Inadmissibility of appeal in insurance compensation litigation under the two-instance limit of Art. 483(2) CCP

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 20 mai 2019 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamanţii A., B., reprezentat de A., C. şi D. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. şi F. în calitate de intervenient, obligarea acestora la plata daunelor materiale în cuantum de 18.204 RON, cheltuieli efectuate după data pronunţării hotărârii şi a daunelor morale, după cum urmează: în favoarea părţii civile A., în calitate de soţie a defunctului, a sumei de 500.000 Euro; în favoarea părţii civile B., în calitate de fiu a defunctului, prin reprezentant legal A. a sumei de 500.000 Euro; în favoarea părţii civile C., în calitate de soacră a defunctului, a sumei de 200.000 Euro; în favoarea părţii civile D., în calitate de socru al defunctului, a sumei de 200.000 Euro; 500 Euro pentru minorul B. cu titlu de prestaţie periodică de la data naşterii acestuia, 05.02.2016, până la încetarea stării de nevoie şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381-1395 din C. civ., Norma ASF nr. 23/2014.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 47 C din 06 martie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., reprezentat de A., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. şi intervenient forţat F.; a obligat pârâta S.C. E. S.A. la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 11.382 RON reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 30.000 euro reprezentând daune morale, la plata în favoarea reclamantului B. a sumei de 60.000 euro reprezentând daune morale, la plata în favoarea reclamantului B. a unei prestaţii periodice reprezentând contravaloarea salariului minim net pe economie pe perioada 05.02.2016-14.04.2016, la plata în favoarea reclamantului B. a unei prestaţii periodice reprezentând diferenţa dintre salariului minim net pe economie şi pensia de urmaş stabilită în favoarea acestuia, începând cu data de 15.04.2016 şi până la încetarea stării de nevoie, la plata în favoarea reclamantei C. a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale, la plata în favoarea reclamantului D. a sumei de 10.000 euro reprezentând daune morale.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 543 A din 15 septembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă Societatea E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 47/C din data de 06 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2019; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., prin reprezentant legal A., C. şi D., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Societatea E. S.A. şi intimatul intervenient forţat F. împotriva sentinţei civile nr. 47/C din data de 06 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosar nr. x/2019, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâta Societatea E. S.A. să plătească reclamantei A. daune morale în sumă de 100.000 euro, în echivalentul în RON, la cursul BNR, din data plăţii; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a luat act de declaraţia apelanţilor-reclamanţi în sensul că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 543 A din 15 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., prin reprezentant legal A., C. şi D. şi pârâta S.C. E. S.A.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 17 decembrie 2020, sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 6.

4.1 Recurenţii-reclamanţi A., B., prin reprezentant legal A., C. şi D. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa rejudecării cauzei şi admiterii apelului în sensul majorării cuantumului daunelor morale acordate astfel: în favoarea reclamantei A., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului, la suma de 500.000 EURO, în favoarea reclamantului B., în calitate de fiu al defunctului, la suma de 500.000 euro, în favoarea reclamantei C., în calitate de soacră a defunctului, la suma de 200.000 euro, în favoarea reclamantului D., în calitate de socru a părţii civile, la suma de 200.000 euro.

Au criticat decizia recurată din perspectiva stabilirii despăgubirilor materiale şi morale prin raportare la Normele A.S.F. în detrimentul dispoziţiilor art. 1385 din C. civ. în condiţiile în care cuantumul despăgubirilor se stabileşte de către instanţă statuând în echitate, pe baza dispoziţiilor C. civ., atât cu privire la daunele materiale cât şi cu privire la daunele morale.

Astfel, instanţele naţionale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

Prin dispoziţiile art. 1385 alin. (1) din C. civ., legiuitorul nu a prevăzut o anumită limită pentru acordarea despăgubirilor materiale sau morale, singurele criterii ce trebuie avute în vedere sunt cele prevăzute de art. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Or, la momentul stabilirii despăgubirilor, instanţa de apel s-a raportat la limitele prevăzute în Normele A.S.F şi a restrâns în mod nejustificat aplicarea prevederilor C. civ., motiv pentru care nu a mai fost posibilă aplicarea principiului judecării în echitate şi acordarea unor despăgubiri care să garanteze repararea integrală a prejudiciului suferit de către reclamanţi.

Este de observat că sumele prevăzute în Norma A.S.F nu reprezintă limite ale despăgubirilor, ci valori care reglementează strict nivelul de răspundere patrimonială a asigurătorilor.

