Cassation appeal nullified for challenging factual findings on medical defamation and limits of free expression

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 RON reprezentând daune morale pentru prejudicial adus onoarei şi demnităţii.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1306 din 05 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat reclamatul la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON reprezentând onorariul avocaţial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 470 A din 16 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 1306 din 05 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 470 A din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a declarat recurs reclamantul C..

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. a criticat hotărârea atacată din perspectiva aplicării greşite a prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 10 alin. (2) din C.E.D.O., art. 70, art. 75 din C. civ., art. 8 din Codul deontologic al medicilor, jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Jerusalem c. Austriei 2001, cauza Nilsen şi Johnsen Norvegie 1999, cauza McVicar c. Regatul Unit) în sensul în care instanţa de apel a considerat că afirmaţiile legate de faptul că ar fi suferit de diverse boli grave au avut o bază factuală suficientă, în lipsa unei analize a caracterul ilicit al faptei intimatului prin raportare la conţinutul dreptului de liberă exprimare, în condiţiile în care acest drept nu este unul absolut.

Din această perspectivă, era imperios necesar a se stabili două aspecte fundamentale, şi anume: 1. dacă recurentul a avut toate bolile la care a făcut referire intimatul pe perioada în care acesta i-a fost medic; 2. dacă intimatul l-a tratat de aceste boli, fiind analizat în mod eronat doar primul punct de către instanţa de apel.

Pentru a considera fundamentate afirmaţiile intimatului cu privire la starea sa de sănătate precară şi multiplele boli de care a suferit, era necesar ca acestea din urmă să fi existat pe toată perioada în care intimatul a fost curantul său, reiterând pasaje din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al întâmpinării depuse la prima instanţă .

Punctând istoricul medical prin prisma documentelor depuse la dosar (foile de observaţie din perioada 2005-2011, expertiza INML), cu referire la afecţiunile de care suferea (stenoza totală subglotică, sechele de accident vascular, hipertensiune), starea de sănătate şi tratamentul urmat, omise a fi analizate de instanţa de apel, recurentul a evidenţiat faptul că actul medical emis de Spitalul Universitar, ce consemnează doar o parte din afecţiunile relevate de intimat, datează din perioada când s-a aflat sub supravegherea altor medici (toamna anului 2005, începutul anului 2006), intimatul devenind medicul său curant începând cu luna aprilie 2006, în contextul solicitării unei opinii şi implicării acestuia doar pentru o decanulare, care ulterior nu s-a mai produs.

Prestaţia medicală la care s-a raportat instanţa de apel se circumscrie tratamentului aplicat pacientului prin prisma bolilor intervenite în perioada când s-a aflat sub supravegherea medicului curant, însă specializarea intimatului (medic ORL), a impus ca şi conduită terapeutică schimbarea canulei de la gât de 2 ori pe săptămână şi prescrierea unor medicamente de tipul paracetamol, care nu are aptitudinea de a trata restul bolilor grave de care s-a făcut vorbire şi care s-au situat în afara perioadei expuse anterior.

Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă şi din modul greşit în care instanţa de apel a considerat că afirmaţia intimatului "era o legumă" a fost fundamentată pe o bază factuală suficientă, atâta timp cât explicaţia justificată de intimat a fost preluată de instanţă în sensul în care "legumă" în termeni medicali înseamnă o persoană care are funcţiile creierului grav afectate şi care este menţinută în viaţă cu ajutorul aparaturii. Or, probatoriul administrat în dosar (rapoarte medicale, declaraţia martorului D.) a dovedit că recurentul s-a recuperat neuromotor după starea de comă intervenită în luna august 2005, iar perioada 2006 (aprilie) - 2011 a denotat o stare de sănătate bună ce i-a permis să participe la diverse evenimente sportive ale nepoatei sale.

În aprecierea recurentului, este nefundamentată afirmaţia că "stenoza avea aspect tumoral" sugerând că recurentul ar fi avut cancer, însă contextul afirmaţiilor intimatului şi a celor menţionate în raportul de la IML în care apare cuvântul tumoral, nu denotă o sinonimie între cei doi termeni.

Şi afirmaţia "parcă era E." a reprezentat un afront adus recurentului câtă vreme prezentarea la intimat s-a produs de 2 ori pe săptămână într-un context medical (schimbarea canulei de la gât).

Concluzionând, recurentul a susţinut că afirmaţiile intimatului au fost denigratoare prin trimiterea expresă la existenţa unor boli grave de care ar fi suferit şi a unei stări de sănătate fizică şi mintală precare, care nu au avut nicio baza factuală, fiind expuse cu premeditare în cadrul unei audieri într-un dosar penal, în care a fost acuzat de malpraxis, cu scopul de a influenţa cursul soluţionării acestuia. Aceste afirmaţii au depăşit limitele libertăţii de exprimare, consecinţa fiind denigrarea recurentului, afectarea vieţii private, a familiei şi provocarea unor suferinţe puternice.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât B. a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., a apreciat că criticile formulate nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul înţelegând să conteste hotărârea atacată sub aspectul netemeniciei şi nu al nelegalităţii sale.

