său.

Asupra recursului declarat de recurenta reclamanta A., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar iniţiat în cauză, reclamanta A. a solicitat instanţei obligarea, în solidar, a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suportat, ca urmare a privării nelegale de libertate, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

Cauza acestei cereri a constat în faptul că, împotriva reclamantei, a fost pornit un proces penal, în urma căruia s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 13 din 23.01.2017, pronunţată de Judecătoria Huedin, în baza căreia reclamanta din prezenta cauză a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de înşelăciune şi la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, iar, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv 2 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea.

În baza acestei sentinţe, Judecătoria Huedin - Serviciu Executări Penale a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 21/2017, prin care s-a dispus arestarea condamnatei A. şi încarcerarea sa până la executarea pedepsei, mandat în baza căruia Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj a procedat, la data de 8 mai 2017, la arestarea acesteia, iar la data de 10 mai 2017, la încarcerarea sa în Penitenciarul Gherla. Împotriva sentinţei penale menţionate, inculpata a formulat apel.

Prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin, împreună cu formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin şi punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat de executare a pedepsei.

Prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desfiinţată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că inculpata A. a luat cunoştinţă de existenţa unui proces penal pornit împotriva sa doar cu ocazia încarcerării, în executarea pedepsei ce i-a fost aplicată. În concret, inculpata a fost citată la adresa din actul de identitate, corespunzătoare unui apartament comun, în care însă nu a ajuns să locuiască, intervenind divorţul, astfel încât a locuit la adresa părinţilor săi.

Astfel, deşi este adevărat că inculpata a fost citată prin afişare la uşa instanţei, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, această modalitate de însţiinţare este insuficientă, fiindcă instanţa trebuie să facă tot ce se poate aştepta în mod rezonabil de la ea nu doar pentru a cita partea, ci pentru a se asigura că aceasta a luat cunoştinţă de procedurile derulate împotriva ei.

Or, în această cauză, citarea prin afişare nu a fost de natură să asigure informarea reclamantei de procedurile derulate împotriva ei, citarea având loc prin afişare la uşa instanţei şi la o adresă a inculpatei la care existau date precise că aceasta nu mai locuieşte.

În concluzie, inculpata nu a avut cunoştinţă de procesul derulat împotriva ei şi nici de comunicarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare.

Prezentul demers judiciar a fost respins de instanţele fondului care au considerat, ambele, că, potrivit art. 91 C. civ., dovada domiciliului sau a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate; în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului sau a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane. Or, raportând starea de fapt reţinută în speţă la textele legale incidente în cauză, acţiunea reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată, în condiţiile în care prejudiciul pretins de aceasta a fost cauzat ca urmare a faptului că reclamanta însăşi nu şi-a îndeplinit obligaţia de a anunţa autorităţile despre schimbarea domiciliului, deşi avea această obligaţie, potrivit art. 89 C. civ.

În consecinţă, instanţele civile au apreciat că prejudiciul afirmat de reclamantă este, în mod covârşitor, urmarea propriei sale omisiuni, astfel încât, raportat la disp. art. 1371 C. civ., pretenţiile de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor sunt nefondate.

Raportat la cauza juridică a cererii de chemare în judecată şi la motivele de recurs formulate în cauză, Înalta Curte apreciază că aceste statuări ale instanţelor de fond relevă, într-adevăr, o ipoteză de aplicare greşită a legii la speţa dedusă judecăţii ce se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acelaşi context procesual şi în acord cu principiile Curţii Europene prin care s-a statuat că această instanţă de contencios european a drepturilor omului rămâne suverană în a aprecia modul în care circumstanţele unei cauze reprezintă punerea în discuţie a imperativelor art. 5 din Convenţie, independent chiar de capetele de cerere formulate de reclamant, atunci când este în discuţie o valoarea fundamentala ca libertatea acestuia (a se vedea în acest sens cauza Guzzardi contra Italiei, hotărârea din 6 noiembrie 1980), Înalta Curte apreciază că este necesar ca analiza cauzei deduse judecăţii să se realizeze şi din perspectiva dispoziţiilor convenţionale ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate în interpretarea acestuia, formează un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru instanţele naţionale.

