Defamation via television broadcast: symbolic moral damages and unreasoned dismissal of retraction demand

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului civil de faţă:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D. şi E., solicitând instanţei să se dispună următoarele:

- obligarea pârâtului B., la plata sumei de 30.000 Euro = 126.000 RON;

- obligarea pârâtului C., la plata sumei de 15.000 Euro = 63.000 RON;

- obligarea pârâtului D. la plata sumei de 10.000 Euro = 42.000 RON, în solidar cu pârâtul comitent E., reprezentând prejudiciul moral cauzat prin declaraţiile pârâţilor, aprobativ redate şi comentate de moderatorul postului de televiziune, pârâtul D., în cadrul emisiunii "Sinteza zilei" din data de 15 septembrie 2014 a trustului de televiziune E., pârâţii afirmând mincinos că reclamantul este "trădător de ţară şi spion al Ungariei, dovedit cu acte în regulă", respectiv că a fost plătit de securitatea ungară;

- obligarea pârâţilor la publicarea dezminţirii în cadrul emisiunii "Sinteza zilei";

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 380 din 25 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată, astfel cum a fost modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. şi S.C. E. S.A. şi a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 RON către pârâtul B., reprezentând onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 1638A din 6 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 380 din 25.03.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admisă acţiunea în parte.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 1 leu.

A fost respins capătul accesoriu de cerere, ca neîntemeiat, şi au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată, în solidar, astfel: pentru judecata în primă instanţă 300 RON şi pentru judecata în apel 3.000 RON.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 163 8A din 6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 28 iulie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

1. Prin cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A., şi întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-au formulat critici în sensul celor ce urmează:

Pârâţii-intimaţi B. şi C. nu au contestat starea de fapt prezentată de recurentul-reclamant.

Deşi instanţa de apel a reţinut corect caracterul ilicit, defăimător al emisiunii şi a înlăturat apărarea părţilor adverse potrivit cărora declaraţiile lor ar reprezenta judecăţi de valoare, a redus la 1 leu cuantumul daunelor morale, diminuând drastic şi cuantumul cheltuielilor de judecată (ce erau dovedite cu înscrisuri) şi a respins petitul accesoriu privitor la obligarea pârâţilor-intimaţi la publicarea dezminţirii în cadrul emisiunii "Sinteza zilei" al postului E..

Consideră recurentul că soluţia de admitere a acţiunii numai în parte încalcă prevederile art. 1359 C. civ., privitoare la obligaţia reparării integrale a prejudiciului cauzat, cât şi prevederile art. 253, alin. (3), lit. b) C. civ., privitoare la adoptarea oricăror măsuri necesare reparării prejudiciului cauzat.

Totodată, admiterea acţiunii numai în parte este în vădită contradicţie cu considerentele privind constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâţilor intimaţi.

Reiterează recurentul faptul că, prin actul intitulat "elismerveny" (chitanţă) din 20 octombrie 1989, recurentul-reclamant a fost şantajat încă din anul 1989 de un ofiţer al fostei Securităţi, iar documentul respectiv nu a reprezentat o noutate editorială, deoarece a fost publicată în "presa contrarevoluţionară de sorginte securistă" deja în anul 1990.

Totodată, expune recurentul o serie de aspecte referitoare la acuzaţii care i s-au adus ulterior Revoluţiei desfăşurate în decembrie 1989 şi opinia sa în sensul că pârâţii B. şi C., ca şi alţi lucrători ai fostei securităţi, au susţinut o îndelungată campanie de denigrare împotriva sa, printre altele prin demersuri de a atribui menţionatei chitanţe o semnificaţie diferită de cea pe care o are în realitate.

În acest context, se susţine că este derizorie suma de 1 leu acordată cu titlu de despăgubire pentru repararea prejudiciului moral, iar refuzul publicării dezminţirii este profund nelegală, fiind contrar principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat. Soluţia recurată ar permite prezentarea recurentului ca trădător, spion, agent străin contra plăţii sumei de 1 leu.

De asemenea, consideră recurentul că a fost nesocotit şi criteriul impus de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, potrivit căruia "despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei". În urma emisiunii la care se referă litigiul, reputaţia recurentului de "scânteia revoluţiei", a fost puternic ştirbită; multă lume a început să creadă povestea că, fiind "trădător", a ajutat puteri străine în dărâmarea regimului politic din decembrie 1989.

