Cassation appeal for property restitution nullified for failure to state valid grounds of illegality

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 octombrie 2018 pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi Biroul Executorilor Judecătoreşti E., constatarea dreptului de proprietate şi posesie asupra bunului revendicat, respectiv apartamentul din Iaşi, str. x A. Sesan nr. 8, bl. H4 et. 4, restituirea în natură a apartamentului şi lăsarea în deplină proprietate şi posesie a acestui apartament, deţinut nelegitim de către pârâţii C. şi D..

Prin sentinţa civilă nr. 5937 din 22 mai 2019, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei material, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Iaşi.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1909 din 13 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D. şi Biroul Executori Judecătoreşti E..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 319 din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins cererea apelanţilor de repunere a cauzei pe rol; a respins apelul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1909 din 13 decembrie 2019 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

4. Hotărârea pronunţată în contestaţia în anulare

Prin decizia civilă nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins contestaţia în anulare, formulată de A. şi B., împotriva deciziei nr. 319 din 14 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au declarat recurs contestatorii A. şi B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 9.

Recurenţii-contestatori au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa anulării deciziei nr. 319 din 14 iulie 2019 şi a sentinţei civile nr. 1909 din 13 decembrie 2019 şi rejudecării fondului cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 508 alin. (3) din C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., au arătat că prin decizia recurată instanţa nu a dat curs solicitării contestatorilor în sensul desfiinţării deciziei pronunţate în apel, întrucât este rezultatul unor erori de procedură şi materiale în condiţiile în care instanţa de apel a omis a cerceta toate motivele deduse judecăţii în această cale de atac cu privire la anularea sentinţei civile nr. 1909 din 13 decembrie 2019.

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură atâta timp cât nu s-a pronunţat pe excepţiile nulităţii absolute şi autorităţii de lucru judecat, astfel cum au fost invocate de contestatorii-recurenţi, în schimb, fără a fi pusă în discuţia părţilor, a dat curs autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţele invocate de pârâţi sau din oficiu, care nu îndeplinesc cerinţele dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ. şi cele ale art. 1202 din C. civ.

În absenţa unor dezbateri pe fondul cauzei, instanţele şi-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti pronunţând hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi fără a conţine o motivare în fapt şi în drept, cuprinzând motive străine de natura cauzei.

Într-o expunere amplă a istoricului litigiului dedus judecăţii, recurenţii au arătat că sentinţa civilă nr. 1909 din 13 decembrie 2019 a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 208 alin. (2), art. 224, art. 394 alin. (3) şi art. 396 alin. (1) din C. proc. civ. în condiţiile în care prin concluzii scrise, depuse la data de 27 noiembrie 2019, au făcut referire la falsul, uzul de fals şi nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie nr. x din 05 mai 2003 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 06 decembrie 2004 al pârâtei C., nulitate pe care au invocat-o la termenul din 09 septembrie 2019, pe cale de excepţie, precum şi probele solicitate de recurenţi.

Aceste nulităţi au fost invocate, pe cale principală, şi în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Iaşi la termenul din 21 septembrie 2020, în care figurează ca părţi şi alte persoane implicate în întocmirea actelor frauduloase, inclusiv posesorii nelegali ai apartamentului recurenţilor, respectiv C. şi D..

Nelegalitatea sentinţei menţionate se raportează şi la împrejurarea că la data de 02 decembrie 2019, când constatând procedura legal îndeplinită şi faptul că pârâţii nu au depus întâmpinare, instanţa de fond a rămas în pronunţare, pe care a amânat-o suucesiv la data de 11 decembrie 2019 şi, respectiv, la data de 13 decembrie 2019, în contextul cererii de repunere a cauzei pe rol, formulată în temeiul art. 400 din C. proc. civ., şi al concluziilor scrise, depuse de C. şi D. la data de 10 decembrie 2019, prin care au invocat excepţii şi au solicitat respingerea acţiunii, la care au anexat procesul-verbal de evacuare nr. x din 24 noiembrie 2017, înscrisuri care nu le-au fost comunicate, neexistând o încheiere de şedinţă cu această dispoziţie, în condiţiile art. 153, art. 154 şi art. 163 din C. proc. civ., şi nici nu au fost puse în discuţia părţilor.

Recurenţii au arătat că prin sentinţa menţionată, instanţa de fond nu a ţinut cont de rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi din 24 noiembrie 2011, dată în dosarul nr. x/2009, menţinută prin sentinţa nr. 1179 din 20 aprilie 2012 a Judecătoriei Iaşi, prin care s-a constatat falsul contractului de credit nr. x din 21 martie 1995, în care nu figurează în calitate de garanţi, şi garanţia imobiliară din 17 aprilie 1995, care nu are legătură cu contractul anterior menţionat.

De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că împotriva recurenţilor nu s-a dovedit existenţa unei creanţe sau titlu executoriu şi nici vinovăţia.