În drept, art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului proclamă dreptul la libertate şi siguranţă şi statuează că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepţia cazurilor, enunţate în mod exhaustiv la par. 1 al art. 5 lit. a)-f), şi potrivit căilor legale, deci cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege; scopul esenţial al acestui articol fiind protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.

Art. 5 par. 1 lit. a) prevede, în esenţă, că: nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa (...) decât dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent.

Articolul 5 par. 1 impune în mod necesar ca privările de libertate pe care le autorizează să fie conforme, mai întâi, normelor de drept intern, referirea pe care acest articol o face cu privire la căile legale pe temeiul cărora are a fi dispusă arestarea sau deţinerea unei persoane impunând luarea în considerare a dispoziţiilor legii naţionale - de fond şi de procedură - care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu Convenţia.

Art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, se poate observa că exigenţele dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 condiţionează dreptul la reparaţie de absenţa unei baze legale în dreptul intern care să legitimeze detenţia/arestarea în discuţie şi de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 care consacră ipotezele de detenţie legitimă.

Instanţa europeană este preocupată, în cauzele cu care este sesizată, de a fi demonstrată nelegalitatea detenţiei, din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, întrucât, în caz contrar, respectiv în cazul unei detenţii legale, nu pot fi activate dispoziţiile art. 5 paragraf 5 din Convenţie, cu consecinţa acordării unei indemnizaţii.

În consecinţă, dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragraf 5 din Convenţie este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei detenţii/arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei cuprinsă în art. 5 par. 5, deja redată. În plus, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale, ci de reparare a încălcării acesteia, dreptul la repararea pagubei fiind şi rămând garantat în situaţia în care privarea de libertate sau detenţia (deţinerea) a fost dispusă cu încălcarea legii.

În acest punct, trebuie reamintit, de asemenea, că atunci când privarea de libertate a unei persoane nu se încadrează strict în ipotezele reglementate de lege, dar se ajunge la concluzia existenţei unei asemenea privări/deţineri şi a caracterului său nelegal, Curtea Europeană analizează această detenţie pe terenul general al art. 5 par. 1 teza I din Convenţie.

În speţa dedusă judecăţii, caracterul nelegal al detenţiei dispuse împotriva reclamantei a fost constatat în termeni neechivoci atât prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, prin care Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin şi punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat, cât şi prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desfiinţată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele acestor hotărâri, instanţele penale au statuat, în mod definitiv, că reclamanta din prezenta cauză a fost judecată şi condamnată la pedeapsa închisorii cu executare, fără ca procedura de citare, pe parcursul procesului penal, să fie legal îndeplinită.

Or, această constatare conţinută într-o hotărâre judecătorească penală definitivă, care face ca detenţia reclamantei să nu fie dispusă conform căilor legale interne, asfel cum dispune, în mod expres, art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană, coroborată cu faptul desfiinţării sentinţei de condamnare în baza căreia fusese emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, ce reprezenta chiar temeiul deţinerii reclamantei, sunt suficiente per se pentru a demonstra caracterul nelegal al detenţiei dispuse împotriva reclamantei, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

În acest context procesual, instanţa de apel care a pronunţat hotărârea ce formează obiect al prezentului recurs nu mai putea face nicio apreciere asupra caracterului legal al procedurii de citare, în procesul penal, fără să impieteze asupra statuărilor jurisdicţionale ale unei instanţe penale care a apreciat în sens contrar, printr-o hotărâre definitivă, şi care a decis că detenţia reclamantei a urmat unei condamnări dispuse în cadrul unei proceduri vădit nelegale.

Mai mult, instanţa civilă nu putea, pentru a ajunge la constatarea caracterului legal al procedurii de citare cu reclamanta, inculpată într-un proces penal, să dezlege această problemă de legalitate a unui proces penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesual civile care reglementează procedura de citare a părţilor implicate într-un proces civil, cum sunt cele ale art. 89 şi 91 C. proc. civ., pe care această instanţă şi-a justificat soluţia.