Potrivit doctrinei, încetarea tulburării produse prin atingerea personalităţii de regulă "se poate realiza prin publicarea hotărârii şi, după caz, prin ordonarea unei rectificări; această măsură trebuie luată mai ales în cazul atingerii onoarei comise de mijloacele media. Măsura are o funcţie reparatorie, în sensul ca colectivitatea să îşi schimbe părerea care şi-a format iniţial despre reclamant".

Cu privire la evaluarea daunelor morale, autorii arată că "indemnizaţia stabilită trebuie să fie echitabilă şi nu trebuie să apară ca derizorie victimei (...). Evident, rămâne un criteriu important gravitatea atingerii suportate de victimă".

2. Recursul declarat de recurentul-pârât C. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea acestui recurs se susţine în esenţă că:

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În mod nelegal s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât afirmaţiile făcute la adresa reclamantului ar reprezenta fapte concrete de natură a afecta viaţa privată a reclamantului, respectiv dreptul la reputaţie şi la demnitate, care trebuie fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă şi care nu ar fi fost dovedită în cauză.

Deşi instanţa de apel a constatat antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului C., în considerentele deciziei nu s-a făcut vreo menţiune în ce a constat fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârşită de acesta.

Singura motivare a existenţei faptei ilicite se referă la exercitarea ilicită a activităţii jurnalistice a pârâţilor D. şi respectiv societatea E. S.A., care au realizat şi difuzat emisiunea "Sinteza zilei" cu nerespectarea rigorilor impuse de normele legii audiovizualului, atribuindu-i reclamantului fapta de trădare.

Precizează recurentul pârât că afirmaţiile făcute de acesta în cadrul interviului acordat jurnaliştilor F. şi G. din 25.08.2013, reprezintă punctele sale de vedere care nu pot fi disociate de calitatea sa de fost şef al SIE, care gestiona acest gen de afirmaţii, şi reprezintă un rezultat al informaţiilor obţinute prin filtrul propriei experienţe profesionale, de viaţă şi a capacităţii intelectuale.

Respectivele afirmaţii s-au bazat pe informaţiile apărute în presa română după evenimentele din 1989, cunoscute publicului, iar nu pe informaţii pe care pârâtul le-ar fi deţinut în virtutea funcţiei de fost şef SIE.

În acest sens, menţionează că, în cotidianul "Politica" din 13.08.2013, a fost publicat un articol în care se arăta că, prezent la o emisiune televizată, H. (fost purtător de cuvânt al SRI) a declarat că în 1990 a văzut dosarul de informator la securitatea română, dar şi la cea maghiară, al pastorului A..

De asemenea, lucrarea "Timişoara…No comment"- autor Radu Tinu, Ed, Paco - conţine afirmaţii similare, legate de activităţi ale reclamantului anterioare anului 1990.

În acest context, se arată că afirmaţiile recurentului-pârât C. nu privesc aspecte din viaţa privată a reclamantului, ci se raportează la dimensiunea socială a activităţii acestuia, ca politician, şi nici nu tratează activitatea prezentă a reclamantului, ci sunt susţineri ce vizează aspecte expuse şi anterior în articole de presă sau în cadrul unor emisiuni televizate.

Se mai menţionează că există la dosar articolul publicat în cotidianul Politica din 13.08.2013, precum şi articolele din 20.06.2014 şi 15.09.2014, publicate on-line, sub semnătura ziariştilor I. şi J., intitulate "A. a rămas fără Steaua României, a decis Curtea de Apel Bucureşti" şi "A., agent al serviciilor secrete maghiare, decorat de K.", în care se menţionează că H. a declarat că 1990 a văzut dosarul de informator la securitatea română, dar şi la cea maghiară a pastorului A.; că prin hotărârea Consiliului de Onoare al Ordinului "Steaua României" s-a decis retragerea distincţiei "Steaua României" acordată reclamantului în anul 2009 şi că, deşi reclamantul a contestat această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins contestaţia, hotărârea rămânând definitivă şi irevocabilă prin decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată la sfârşitul lunii februarie 2016, urmată de decizia preşedintelui României de retragere a distincţiei "Steaua României", anunţată public, prin mass-media la data de 03.03.2016.

Drept urmare, înscrisul depus de reclamant privind conferirea acestei distincţii, nu mai poate fi luat în seamă de instanţă atât timp cât distincţia i-a fost retrasă.