Astfel, potrivit art. 27 pct. 5 din Norma A.S.F nr. 23/2014 asigurătorul nu plăteşte despăgubiri pentru partea din prejudiciu care depăşeşte limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Instanţa de apel a analizat situaţia de fapt din perspectiva Normei A.S.F nr. 23/2013 în detrimentul prevederilor art. 1385 şi art. 1391 din C. civ. apreciind că întinderea prejudiciului moral suferit este supusă limitei de 5.000.000 euro sens în care la momentul individualizării cuantumului despăgubirilor nu s-a raportat la necesitatea reparării integrale a prejudiciului, ci la repararea acestuia în cadrul unor limite prestabilite pentru răspunderea asigurătorului.

Din acest punct de vedere, suma de 100.000 euro acordată reclamantului B., suma de 100.000 euro acordată reclamantei A., suma de 10.000 euro acordată reclamantului D. şi suma de 10.000 euro acordată reclamantei C. reprezintă despăgubiri morale cuantificate pe baza unor criterii prestabilite şi contrare principiului judecării în echitate.

Câtă vreme suma de 5.000.000 euro prevăzută în Norma A.S.F se referă strict la valoarea maximă a răspunderii asigurătorului, în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice, instanţa de apel trebuia să analizeze toate circumstanţele concrete ale cauzei şi în funcţie de amploarea, intensitatea şi efectul consecinţelor negative ale faptei ilicite, să acorde despăgubiri într-un cuantum echitabil, nesubordonat altor criterii de evaluare în afara de împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei.

4.2 Recurenta-pârâtă S.C. E. S.A. a solicitat a admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii atâta timp cât decizia recurată nu respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în sensul în care nu cuprinde o motivare sub aspectul înlăturării apărărilor cu privire la art. 499, art. 529, art. 1387-1389 din C. civ. cu referire la prestaţia periodică a reclamantului B. prin raportare la soluţia primei instanţe.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a arătat că decizia atacată nu cuprinde o motivare în fapt şi în drept sub aspectul considerentelor pentru care instanţa de apel nu a reţinut argumentele pârâtei în ceea ce priveşte atât caracterul inadmisibil, cât şi cel nefondat al prestaţiilor periodice anterior expuse în raport de textele de lege şi probele administrate inclusiv în dosarul penal, contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motive străine de natura cauzei, respectiv hotărârea C.E.D.O. Deaconu c. României, DICCJ nr. 12/2016, opinii personale cu privire la poziţia obiectivă a recurentei întemeiată pe texte de lege (inclusiv în alte dosare) catalogată indirect de rea-credinţă atâta timp cât situaţia de fapt deduse judecăţii nu este similară celei menţionate de jurisprudenţa instanţei europene, recurenta nu a invocat culpa concurentă sau participarea victimei G. la producerea prejudiciului, nici în dosarul penal nr. x/2017, iar opiniile personale cu privire la caracterul neavenit/de rea-credinţă a apărărilor recurentei pe lângă crearea suspiciunii de parţialitate raportat la modul de exprimare se reţine şi faptul că instanţa nu a înţeles să înlăture motivat apărările cu privire la caracterul nefondat al despăgubirilor (morale şi prestaţii periodice) întemeiate în drept.

A mai arătat recurenta-pârâtă că în considerentele hotărârii se regăsesc motive contradictorii cu referire la modul de valorificare a stării de nevoie în care se afla minorul B. cu ocazia stabilirii despăgubirilor materiale şi morale. Din această perspectivă, se are în vedere faptul că deşi prin decizia atacată s-a reţinut că prima instanţă nu a stabilit despăgubirea morală şi materială a reclamantei şi a fiului acesteia ţinând cont de starea de nevoie şi starea medicală a acestuia, întrucât reclamanta nu a mai susţinut că între decesul victimei şi starea medicală a minorului ar exista o legătura de cauzalitate, ulterior s-a apreciat că în momentul aprecierii daunelor s-a avut în vedere situaţia concretă a acestora şi toate împrejurările cauzei (cu referire la starea medicală).

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a art. 2517 şi art. 1394 din C. civ. cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Astfel, dispoziţiile art. 1394 din C. civ. nu au aplicabilitate faţă de recurentă în calitate de asigurător atâta timp cât în speţă este vorba despre angajarea răspunderii contractuale în baza unei poliţe RCA.

Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 din Normele ASF prin raportare la cele ale art. 10, art. 2213 din C. civ. şi art. 53 din Legea nr. 136/1995 cu referire la categoriile de despăgubiri acoperite de asigurătorul RCA.