În consecinţă, impietând asupra verificărilor jurisdicţionale ale instanţei penale cu privire la legalitatea procedurii de citare cu inculpata A., în procesul penal, şi realizând o nouă apreciere asupra acestui fapt, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală ce se impune a fi reformată.

Tot astfel, ignorând faptele deduse judecăţii şi neidentificând în cauză o ipoteză de încălcare a art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care, pentru privarea de libertate a reclamantei, dispăruse însuşi temeiul acesteia, deci baza legală, în sensul Convenţiei, adică hotărârea de condamnare reprezentată de sentinţa penală nr. 13 din 23.01.2017 al Judecătoriei Huedin, ce a fost desfiinţată în întregime, prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, ca urmare a constatării încălcării dispoziţiilor legale interne, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile convenţionale menţionate, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, în limitele expuse, prin prezentul recurs, instanţa de apel va avea de apreciat asupra îndeplinirii condiţiilor de acordare a daunelor morale pretinse de reclamantă, din perspectiva existenţei şi dovedirii prejudiciului moral şi a întinderii daunelor, în raport cu prejudiciul pretins, aspecte care intră în atributul instanţei de apel, ca instanţă devolutivă.

Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor:

Evaluând criticile privind soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii exercitate de reclamanta A., prin prisma faptului că, în opinia recurentului, aceasta ar fi avut la dispoziţie doar o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 538 - 539 C. proc. pen., dar şi pe cele privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, într-o acţiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală, Înalta Curte apreciază că se poate răspunde acestora prin considerente comune, ele fiind într-o conexiune logică necesară.

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că, în cauza dedusă judecăţii, ambele instanţe de fond au dat eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil şi au analizat pretenţiile reclamantei în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din C. civ., pe care aceasta şi-a întemeiat cererea.

În ambele hotărâri pronunţate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reţine un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, o primă cerere întemeiată pe eroare judiciară, în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen., a fost respinsă, prin sentinţa civilă nr. 523/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 99/A/2019 din 9 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În acest punct, instanţa de recurs reaminteşte că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă, în cazul în care se constată încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează dreptul la libertate, cum este cel al art. 5 din Convenţie, analizat deja în examinarea recursului reclamantei, inclusiv pe temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe în sarcina sa, statul răspunzând în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare pentru înfăptuirea actului de justiţie, în virtutea art. 1 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel din urmă aplicându-se în cauză ca lex generalis, întrucât art. 5 par. 4 din Convenţie se aplică doar în corelaţie cu art. 5 par. 1 lit. c) care reglementează arestarea preventivă.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului, "judecătorul naţional fiind primul judecător al Convenţiei". Obligaţiile pozitive ale statului în acest sens implică nu numai respectarea drepturilor fundamentale, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale.

Tot astfel, potrivit art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat de Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei.

În consecinţă, în raport de obligaţia statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absenţa unei reglementări speciale în ipoteze particulare, cum este cea din speţa dedusă judecăţii, trebuie compensată prin recurgerea la dispoziţiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înţelege să-şi fundamenteze pretenţiile pe acest temei.

Astfel, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane care acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar, orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În acest context procesual, contrar susţinerilor recurentului pârât, instanţa de recurs apreciază că, în principiu, poate fi considerată admisibilă acţiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală şi îndreptată împotriva Statului Român, chiar în absenţa unei erori judiciare, în virtutea obligaţiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană, întrucât, luând în considerare şi respingerea unei prime acţiuni a reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile speciale ale art. 539 C. proc. pen., partea care a suportat din partea autorităţilor o privare de libertate ce s-a dovedit nelegală, în urma şi în baza unei proceduri judiciare, s-ar vedea lipsită de orice remediu intern pentru a denunţa încălcarea art. 5 par. 1 din Convenţie şi a obţine o reparaţie pentru prejudiciile pretinse pe care, desigur, trebuie să le dovedească, prin mijloacele specific procedurii cu care a învestit instanţa de judecată.

Pe de altă parte, aprecierea Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la efectivitatea unui remediu concret, nu este imuabilă, dacă se dovedeşte consolidarea unei jurisprudenţe naţionale favorabile într-un anume sens.