Afirmă recurentul pârât ca şi din înscrisurile depuse de reclamant, la ultimul termen de judecată la instanţa de fond - "fişa strict secretă" întocmită de securitatea română -, rezultă aceleaşi manifestări antiromâneşti al reclamantului, iar cererea de evacuare din 29.11.1989 şi nota informativă a avocatului episcopiei reformate nu au nicio relevanţă în cauză şi nici nu contravin afirmaţiei pârâtului C. că "Securitatea românească ştia că el este agent al securităţii maghiare".

În raport de cele expuse, concşuzionează recrentul că afirmaţiile care i se impută nu au adus atingere vreunui drept subiectiv al reclamantului, pentru că nu sunt afirmaţii directe la adresa acestuia, ci doar o preluare a aspectelor cunoscute opiniei publice prin mijloacele de informare, privind activitatea reclamantului, care se includ în marja de exagerare şi provocare admisibilă potrivit jurisprudenţei CEDO şi cu respectarea limitelor libertăţii de exprimare prevăzută de art. 30 alin. (1) şi 53 din Constituţia României.

Totodată, se susţine că afirmaţiile pârâtului C., nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare consacrate la nivel european şi naţional, conform jurisprudenţei CEDO, pentru că au o bază factuală minimală, raportat la figura politică notorie şi controversată a reclamantului A., şi se bucură de o toleranţă mai mare.

Astfel, consideră recurentul că în mod nelegal instanţa de apel a stabilit încălcarea limitelor libertăţii de exprimare de către pârâţi, prin raportare la declaraţiile martorilor propuşi de apelant, pentru că aceste declaraţii de martori ridică semne de întrebare, iar aspectele ce s-au dorit a se dovedi cu chitanţa nu sunt esenţiale pentru stabilirea răspunderii civile delictuale a intimaţilor; informaţiile cuprinse în declaraţii sunt anterioare momentului realizării afirmaţiilor făcute de intimaţi, în raport de informaţiile avute la acea dată.

Se mai susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut vinovăţia recurentului pârât, în condiţiile în care aspectele relatate prin afirmaţiile sale erau cunoscute deja publicului, astfel încât pârâtul nu a urmărit, în mod direct şi cu rea credinţă, defăimarea reputaţiei reclamantului, ci a făcut referiri la activitatea reclamantului cu privire la chestiuni de interes public, iar reclamantul nu a probat că a cerut drept la replică.

În ce priveşte prejudiciul, ca efect negativ al încălcării unui drept subiectiv, se susţine că nu există şi nu este dovedit.

Reclamantul nu a făcut nicio dovadă privind lezarea valorilor sale morale, atât timp cât acesta este şi în prezent europarlamentar din partea statului maghiar, iar prin intervenţiile făcute în cadrul Parlamentului European a susţinut ideea federalizării României, ceea ce contrazice Constituţia României şi interesele statului român.

Referitor la legătura de cauzalitate, aceasta nu există, atât timp cât nu există nici faptă şi nici prejudiciu.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurentul-intimat-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Recurentul-intimat-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Şi intimaţii-pârâţi S.C. E. S.A. şi D. au formulat întâmpinare, invocând pe această cale inadmisibilitatea recursului declarat de reclamantul A. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de lege.

De asemenea, a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât B., prin aceasta solicitându-se respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 aprilie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1638A din 6 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2014 şi a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Prin această încheiere s-a reţinut caracterul nefondat al apărării prin care intimaţii pârâţi D. şi S.C. E. S.A. au invocat nulitatea/inadmisibilitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările dosarului precum şi de exigenţele art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie amintit că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - conform căruia "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" - şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod - care stabileşte, Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)".

Prin urmare, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constat-o.

Aşa fiind, criticile formulate de fiecare dintre recurenţi cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele administrate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriile de recurs.

A.În ce priveşte recursul formulat de recurentul reclamant A., se constată că acesta conţine critici de nelegalitate referitoare la două aspecte, şi anume:

i) despăgubirile acordate au un cuantum derizoriu, de 1 leu, situaţie care contravine principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, respectiv prevederilor art. 1359 C. civ. care consacră menţionatul principiu;

ii) greşita aplicare a prevederilor art. 253 alin. (3) din C. civ. în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la a publica o dezminţire.