Din acest punct de vedere, în analiza admisibilităţii petitului prestaţii periodice instanţa de apel a retinut din decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, doar faptul că asigurătorul răspunde singur pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru ca mai apoi să extindă sfera art. 50 din Normele ASF 23/2014 motivat de faptul că aceasta este inferioara Legii nr. 136/1995, care la art. 49 reglementează că prejudiciile se acoperă în conformitate cu legislaţia internă în vigoare, reţinând că Norma ASF 23/2014 a fost emisă în aplicarea legii, deci nu poate sa fie mai restrictivă decât legea însăşi pe care o explicitează deducând că însăşi legislaţia cadru a asigurărilor face trimitere la dispoziţiile noului C. civ.. Astfel, instanţei de apel concluzionează că asigurătorul trebuie să se conformeze inclusiv dispoziţiilor art. 1390 din C. civ., întrucât a fost încheiat un contract obligatoriu şi în baza principiului pacta sunt servanda recurenta este ţinută la respectarea acestuia.

Or, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că raportat la art. 53 din Legea nr. 136/1995 Norma ASF 23/2014 are caracter special faţă aceasta, iar Legea nr. 136/1995 are caracter special şi nu reprezintă norma cadru faţă de noul C. civ., în acest sens, inclusiv art. 2213 din C. civ. prevede că asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Din moment ce Norma ASF 23/2014 are caracter special şi prevede expres categoriile de despăgubiri la care sunt îndreptăţiţi terţii acestea nu se pot completa cu dispoziţiile art. 1390 din C. civ. care reprezintă o lege generală şi care este înlăturată prin efectul specialia generalibus derogant.

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1387-1389, art. 1390 şi art. 1393 din C. civ. cu privire la modalitatea de stabilire a prestaţiei periodice a reclamantului intimat B.. Astfel, în mod greşit a aplicat teza a II-a a art. 1388 alin. (1) din C. civ. în loc de teza I a aceluiaşi alineat stabilind pensia de întreţinere prin raportare la salariul minim net pe economie pentru ambele perioade (05.02.2016-14.04.2016 şi ulterior până la încetarea stării de nevoie), deşi conform art. 1390 alin. (3) din C. civ. se face trimitere la art. 1388 alin. (1) din C. civ. despăgubirea se stabileşte prin raportare la venitul mediu lunar net cu un an înainte de evenimentul rutier.

Instanţa de apel a încălcat art. 1393 din C. civ., întrucât a obligat recurenta la diferenţa dintre salariul menim net pe economie şi pensia de urmaş a numitului B., deşi nu există un prejudiciu care depăşeşte ajutorul social, întrucât pensia care putea fi acordată de defunct conform art. 529 din C. civ. este inferioară pensiei de urmaş.

Decizia atacată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a art. 499 şi a art. 529 din C. civ. cu referire la modalitatea de stabilire a prestaţiei periodice a reclamantului intimat B. atâta timp cât instanţa de apel stabileşte ca prestaţia periodică lunară să fie egală cu salariul minim net pe economie motivând că numitul G. l-a fi alocat în întregime copilului său, iar între încadrarea în grad de handicap a acestuia şi fapta asiguratului nu există legătura de cauzalitate directă, instanţa de apel ţinând cont de starea de nevoie generată de gradul de handicap.

Instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea art. 1349 alin. (2) din C. civ., respectiv a art. 1 din Normele ASF 23/2014 şi a art. 49 din Legea nr. 136/1995 pentru modalitatea stabilirii despăgubirilor în raport de prejudiciul care nu se află în legătura de cauzalitate cu evenimentul rutier din 09.09.2015, precum şi cu încălcarea şi aplicarea greşită art. 1391 alin. (2) din C. civ. cu referire la admiterea daunelor morale solicitate de reclamantul intimat B. în condiţiile în care textul de lege prezumă o legătura de afectivitate, implicit suferinţa încercată de un membru de familie odată cu decesul rudei, fapt care presupune existenta capacităţii de folosinţă, iar reclamantul intimat minor s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a forma o legătura de afectivitate cu părintele G., întrucât aceasta nu avea capacitate de folosinţă la data evenimentului rutier din 09.09.2015, iar relaţiile de afectivitate se pot forma doar între cei care se află în viaţă în mod simultan.

