Enforcement of neighboring rights for public performance in hospitality settings and rejection of cable service contract as a defense against statutory flat-rate remuneration

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 05 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată, a solicitat instanţei: 1. obligarea pârâtului la plata sumei de 161,04 RON (cu TVA inclus) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016, pentru unitatea nedeclarată; 2. obligarea pârâtului la plata sumei de 997,11 RON (cu TVA inclus) înmulţit cu 3, ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.03.2016 până la data de 31.10.2018; 3. obligarea pârâtului la plata sumei de 454,63 RON înmulţit cu 3, ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 2, calculate la remuneraţia fără TVA, conform dispoziţiilor deciziilor ORDA nr. 10/2016 şi ORDA nr. 120/2016 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 2 al acţiunii; 4. obligarea pârâtului să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate; 5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1166, art. 1349 şi urm. din C. civ., cele ale Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare pentru perioada dedusă judecăţii), inclusiv cu forma republicată la data de 14 iunie 2018 în Monitorul Oficial, Partea I nr. 489 din 14 iunie 2018, Deciziile ORDA nr. 399/2006, nr. 189/2013, nr. 10/2016 şi nr. 120/2016, ca norme de aplicare.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 738 din 11 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 132 RON (fără TVA) reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.11.2015-29.02.2016, pentru unitatea nedeclarată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 865 RON (fără TVA) înmulţit cu 3 reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.03.2016 până la data de 31.10.2018 precum şi la plata sumei de 454,63 RON cu titlul de penalităţi calculate la suma de mai sus până la data de 22.11.2018 şi în continuare până la recuperarea integrală a sumei; a respins capătul de cerere având ca obiect obligaţia de a încheia autorizaţii/licenţe neexclusive; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 977 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv, 857 RON onorariu avocat, 100 RON taxă timbru şi 20 RON informaţii ONRC.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 151 A din 25 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva sentinţei civile nr. 738 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 iunie 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 9.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii excepţiei necompetenţei teritoriale şi materiale a instanţei de fond şi trimiterea cauzei la Tribunalul Bihor sau Judecătoria Oradea, iar în subsidiar, respingerea pretenţiilor reclamantului, ca fiind netemeinice şi nelegale, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În argumentarea motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de cauză şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti.

Din această perspectivă, a apreciat că competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Oradea, instanţă în circumscripţia căreia se afla sediul pârâtului, având în vedere dispoziţiile art. 94 lit. k) din C. proc. civ. şi cele ale art. 207 din Legea/1996, precum şi faptul că pretenţiile reclamantului se situează sub pragul valoric de 200.000 RON.

Totodată, a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate şi prin prisma dispoziţiilor art. 1071 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în considerarea prevederilor art. 107 din C. proc. civ. şi a celor ale art. 207 din Legea/1996.

Astfel, a solicitat admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi declinarea cauzei în favoarea Tribunalul Bihor, instanţa competentă teritorial a soluţiona cauza având în vedere că sediul recurentului-pârât este în Haieu, judeţul Bihor.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate este nelegala citare a recurentului-pârât în condiţiile în care citaţiile din prezentul proces nu i-au fost comunicate la adresa din Haieu, str. x, comuna Sânmartin, împrejurare care l-a privat de dreptul de a formula apărări.

Cu referire la dispoziţiile art. 153 alin. (1), art. 155 alin. (1) pct. 3, art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., a precizat că declararea nulităţii unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est nulum producit efectum, iar invalidarea actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripţiilor egale se produce din chiar momentul ivirii nulităţii şi nu din momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa procedurală.

Or, nelegala citare a condus la imposibilitatea exercitării dreptului la apărare, fapt ce i-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor pronunţate, conform art. 177 alin. (2) din C. proc. civ., vătămarea rezidă şi din încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, şi anume dreptul la apărare (art. 13 din C. proc. civ.) şi contradictorialitatea (art. 14 din acelaşi act normativ), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate vizează faptul că instanţa de apel nu s-a raportat la Contractul nr. x/07.07.2010 şi la actele adiţionale la acesta, încheiate cu furnizorul de servicii de comunicaţii electronice C., cu sediul în Bucureşti, str. x nr. .75, D., Faza I, câtă vreme art. 4.1 din Contract menţionează că utilizatorii (adică şi pârâtul prin încheierea contractului cu C.) înţeleg că toate drepturile de autor şi drepturile conexe, fără a se limita la programele de calculator, aparţin C..