Recurenţii au susţinut că pentru termenul de judecată din 30 iunie 2020, în apel, au depus la data de 22 iunie 2020 duplicate pentru comunicare, prin care au invocat două excepţii privind falsul şi nulitatea absolută cu referire la procesul-verbal de licitaţie nr. x din 05 mai 2003, încheiat între AVAB Bucureşti şi F., şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 06 decembrie 2004, încheiat între F. şi C., în conformitate cu prevederile art. 1247 din C. civ., art. 246 (1), art. 247 şi urm. din C. proc. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Deşi instanţa de apel nu a pronunţat o încheiere prin care să dispună comunicarea duplicatelor, apar ca fiind comunicate pârâtei C., conform dosar, însă dovada nu are antet, dată, nu rezultă din conţinutul acesteia ce înscrisuri au fost comunicate şi nici nu poartă semnătura emitentului de primire-predare a comunicării şi duplicatelor. Faptul că nu au fost comunicate cele două excepţii şi motivele de apel rezultă şi din adresa înaintată de pârâţi C. şi D., împrejurare ce justifică nedepunerea întâmpinării de către aceştia.

Redând din cuprinsul încheierii din 30 iunie 2020, recurenţii au arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat faptul că memoriul depus la dosar reprezintă note de concluzii scrise, întrucât erau excepţii de nulitate absolută, invocate în condiţiile art. 136-137, art. 236-237 şi urm. din C. proc. civ. de la 1864, art. 1247 din C. civ. şi art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Au invocat contrarietatea considerentelor deciziei nr. 319 din 14 iulie 2020 a instanţei de apel (pag. 11 alin. (1) în raport de dispoziţiile art. 246 (1), art. 247 (1) şi art. 1247 (1), susţinând că nulitatea unui act juridic nu poate fi cerută decât pe calea unei cereri principale.

Instanţa de apel avea obligaţia să pună în discuţia părţilor admisibilitatea excepţiile invocate atât de recurenţi, cât şi de către pârâţi, conform dispoziţiilor art. 224 din C. proc. civ. sau să le unească cu fondul, lucru care nu s-a întâmplat, iar lipsa încheierii cu privire la dezbaterea fondului cauzei a condus la încălcarea prevederilor art. 425 (3) din C. proc. civ. .

Au mai arătat că instanţele de fond şi apel nu au analizat şi nici nu s-au pronunţat pe excepţiile invocate, care ar fi condus la o altă soluţie, şi nici pe fondul cauzei, ci doar pe valabilitatea procesului-verbal de licitaţie nr. x/2003, fiind astfel încălcate principiul disponibilităţii şi dreptul de proprietate, conform art. 44 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil, conform art. 6 din C.E.D.O., în raport de care au solicitat anularea deciziilor nr. 550 din 12 noiembrie 2020 şi nr. 319 din 14 iulie 2020 şi a sentinţei nr. 1909 din 13 decembrie 2019.

Or, câtă vreme nu a existat un titlu învestit cu formulă executorie, opozabil recurenţilor, procesul-verbal de licitaţie nr. x/2003 reprezintă un înscris fără valoare juridică, nul de drept, care nu conferă adjudecatarului apartamentului un drept de proprietate. În condiţiile în care acesta nu îndeplineşte cerinţele de valabilitate atâta timp cât în conţinutul său nu este consemnat titlul executoriu în baza căruia s-a vândut apartamentul recurenţilor, acest fapt conduce şi la nulitatea actului subsecvent, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 06 decembrie 2004, încheiat între F. şi C., în baza procesului-verbal de licitaţie nr. x/2003, care nu poate să desfiinţeze titlu de proprietate nr. x din 24 septembrie 1981, ce aparţine recurenţilor.

Deşi instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare a considerat că valabilitatea acelui proces-verbal a fost confirmat prin mai multe hotărâri, nu a făcut referire decât la setinţa nr. x din 14 august 2003.

Atâta timp cât titlul de proprietate al recurenţilor nu a fost desfiinţat de nicio instanţă judecătorească, forţa coercitivă invocată de cele două instanţe cu privire la lipsirea/transferul dreptului de proprietate, aspect nemotivat în fapt şi în drept, nu poate fi mai presus de efectele legii cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie nr. x/2003.

Este de observat, în opinia recurenţilor, că în trei cauze identice instanţele de judecată au interpretat situaţia de fapt în mod diferit ceea ce denotă că interpretarea dată în sentinţa criticată nu are puterea unei prezumţii legale, nefiind întrunite prevederile art. 327 şi art. 329 din C. proc. civ.

Instanţele de fond şi apel, precum şi cea care a soluţionat contestaţia în anulare au hotărât în mod nelegal, tendenţios şi părtinitor, fără o motivare în fapt şi în drept, respingerea acţiunii, ca nefondată, redând din considerentele deciziei nr. 550/2020 (pag. 15 alin. (6), a sentinţei nr. 1909 (pag. 4 alin. (3), deciziei nr. 319 din 14 iulie 2019 (pag. 2 penultimul alineat), sentinţei nr. 84/2003 (pag. 7 alin. (3) şi (4).

Dând citire considerentelor sentinţei criticate (alin. (7) şi (8) - pag. 4) cu referire la sentinţa comercială nr. 84 din 14 august 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, au invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 128 din 14 iunie 2007 (alin. (3) pag. 6) şi a deciziei nr. 2106 din 24 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a menţinut această ultimă sentinţă.