Totodată, a susţinut aplicarea greşită a art. 1391 alin. (2) din C. civ. prin raportare la încălcarea art. 50 pct. 2 lit. d) din Normele ASF 23/2014 cu referire la admiterea în parte a daunelor morale solicitate de reclamanţii C. şi D. atâta timp cât aceştia nu se în niciunul dintre gradele de rudenie menţionate de textul de lege, fiind socrii defunctului G., iar despăgubirile morale se stabilesc în conformitate cu jurisprudenţa în materie.

De asemenea, decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 50 pct. 2 lit. d) din Normele ASF 23/2014 cu referire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale faţă de toţi reclamanţii atâta timp cât practica judiciară reprezintă un criteriu de individualizare a despăgubirilor şi nu doar unul orientativ.

Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1532 din C. civ. pentru stabilirea despăgubirii în raport de un prejudiciu incert cu privire la reclamanta intimata A., fără a fi îndeplinite condiţiile răspunderii pârâtei.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 15 martie 2020, în termenul legal, intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea recursului declarat de reclamanţi, în raport de dispoziţiile art. 497 şi art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi nulitatea recursului, în raport de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 mai 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 26 martie 2021, completul filtru a stabilit termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursurilor declarate de reclamanţii A., C., D. şi B., prin reprezentant legal A., şi de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 543 A din 19 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20 mai 2019, reclamanţii A., C., D. şi B., prin reprezentant legal A., au solicitat obligarea pârâtei S.C. E. S.A., în calitate de asigurator RCA, la plata unor despăgubiri reprezentând daune materiale şi morale generate de producerea unui accident rutier soldat cu decesul victimei G..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381-1395 din C. civ., Norma ASF nr. 23/2014.

În litigiile având ca obiect plata unor astfel de despăgubiri formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forţat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acţiune directă al părţii vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

Un astfel de litigiul este cel dedus judecăţii, ce s-a născut în materia asigurărilor, în condiţiile în care despăgubirile solicitate de reclamanţi, ca urmare a accidentului rutier soldat cu decesul victimei, decurg dintr-un raport de asigurare, în considerarea unui contract de asigurare valabil încheiat şi a producerii riscului asigurat, constând în săvârşirea unei fapte ilicite delictuale de către persoana care are calitatea de asigurat.

Totodată, se are în vedere că în astfel de litigii, care consacră principiul protecţiei terţului păgubit, instanţele sunt învestite cu stabilirea răspunderii civile delictuale de către un terţ faţă de contractul de asigurare, ca urmare a antrenării răspunderii asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA, în care autorul faptei ilicite a avut calitatea de parte.

Pentru a determina întinderea sintagmei "cereri în materia asigurărilor" sunt relevante şi prevederile art. 115 din C. proc. civ. cu denumirea marginală "cererile în materia asigurărilor".

Or, se poate observa că la alin. (3) al acestui articol este menţionată situaţia cererilor formulate de terţul prejudiciat, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă.

În acest punct, se reţin şi considerentele Deciziei nr. 13 din 18 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul că în aceste cazuri, instanţele sunt învestite distinct de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, diferenţa constând în chestiunea privind existenţa şi întinderea răspunderii asigurătorului RCA, materia asigurărilor fiind individualizată în mod expres în art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 (paragrafele 84 şi 85 din decizie).

Potrivit art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei de fond, respectiv 20 mai 2019, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative a intrat în vigoare în data de 21 decembrie 2018, iar conform art. 27 din Codul de de procedură civilă, "Legea aplicabilă hotărârilor - Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Drept urmare, începând cu această dată, în materiile prevăzute expres la alin. (2) al art. 483 din C. proc. civ., inclusiv în litigiile din materia asigurărilor, calea de atac a recursului a fost suprimată, fiind instituite astfel două grade de jurisdicţie, şi anume fond şi apel, noile reguli de procedură aplicându-se cererilor de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive: (…) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs."

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunţat este consacrat în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în art. 457 alin. (1), potrivit cu care:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Câtă vreme prezentul proces a început la data de 20 mai 2019, sub imperiul C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, potrivit art. 483 alin. (2) din acest cod, decizia civilă nr. 543 A din 19 septembrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, fiind pronunţată într-o cerere în materia asigurărilor, nu este supusă recursului, întrucât este o hotărâre definitivă în condiţiile prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel fiind, analiza criticilor formulate în motivele de recurs nu se mai impune, faţă de dispoziţiile art. 499 teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare."

Pentru aceste considerente, dând eficienţă textelor de lege evocate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanţii A., C., D. şi B., prin reprezentant legal A., şi de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 543 A din 19 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanţii A., C., D. şi B., prin reprezentant legal A., şi de pârâta S.C. E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 543 A din 19 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.