Cu alte cuvinte, utilizatorul declară şi înţelege că nu va folosi informaţiile şi materialele protejate decât în scopul utilizării platformei şi conform condiţiilor din contractul de utilizare, toate obligaţiile privind dreptul de autor furnizate de acesta sunt în sarcina furnizorului.

Un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate prin prisma aplicării greşite a normelor de drept material se referă la aprecierea instanţei de apel în sensul că în cauză este vorba de o creanţă certă, că remuneraţia are caracter forfetar şi se aplică pentru întreaga unitate.

În opinia recurentului, pretenţiile reclamante sunt neîntemeiate atâta timp cât din contractul cu C. reiese că în B. sunt instalate televizoare în 6 camere, iar imaginile sunt transmise prin televiziune prin cablu în baza unui contract încheiat cu C., distribuitor autorizat de programe digitale şi analoge, aşa încât apreciază că este exonerat de la plata sumelor datorate reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 23 iulie 2020, intimatul-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii cererii de recurs, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., întrucât aceasta nu este semnată de avocat, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că primul motiv de nelegalitate al deciziei recurate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizează existenţa unor motive contradictorii sau străine de cauză, fiind argumentat prin prisma soluţiilor pronunţate de instanţa de apel cu privire la excepţiile invocate de recurent.

Cu referire la dispoziţiile art. 247 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de apel, în mod corect, a reţinut faptul că în faţa Tribunalului Bucureşti, recurentul nu a formulat întâmpinare, deşi a fost legal citat la sediul social indicat în extrasul ONRC şi nici nu a ridicat vreo excepţie la primul termen de judecată la care ambele părţi au fost legal citate.

Recurentul a invocat excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale direct în apel, astfel că, în considerarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel în mod corect a constatat că este decăzut din dreptul de a le mai invoca.

Al doilea motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost justificat de recurent prin prisma faptului că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte necompetenţa materială şi teritorială a Tribunalului Bucureşti, însă ambele excepţii au fost tardiv formulate, aspect constatat în mod corect de către instanţa de apel.

Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material care vizează citarea recurentului, instanţa de apel a constatat faptul că citarea acestuia s-a efectuat la adresa indicată în extrasul ONRC, iar o eventuală eroare în ceea ce priveşte adresa sediului social poate fi remediată numai de către recurent, fără ca acest aspect să poată fi opus terţilor.

A arătat că instanţa de apel a analizat contractul încheiat cu C., reţinând că suma plătită către acesta nu acoperă remuneraţia datorată pentru comunicarea publică în scop ambiental, întruct clauza invocată din contractul încheiat cu operatorul de cablu se referă la propriile programe ale C. şi nu la drepturile conexe aferente conţinutului audiovizual retransmis asupra cărora acesta nu are niciun drept.

A precizat că Metodologia stabileşte o remuneraţie forfetară calculată pe lună pentru întreaga unitate şi nicidecum pe camere, iar pentru acest motiv, calculul remuneraţiei nu se face în funcţie de numărul aparatelor de TV, cum în mod eronat a susţinut recurentul.

La data de 10 august 2020, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea nulităţii recursului pentru nesemnare, arătând că a depus un exemplar al recursului semnat şi ştampilat de avocat, iar pe fondul recursului, a reiterat aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, formulate prin cererea de recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., la data de 13 ianuarie 2021, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, fixând termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea deciziei atacate în sensul în care cuprinde motive contradictorii sau străine de cauză în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 94 lit. k) din C. proc. civ. şi cele ale art. 207 din Legea/1996, precum şi faptul că pretenţiile reclamantului se situează sub pragul valoric de 200.000 RON, apreciind că revine competenţa de soluţionare a cauzei Judecătoriei Oradea, instanţă în circumscripţia căreia se află sediul recurentului-pârât, şi anume sat Haieu, judeţul Bihor.