Trebuie remarcat că recurentul nu a structurat criticle formulate corespunzător motivelor de recurs reglemetate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci s-a mărginit la a indica generic prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. în finalul memoriului de recurs. Prin urmare, încadrarea criticlor va fi realizată conform celor ce urmează:

i)În analiza primului aspect vizat de criticile recurentului reclamant, anume cel care se referă la acordarea unei despăgubiri derizorii, se impune a fi avut în vedere cadrul procedural creat prin cererea de chemare în judecată, pentru a se acorda astfel deplina eficienţă principiului disponibilităţii ce este propriu procesului civil şi, corespunzător, asigurării exigenţei de a fi respectat dreptul recurentului reclamant de a beneficia de o judecată privind pretenţia concret dedusă judecăţii.

Astfel, este de observat că reclamantul a formulat (conform cererii introductive şi celei ulterior depuse, prin care a fost precizată/modificată acţiunea) pretenţii în despăgubire distincte faţă de paratul C. (în cuantum de 15.000 euro), faţă de pârâtul B. (30.000 euro) şi faţă de pârâţii D. în solidar cu S.C. E. S.A. (10.000 euro). De asemenea, este necesar a fi observat că primilor doi pârâţi şi se imputau fapte proprii, anume de a fi făcut fiecare şi separat afirmaţii denigratoare la adresa reclamantului, sigurul punct comun al respectivelor fapte fiind că ele au fost prezentate în aceeaşi emisiune moderată de paratul D. şi difuzată de pârâta societate comercială.

Instanţa de apel, admiţând cererea în despăgubire formulată în menţionatele coordonate, a dispus obligarea în solidar a celor patru pârâţi la plata sumei de 1 leu cu titlu de despăgubiri destinate reparării prejudiciului moral cauzat reclamantului prin faptele ce au fost indicate în cererea de chemare în judecată.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu pot fi identificate aspectele concrete ce au fost avute în vedere de instanţa de apel spre a cuantifica în acest mod despăgubirile acordate.

Stabilirea unui cuantum al despăgubirilor la un nivel net inferior celui solicitat de reclamant are semnificaţia unei admiteri în parte a cererii de reparare a prejudiciilor invocate.

Or, spre a se asigura deplina eficienţă a principiului disponibilităţii precum şi a principiului respectării dreptului la un proces echitabil - astfel cum sunt înscrise cu valoare de principii fundamantale în art. 6 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. - era imperios necesar ca instanţa să expună argumentele pentru care nu a acordat despăgubirile în limitele solicitate de reclamant, precum elementele de fapt concrete care au condus la dimensionarea prejudiciului corespunzător valorii de 1 leu.

Cuantumul de numai 1 leu al despăgubirii ce a fost stabilită ca fiind aptă să repare prejudiciile suferite de reclamantul recurent este în mod evident derizoriu, având un caracter pur simbolic. Or, în condiţiile în care reclamantul nu a solicitat doar o reparaţie simbolică a prejudiciilor invocate, iar instanţa a stabilit/constatat că acestuia i s-a cauzat un prejudiciu ca urmare a afirmaţiilor făcute în cadrul emisiunii ce s-a difuzat la postul de televiziune, era nevoie să se stabilească nu numai existenţa, ci şi întinderea prejudiciului încercat de reclamant (utilizând criteriile consacrate în doctrină, precum şi în jurispundenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului) spre a se pronunţa o soluţie care să corespundă exigenţelor impuse de menţionatele principii de drept.

Omisiunea includerii, în hotărârea instanţei de apel, a unor considerente apte a permite identificarea criteriilor/elementelor concret avute în vedere spre a stabili că valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant ar fi exagerată, şi că suma de numai 1 leu poate constitui o reparaţie rezonabilă spre a compensa atingerile aduse unor atribute esenţiale ale personalităţii umane (dreptul la reputaţie şi la demnitate) constituie un viciu de nelegalitate şi din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care prevede în mod imperativ că "Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În condiţiile în care viciile de analiză anterior reţinute relevă o insuficientă lămurire a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că lipseşte fundamentul necesar unei evaluări - în recurs - a modului în care îşi pot găsi aplicarea, în speţă, principiul reparării integrale a prejudiciului (consacrat prin art. 1385 alin. (1) C. civ.) ori prevederile art. 1359 C. civ.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale procedurale reţinute a fi fost încălcate, Înalta Curte constată că aspectele evocate de reclamantul recurent în legătură stabilirea cuantumului despăgubirii la valoarea de 1 leu sunt întemeiate, din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut în precedent, nu vor fi analizate în recurs aspectele evocate de recurent în legătură cu situaţia de fapt şi cu conţinutul probelor administrate la judecata în primă instanţă şi în apel, pentru că partea nu este îndreptăţită să deducă judecăţii asemenea aspecte în cadrul procesual determinat prin art. 488 coroborat cu art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

ii)Cel de-al doilea aspect vizat de recursul reclamantului priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect "obligarea pârâţilor la publicarea dezminţirii în cadrul emisiunii Sinteza zilei".