În plus, instanţa europeană a reţinut că exercitarea efectivă a dreptului la despăgubiri trebuie să fie asigurată cu un suficient grad de certitudine, adică despăgubirea trebuie să fie disponibilă atât în teorie, cât şi în practică (cauza Ciulla împotriva Italiei, hotărârea din 22 februarie 1989), astfel încât, la examinarea cererilor în despăgubire, autorităţile naţionale ar trebui să interpreteze şi să aplice legislaţia internă în spiritul art. 5 al Convenţiei, fără un formalism excesiv (a se vedea în acest sens, cauza Fernandes Pedroso împotriva Portugaliei, hotărârea din 12 iunie 2018).

În acest context, deşi recurentul pârât invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 179/2016, în care s-ar fi tranşat cu privire la raportul între dispoziţiile legii speciale şi a celor cuprinse în legea generală, sub aspectul reparării pagubei materiale sau morale, în caz de privare nelegală de libertate, trebuie remarcat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a evoluat, pronunţându-se Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12.05.2021, care, deşi nu este aplicabilă mutatis mutandis în cauza dedusă judecăţii, extinde cazurile de reparare a prejudiciului determinat de privarea de libertate dispusă în cadrul procesului penal, considerând că principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept sau o libertate fundamentală. Astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie - care reglementează dreptul la libertate şi siguranţă - trebuie privite în mod coroborat, fiind intrisec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate (par. 43 al acestei decizii), oferind chiar un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie (par. 47).

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs urmează a respinge criticile recurentului pârât din perspectiva analizată şi să considere, în acord cu instanţele anterioare, că o asemenea acţiune îndreptată împotriva Statului Român este admisibilă, iar acest pârât are legitimatio ad causam.

Motivul de recurs privind greşita respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat are, de asemenea, caracter nefondat.

Invocând această critică, recurentul pârât s-a raportat la acţiunea civilă promovată de reclamanta A., împotriva aceluiaşi pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. civ., ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 523/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 99/A/2019 din 9 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, susţinând că există triplă identitate - de părţi, de obiect şi de cauză juridică - între prezenta acţiune şi cea anterioară.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât este evident că cele două cereri au cauze juridice distincte, prima fiind întemeiată pe dispoziţiile speciale ale art. 539 C. proc. pen., iar cea de-a doua pe dispoziţiile legale de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală şi art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum au fost calificate faptele deduse judecăţii de către instanţa de recurs.

Or, în virtutea principiului conform căruia Convenţia Europeană apără drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, este admisibil ca, fiind respinsă o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legale speciale, să-i fie disponibilă şi accesibilă părţii care pretinde încălcarea unui drept fundamental, de către autorităţile statului, recurgerea la dispoziţiile de drept comun pentru apărarea dreptului subiectiv pretins.

În acest context, tocmai raportul între dispoziţiile speciale şi cele generale de care se prevalează recurentul pârât şi principiul specialia generalibus derogant nu i-ar fi permis părţii interesate să invoce, cu ocazia primei judecăţi, ambele fundamente juridice în sprijinul pretenţiilor sale şi să concentreze "materia litigioasă" într-o primă judecată, pentru a nu îi fi opusă, ulterior, autoritatea de lucru judecat.

Nu este fondată nici critica recurentului pârât vizând neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor răspunderii civile delictuale, din perspectiva existenţei culpei exclusive a reclamantei care nu şi-ar fi declarat domiciliul la care locuia în fapt, câtă vreme, astfel cum a fost analizat pe larg în recursul reclamantei, o constatare jurisdicţională a unei instanţe penale privind viciile procedurii penale desfăşurate împotriva inculpatei, ce a condus la desfiinţarea sentinţei penale de condamnare şi mandatului de executare a pedepsei închisorii emis în baza acestuia, nu poate fi contrazisă prin considerentele unei hotărâri civile, prin prisma dispoziţiilor procesuale civile care reglementează procedura de citare a părţilor implicate în cauze de natură civilă.

Pentru considerentele expuse şi în limitele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta A., invocată de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Respinge recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.