Înalta Curte observă că argumentele expuse în motivarea recursului nu vizează considerentele deciziei atacate, nefiind explicitate deficienţele constatate de recurent în modalitatea de expunere a raţionamentului juridic de către instanţa de apel în sensul caracterului contradictoriu ori străin de natura cauzei al argumentelor oferite în sprijinul acesteia, ci se rezumă la a susţine temeinicia excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe, care nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel atâta timp cât s-a apreciat că excepţia trebuia invocată, în condiţiile legii, la instanţa a cărei necompetenţă a fost reclamată.

Or, recurentul-pârât nu a înţeles să invoce această excepţie în faţa Tribunalului Bucureşti, care a soluţionat cauza în primă instanţă, ci la un moment la care era deja decăzut din acest drept procesual, faţă de prevederile art. 130 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., şi anume prin cererea de apel.

Date fiind considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este invocat în mod formal, simpla nemulţumire a părţii în lipsa unor argumente care să se raporteze la considerentele deciziei recurate nefiind suficientă pentru conturarea cadrului legal, care să permită o analiză a motivului de recurs evocat.

În aceleaşi coordonate se situează şi critica cu referire la aplicarea greşită a normelor de drept material (în realitate de drept procesual) în ceea ce priveşte aceeaşi excepţie, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate trece la analiza acesteia în condiţiile în care s-a apreciat definitiv că excepţia necompetenţei materiale nu a fost invocată în termenul de decădere.

Printr-o altă critică recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 107 şi cele ale art. 1071 din C. proc. civ. raportat la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în considerarea sediului recurentei-pârâte (sat Haieu, judeţul Bihor), care ar determina instanţa competentă a soluţiona prezenta cauză, anume Tribunalul Bihor.

Din această perspectivă, se reţine, sub un prim aspect, că prevederile art. 1071 din C. proc. civ. reglementează procedura de verificare a competenţei internaţionale şi ca atare nu au legătură cu cauza de faţă. Mai mult această critică nu poate fi formulată direct prin intermediul recursului, întrucât ar fi încălcate dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod în sensul în care niciun motiv de recurs nu poate fi exercitat omisso medio, cu excepţia motivelor pentru care însăşi legea prevede că pot fi invocate direct în recurs.

Referitor la susţinerea privind nelegala interpretare a art. 107 din C. proc. civ. este de reţinut că sunt aplicabile aceleaşi considerente expuse mai sus legat de excepţia necompetenţei materiale, întrucât şi cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale instanţa de apel a reţinut că nu a fost invocată în termen, considerente care nu au fost criticate în recurs.

Cu referire la neregularităţile de ordin procedural, care vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a dezlegat în mod nelegal criticile referitoare la lipsa de procedură în faţa primei instanţei şi imposibilitatea exercitării dreptului său la apărare, fapt ce ar determina antrenarea vătămării procesuale pentru recurent, potrivit celor prevăzute art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Analizând înscrisurile şi lucrările aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod corect a reţinut că procedura de citare a recurentului-pârât s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, având în vedere că a fost citat, în condiţiile art. 153 raportat la art. 155 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., la sediul social înscris în extrasul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului nr. x din 27 noiembrie 2018, anexat cererii de chemare în judecată, şi anume sat Haieu, comuna Sânmartin, nr. 105, judeţul Bihor.

Instanţa de apel a reţinut corect că o eventuală eroare la înscrierea sediului social sau modificarea acestuia ulterior înscrierii nu se circumscriu unui viciu de procedură, în modalitatea relevată de recurent, fiind imputabile acestei societăţi. Relevante sunt şi dispoziţiile art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată de propria faptă."