Susţine recurentul că este contrară prevederilor art. 253 alin. (3) din C. proc. civ. aprecierea instanţei de apel în sensul că o asemenea măsură nu se înscrie între mijloacele de apărare pe care persoana fizică le are la dispoziţie pentru protejarea drepturilor pnepatrimomniale încălcate.

Înalta Curte notează că art. 253 alin. (3) din C. civ., are următorul conţinut: "Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat".

Reiese cu evidenţă, din acest conţinut al normei de drept substanţial, că legiuitorul nu a stabilit faptul că dezminţirea ar avea caracterul de mijloc de apărare ori de modalitate de reparare a prejudiciului (cauzat prin încălcarea unor drepturi nepatrimoniale). Singura modalitate concretă de reparaţie pe care menţionata normă o stabileşte (la lit. a) este aceea a obligării autorului la publicarea hotărârii "de condamnare". Or, reclamantul nu a solicitat ca, în speţă, să se stabilească o atare obligaţie în sarcina pârâţilor.

Obligaţia de a difuza o dezminire - solicitată de reclamantul recurent ca formă de reparaţie - nu este identică în conţinut cu obligaţia de a publica o hotărâre judecătorească pentru că acest din urmă act jurisdicţional reprezintă un element concret şi cunoscut instanţei la momentul la care îl stabileşte ca reper al îndeplinirii unei obligaţii, spre deosebire de obligarea la un demers de dezminţire (în sensul de a fi negate fapte ce au fost anterior afirmate de pârâţi) al cărei conţinut ar urma a fi stabilit ulterior şi, astfel, ar avea un grad ridicat de impreviziune pentru instanţa căreia i se solicită o asemenea măsură generică.

De aceea, nu se poate reţine că instaţa de apel a făcut o greşită aplicare, în speţă, a prevederilor art. 253 alin. (3) lit. b) din C. civ., respingerea capătului de cerere referitor la obligarea pârâţilor la difuzarea unei dezminţiri fiind expresia exercitării competenţei oferite de legiuitor de a aprecia dacă solicitata dezminţire constituie o măsură adecvată reparării prejudiciului ce s-a constatat.

Prin urmare, acest al doilea motiv de recurs - a cărui analiză a fost posibilă în cordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. - are caracter nefondat.

Nu se poate reţine nici că soluţia de respingere a aceluiaşi capăt de cerere ar fi în contradicţie cu constarea instanţei de apel în sensul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale (pentru că pârâţii ar fi săvârşit faptele ilicite invocate prin acţiune) - susţinere aptă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Contrar susţinerii recurentului reclamant, articolul 253 alin. (3) din C. proc. civ. nu are o formulare imperativă din care să se poată trage concluzia că ar institui obligativitatea, pentru instanţe, de stabilire a "oricăror măsuri necesare reparării prejudiciului cauzat", în sensul de forme de reparaţie complementare şi obligatorii pentru această formă de răspundere civilă, ci reglementează modalităţi posibile - deci lăsate la aprecierea instanţei, ca şi în cazul despăgubirilor pecuniare - în care pot fi acordate reparaţiile, ţinându-se seama de natura şi conţinutul prejudiciului concret stabilit în fiecare litigiu.

B.În ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât C., se constată că şi acesta conţine multiple argumente care tind a demonstra că afirmaţiile ce i s-au imputat, în speţă, nu reperezintă fapte cu caracter ilicit, ci ele constituie o manifestare a libertăţii de exprimare.

Asemenea argumente sunt, însă, unele care tind a determina o apreciere asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii. Cum recursul nu permite a se efectua un asemenea demers analitic - aşa cum s-a reţinut în debutul considerentelor prezentei decizii -, ele nu vor forma obiect de analiză în această etapă procesuală.