Deşi, prin cererea de recurs, recurentul a precizat că înţelege să invoce motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1358 din C. civ. şi cele ale art. 8 şi art. 10 paragraful 2 din C.E.D.O., susţinerile acestuia nu pot fi încadrate în cazul de casare invocat, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă în ce modalitate s-a produs nerespectarea prevederilor legale invocate, criticile vizând de fapt aprecierea greşită a probelor administrate în cauză de către instanţa de apel, scopul fiind acela de repunere în discuţie a situaţiei de fapt, intrată sub puterea lucrului judecat.

Pe fondul recursului, a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod corect că aserţiunile realizate cu ocazia audierii sale de către organele de cercetare penală au fost fundamentate raportat la documentele ce au relevat situaţia medicală a recurentului, analizate de către instanţa de apel.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor la data de 13 aprilie 2021, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală, prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 25 mai 2021 2020, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul din perspectiva încadrării motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, art. 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. De asemenea, potrivit (2) al art. 489 aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Raportându-se considerentelor de ordin teoretic expuse mai sus, Înalta Curte constată că a fost indicat ca temei juridic al memoriului de recurs art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi s-a invocat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 10 alin. (2) din C.E.D.O., art. 70, art. 75 din C. civ., art. 8 din Codul deontologic al medicilor, jurisprundenţa C.E.D.O. (cauza Jerusalem c. Austriei 2001, cauza Nilsen şi Johnsen Norvegie 1999, cauza McVicar c. Regatul Unit) în sensul în care nu a ţinut cont de limitele libertăţii de exprimare, apreciind că afirmaţiile respective au o bază factuală, fără ca aceasta să a fie probată. De asemenea, s-a mai invocat că ilicitatea faptei intimatului trebuia analizată prin raportare la conţinutul dreptului de liberă exprimare, în condiţiile în care acest drept nu este unul absolut.

Totuşi, observând motivarea în fapt a recursului se constată că, în realitate, criticile recurentul-reclamant faţă de hotărârea din apel, nu îndeplinesc cerinţa motivării recursului, conform prevederilor legale, atâta timp cât prin acestea recurentul urmăreşte să supună atenţiei instanţei de recurs situaţia de fapt analizată de instanţa de apel aşa cum rezultă din interpretarea probelor, ceea ce presupune o analiză a temeiniciei hotărârii recurate, şi nu a legalităţii acesteia sub aspectul verificării modului de aplicare a dispoziţiilor de drept material la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Astfel, în cadrul recursului au fost reluate aspecte ce ţin de situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurentul apreciind că instanţa de apel a considerat în mod eronat că afirmaţiile de natură factuală ale pârâtului au fost probate şi că acestea ar fi contrazise de înscrisurile reprezentate de actele medicale şi celelalte probe administrate.

Din perspectiva dispoziţiilor legale ce consacră caracterul extraordinar al recursului, nu este suficientă relatarea faptelor procesului, atâta timp cât recursul nu are caracter devolutiv, iar situaţia de fapt, astfel cum a fost determinată de instanţele de fond, rămâne câştigată cauzei.

Or, examinarea criticilor în forma expusă de recurent în argumentarea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, critici prin care se tinde la o rejudecare a fondului, ar duce la o nouă apreciere asupra probaţiunii pentru a se ajunge la concluzia existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, ceea ce este nepermis prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, în limitele îngăduite de legiuitor, şi nu de temeinicie a hotărârii atacate.

Este de amintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul greşitei aprecieri a instanţei de apel în sensul că afirmaţiile intimatului, şi anume, că recurentul ar fi suferit de diverse boli grave, că "era o legumă", că stenoza ar fi avut un aspect tumoral, că "parcă era E.", au fost fundamentate, existând o bază factuală suficientă.

Criticile referitoare la lipsa bazei factuale în ceea ce priveşte afirmaţiile intimatului menţionate anterior, atâta timp cât prin acestea se tinde la reinterpretarea şi reaprecierea probatoriului pentru a se ajunge la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, nu se circumscriu exigenţelor procedurale impuse de prevederile art. 488 din C. proc. civ., care reglementează condiţiile în care poate fi exercitată această cale de atac extraordinară.

Criticile de netemeinicie ori nemulţumirile părţii cu privire la judecata cauzei în fazele procesuale anterioare sau modalitatea de interpretare a probatoriului administrat, nu pot constitui motive de nelegalitate, necesare realizării controlului judiciar de către instanţa de recurs. Obiectul recursului îl reprezintă decizia instanţei de apel, aşa încât, pentru a demonstra nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, recurentul avea obligaţia de a expune argumente susceptibile a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Referitor la susţinerile din prima parte a recursului în sensul că instanţa de apel nu a ţinut cont de limitele libertăţii de exprimare şi că ilicitatea faptei intimatului trebuia analizată prin raportare la conţinutul dreptului de liberă exprimare, care nu este unul absolut, se constată că recurentul nu a formulat alte motive de fapt prin care să susţină încălcarea altor criterii de apreciere a exercitării libertăţii de exprimare în limitele acesteia, în afară de cele legate de reţinerea greşită a probării existenţei unei baze factuale.

În condiţiile în care aspectele deduse judecăţii, astfel cum au fost prezentate, prin raportare la textele legale invocate cu titlu general, nu se circumscriu cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., sancţiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, este cea a nulităţii, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci şi atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din acelaşi cod, va constata nul recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 470 A din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 470 A din 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2017.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.