În plus, Înalta Curte observă că potrivit procesului-verbal de înmânare a citaţiei emise pentru termenul de judecată din 11 aprilie 2019, întocmit la data de 12 martie 2019, factorul poştal a consemnat că destinatarul a fost găsit la sediu, însă a refuzat primirea actului de procedură, fiind depus la cutia poştală, aşa cum impun dispoziţiile art. 163 alin. (3) din C. proc. civ., tot astfel fiind realizată şi comunicarea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Realitatea celor menţionate de factorul poştal nu a fost contestată de către recurentul-pârât în faţa instanţelor de fond, aşa încât se bucură de prezumţia de adevăr, în condiţiile art. 164 alin. (4) din C. proc. civ.

În consecinţă, este nefondată această critică.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva neanalizării Contractului nr. x/07.07.2010 şi a actelor adiţionale la acesta, încheiate cu furnizorul de servicii de comunicaţii electronice C., în condiţiile în care art. 4.1 din Contract ar menţiona că toate drepturile de autor şi drepturile conexe aparţin acestei societăţi.

În acest punct, se reţine că o astfel de analiză a fost realizată prin decizia recurată, astfel:

"acest abonament are ca obiect furnizarea serviciilor de transmitere a programelor radio şi TV, el neincluzând şi remuneraţia cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate public prin intermediul acestor programe, astfel încât această apărare nu poate fi primită.

Clauza contractuală invocată de apelant priveşte drepturile conexe aferente programelor proprii, produse chiar de furnizorul de servicii, şi nu se poate referi la restul conţinutului audiovizual difuzat pe canalele TV incluse în pachetul de servicii, asupra cărora C. nu are vreun drept".

Recurentul nu a criticat, prin raportare la aceste considerente ale instanţei de apel, legalitatea acestui raţionament.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel când a considerat că remuneraţia are un caracter forfetar şi se aplică pentru întreaga unitate.

În cadrul acestei critici, s-a susţinut că trebuia să se aibă în vedere faptul că B. dispune de 6 camere cu televizoare, iar potrivit contractului încheiat cu C., imaginile sunt transmise prin televiziune prin cablu de către un distribuitor autorizat de programe digitale şi analoge, care preia obligaţiile de plată. Acest fapt duce la exonerarea sa de la plata sumelor datorate reclamantului.

S-a mai susţinut că reţinerea greşită a numărului aparatelor TV ca fiind 10 în loc de 6, situaţie stabilită pe baza unor presupuneri în lipsa unui control efectuat de reprezentantul reclamantei, face ca suma calculată de reclamantă să fie eronată.

Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Aşa cum a reţinut corect instanţa de apel, Metodologia aplicabilă pe sursa comunicare publică în scop ambiental, opozabilă recurentului-pârât, conform legii, stabileşte pentru acest tip de utilizare o remuneraţie forfetară (sumă fixă) pentru întreaga unitate, independent de numărul de aparate TV. Or, din acest punct de vedere, extrasul emis de Ministerul Turismului, actualizat la data de 23 noiembrie 2018, relevă faptul că recurenta administra un număr de 10 camere.

Împrejurarea că recurentul-pârât are deja încheiat contract de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice cu firma C., contract ce are ca obiect furnizarea serviciilor de televiziune pentru pensiunea turistică B., aşa cum s-a reţinut în cadrul analizării motivului de recurs anterior, nu-l poate exonera de plata remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publice în scop comercial/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul vizual, întrucât abonamentul nu include remuneraţia cuvenită autorilor de opere muzicale comunicate public prin intermediul programelor furnizate de C..

Clauza la care a făcut trimitere reclamantul aflată la punctul 4.1 al contractului încheiat cu C. reprezintă o declaraţie a utilizatorului serviciilor furnizate de C. că toate drepturile de autor şi conexe drepturilor de autor (programe de calculator, informaţii pe materiale protejate) aparţin C..

Astfel, reprezintă o conştientizare a utilizatorului că nu poate folosi aceste drepturi decât în limita şi condiţiile contractului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimatului-reclamant Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM (în prezent E.) suma de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform extrasului bancar 3244 din 28 ianuarie 2021 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată împotriva deciziei civile nr. 151 A din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe pârâtul A. - B. Persoană Fizică Autorizată la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.