Unicul aspect de nelegalitate relevat de recurentul pârât este acela că nu au fost identificate, în considerentele deciziei recurate, elementele ce conferă carcater ilicit afirmaţiilor pe care recurentul pârât le-a făcut în cadrul emisiunii moderate de pârâtul intimat D. şi difuzate de intimata pârâtă S.C. E. S.A., iar stabilirea caracterului ilicit al faptelor jurnalistului şi postului de televiziune nu ilustrează caracterul lilicit al faptei recurentului.

Critica astfel susţinută este susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - iar nu ale pct. 8 din acelaşi articol, care a fost invocat de recurentul pârât - pentru că vizează o incompletă evaluare a apărărilor care tindeau a demonstra că afirmaţiile ce aparţin pârâtului recurent nu au caracter ilicit pentru că reprezentat o formă de manifestare care se înscrie în limitele libertăţii de exprimare. Prin urmare, critica impune o analiză relativă la modalitatea de conformare a instanţei de apel faţă de rigorile art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ., controlul de legalitate dintr-o atare perspectivă fiind posibil a se realiza potrivit pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Verificând considerentele care relevă analiza efectuată de instanţa de apel în privinţa pretenţiilor reclamantului şi, corelativ, apărărilor pe care recurentul pâtrât C. le-a opus celor dintâi, Înalta Curte constată că nu pot fi identificate argumente care să fundamanteze aprecierea/concluzia că are caracter ilicit afirmaţia acestui pârât în sensul că "Securitatea românească ştia că el este agent al securităţii maghiare. El era agent al securităţii maghiare, se ştia. Existau dosare."

Au fost expuse argumente privind caracterul ilicit al faptei jurnalistului şi societăţii care deţine postul de televiziune, însă aceste din urmă fapte sunt distincte de fapta imputată paratului recurent. Conduita jurnalistului şi a societăţii care deţine postul de televiziune au fost apreciate ca neconforme rigorilor legale în legătură cu "modul de prezentare a informaţiei, şi nu cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 30 din Constituţie".

Pe de altă parte, în legătură cu afirmaţiile menţionate ale recurentului pârât C., nu s-a susţinut - prin cererea de chemare în judecată ori prin motivele de apel - că ar fi fost unele făcute de acest pârât participând efectiv la emisiune, ci s-a susţinut că ele se regăsesc într-o declaraţie/interviu dat unor terţi şi din care s-a difuzat un fragment în emisiunea Sinteza zilei, a cărei temă era dezvăluirea unor legături ale reclamantului cu serviciile secrete ale statului ungar.

Raportat la acest context litigios, stabilirea conţinutului faptei jurnalistului şi a societăţii comerciale care deţine postul de televiziune nu suplinea necesitatea de a se verifica existenţa, conţinutul şi caracterul licit al faptei care se imputa în concret pârâtului C..

Concluzionând în sensul că pârâtul recurent C. este culpabil (şi responsabil civil) de săvârşirea fapta unei ilicite ce are coordonatele celei pe care reclamantul i-a imputat-o, doar ca o consecinţă implicită a stabilirii caracterului ilicit al faptei de difuzare pe postul de televiziune a declaraţiilor anterior înregistrate ale celui dintâi, instanţa de apel a neglijat a avea în vedere distincţiile pe care reclamantul însuşi le-a făcut atât în privinţa prejudiciilor pretins cauzate de fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, cât şi în privinţa conţinutului faptelor fiecărui pârât (de a fi făcut una sau alta dintre afirmaţiile considerate denigratoare, respectiv de a fi mijlocit - prin difuzare, confirmare şi/sau prin omisiune de a oferi dreptul la replică - aducerea resepctivelor afirmaţii la cunoştinţa publică). De asemenea, a neglijat a avea în vedere, şi a analiza, apărarea pe care pârâtul recurent a opus-o pretenţiei recurentului, anume aceea că afirmaţiile pe care le-a făcut ar constitui aspecte factuale al căror suport îl constituie declaraţii anterioare ale fostului şef al Serviciului Român de Informaţii.

Aceste deficienţe aşle analizei realizate de instanţa de apel relevă o greşită raportare la principiile care se degajă din prevederile art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ. coroborat cu principiul contradictorialităţii astfel cum este consacrat prin art. 14 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul fondat şi al criticii de nelegalitate identificate în conţinutul recursului formulat de recurentul pârât C..

Faţă de cele anterior expuse, şi de prevederile art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune admiterea ambelor recursuri.

În conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instaţa de apel, urmând ca rejudecarea să se realizeze corspunzător aspectelor de nelegaliate ce au fost anterior reţinute.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1638 A din 06 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2014.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.