Instanţa de fond a confundat acţiunea în revendicare promovată de către recurenţi cu contestaţia la executare silită în care s-a pronunţat sentinţa nr. 84/2003, pe care a considerat-o a se impune cu autoritate de lucru judecat, deşi nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1202 din C. civ. şi art. 430 din C. proc. civ.

Astfel, contestaţia la executare are în vedere doar actele de executare, în conformitate cu art. 399 din C. proc. civ., pe când acţiunea în revendicare se întemeiază pe dispoziţiile C. civ., iar în cadrului procesului se analizează legalitatea, valabilitatea şi nulitatea actelor juridice nelegale, frauduloase.

Instanţele au încălcat prevederile art. 399 din C. proc. civ. de la 1864 în vigoare la data pronunţării sentinţei comerciale nr. 84 din 14 august 2003, sentinţă care s-a impus cu autoritate de lucru judecat în admiterea acţiunii în revendicare, considerent greşit în raport de cele statuate prin sentinţa nr. 128 din 14 iunie 2007.

În dosarul nr. x/2003, în care s-a pronunţat sentinţa anterior menţionată, dar nici în alt dosar, nu s-a invocat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitaţie nr. x din 05 mai 2003, iar excepţia puterii de lucru judecat, invocată de pârâţi după dezbaterile pe fond, nu întruneşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Sentinţa nr. 1909 din 13 decembrie 2019 se bazează pe o interpretare subiectivă a cauzei, cu încălcarea art. 21, art. 22, art. 24, art. 26, art. 27 şi art. 44 din Constituţia României şi nu poate sta la baza pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, redând din considerentele acestei sentinţe (pag. 5 alin. (5) şi (6).

Procesul-verbal de licitaţie nr. x/2003 nu respectă cerinţele prevăzute în mod expres de art. 388 pct. 4 şi pct. 13 (2) atâta timp cât nu menţionează titlul executoriu impus de prevederile art. 372 din C. proc. civ. şi art. 13 (4) din O.U.G. nr. 51/1998, în baza căruia s-a vândut apartamentul recurenţilor, fiind încheiat cu încălcarea art. 13 (4) şi art. 74 pct. 3 din O.U.G. nr. 51/1998, aspecte care nu au fost avute în vedere de către instanţele de fond şi apel, dar şi de cea care a soluţionat contestaţia în anulare.

Concluzionând, au arătat că îşi menţin aceleaşi motive precum cele invocate în apel şi contestaţia în anulare, prin care au criticat punctual sentinţa şi deciziile menţionate.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Constatându-se parcursă procedura prealabilă, prevăzută de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., prin rezoluţia din 26 martie 2021, s-a stabilit termen de judecată la 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, din perspectiva încadrării motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Raportându-se considerentelor de ordin teoretic expuse, Înalta Curte constată că deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., pe de o parte, situaţiile reglementate de acest text de lege nu se regăsesc în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele care susţin în mod necesar soluţia dispusă prin hotărârea recurată, circumstanţe în care intervine nulitatea recursului.

Altfel spus, celor statuate prin decizia civilă nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, recurenţii nu le-au adus nici un fel de critici punctuale de legalitate care să se subsumeze vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., părţile rezumându-se a prezenta elemente care circumstanţiază situaţia de fapt, judecata realizată în primă instanţă, apel şi alte litigii, precum şi probele administrate în cauză.

Este de amintit că atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor utile spre această finalitate, anume a rejudecării fondului, aparţine în mod exclusiv instanţelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Or, criticile, aşa cum au fost prezentate la pct. 5 în prezenta decizie, excedează analizei ce poate fi realizată în etapa recursului, având în vedere, pe de o parte, că prezintă într-o manieră ad literam susţinerile din cadrul contestaţiei în anulare, iar o astfel de motivare a cererii de recurs nu corespunde rigorilor stabilite de lege, şi, pe de altă parte, împrejurarea că recurenţii nu au relevat în concret aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate prin raportare la considerentele pentru care instanţa învestită cu contestaţia în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 raportate la cele ale alin. (3) ale aceluiaşi articol din C. proc. civ., a apreciat că motivele invocate de contestatori sunt neîntemeiate atâta timp cât aceştia nu au expus argumente din care să se deducă eroarea materială ce a stat la baza soluţionării apelului, iar nepronunţarea instanţei de fond pe nulitatea celor două acte juridice a fost analizată de către instanţa de apel, inclusiv cererea formulată în apel privind constatarea nulităţii pe calea excepţiei.

În absenţa unor expuneri care să reflecte depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nemotivarea sau existenţa unor motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi raţionamentul eronat al instanţei, sub aspectul normelor de drept material reţinute ori fără argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a dreptului material incident în cauză, instanţa de recurs nu poate decela care anume sunt aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate ce pot fi circumscrise cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., aşa încât sancţiunea care intervine, în sensul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, este cea a nulităţii, care operează nu doar atunci când recursul este nemotivat, ci şi atunci când criticile propriu-zise nu sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) din acelaşi cod, va constata nul recursul declarat de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenţii-contestatori A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 550 din 12 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.