Unauthorized guesthouse music use: triple statutory damages award upheld.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 28 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pârâta: 1. la plata sumei de 28.939,80 RON inclusiv TVA egală cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capatele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4 corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale: 1.1 în unitatea de cazare Pensiunea Elvi 2* din Sat Poiana Largului, Comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ, în perioada septembrie 2015 - august 2018; 1.2 în Restaurantul din Pensiunea Elvi 2* din Sat Poiana Largului, Comuna Poiana Teiului, Judeţul Neamţ în perioada septembrie 2015 - august 2018; 1.3 în Barul din Pensiunea Elvi 2* din Sat Poiana Largului, Comuna Poiana Teiului, Judeţul Neamţ, în perioada septembrie 2015 - august 2018; 1.4 la Terasa din Pensiunea Elvi 2* din Sat Poiana Largului, Comuna Poiana Teiului, Judeţul Neamţ, în perioada septembrie 2015 - august 2018; în subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare in judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata: a) sumei de 9.646,60 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, în perioadele şi modalităţile menţionate la capetele 1.1, 1.2, 13 şi 1.4 corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; b) a sumei de 23.766,30 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 21.08.2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; c) a penalităţilor de 0,5%/zi de întârziere începând cu data de 22.08.2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 9.646,60 RON; 2. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare, Metodologiile publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011 şi nr. 198/2012 şi art. 30 alin. (1) şi art. 148 şi urm. din C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 20 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 26.640 RON reprezentând triplul remuneraţiei (TVA exclus) pentru comunicare opere muzicale în scop ambiental în intervalul septembrie 2015- august 2018; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară, suma de 2.975 RON reprezentând onorariu de avocat şi suma de 20 RON reprezentâmnd cheltuieli extras ONRC.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1557 A din 28 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1459 din 20 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2019.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1557 A din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 02 iulie 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 9.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului şi nu a urmărit scopul în vederea îndeplinirii conţinutului cercetării procesului, conform prevederilor art. 237 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

A precizat că nu a avut cunoştinţă despre obligaţia de a deţine licenţa pentru utilizarea muzicii în scop ambiental de la UCMR-ADA şi CREDIDAM, în condiţiile în care deţine o astfel de licenţă din anul 2011 până în prezent, emisă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) - organism de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016 şi a contractului/declaraţiei nr. x/20.05.2008, iar solicitarea a trei taxe pentru aceeaşi muzică folosită în scop ambiental, în opinia recurentei, este nelegală.

A arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, dând eficienţă Deciziei ORDA nr. 267/2011 (hotărâre arbitrală) în detrimentul art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe în sensul în care se impunea cenzurarea solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor aferente comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile deţinute, conform dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, excepţie aplicabilă de la prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege.

A mai susţinut recurenta că modul de calcul expus de către reclamantă în anexa la cererea de chemare în judecată, pe care de altfel l-a contestat atât la instanţa de apel, cât şi la fond, este greşit în contextul în care camerele de cazare nu conţin instalaţie sau circuit pentru redarea muzicii ambientale, iar cazarea a fost închisă de către ISU Neamţ.

Nu a putut preciza care au fost argumentele pentru care instanţa de apel a ajuns la prezumţia judiciară că ar exista instalaţie de redare muzica ambientală în camerele de cazare în lipsa vreunui document depus la dosarul cauzei din care să rezulte o asemenea împrejurare. Aceeaşi instanţă nu a avut în vedere că terasa nu are un spaţiu util de 100 mp, ci de 40 mp, atâta timp cât conţine casa scării, balustrada x, locul ocupat de frigidere, spaţiul necesar amplasării meselor şi scaunelor de cca 2 mp, terasa este funcţională doar în perioada iunie- septembrie, dată fiind poziţionarea locaţiei (zona de munte şi lacul Bicaz), fiind acoperită deasupra pentru soare şi condiţii meteo nefavorabile.

La acestea se adaugă faptul că restaurantul nu are un spaţiu util de 100 mp în condiţiile în care sunt amplasate 9 mese şi scaunele aferente în număr de 4, ocupând fiecare cca 2 mp, din suprafaţa spaţiul de acces la bucătărie trebuiau scăzute cele două ieşiri obligatorii pentru evacuare în caz de urgenţă, spaţiul ocupat de către grupurile sanitare cu holurile aferente fiecăruia, rezultând o suprafaţă utilă de cca. 35-40 mp, barul de serviciu nu are suprafaţa de 100 mp, ci de doar 30-35 mp luând în considerare cele 6 mese a 4 locuri la masă, 4 frigidere cu băuturi alcoolice, suc şi apă, o vitrină ce conţine produse alimentare şi 2 lăzi de îngheţată.

Astfel fiind, prin modul de calcul, intimata-reclamantă s-a raportat la suprafaţa situată între 101-200 mp în raport de care a utilizat preţul de 150 RON/lună în loc de 60 RON/lună, potrivit deciziei nr. 266/2011 şi, din acest punct de vedere, a susţinut modul greşit în care cele două instanţe de fond au respins administrarea probei cu expertiza judiciară contabilă pentru determinarea cu exactitate a sumei datorate.

În fine, recurenta a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie, prevăzute de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 21 din Constituţia României.

La data de 24 mai 2021, recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise, prin care a reiterat aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, formulate prin motivele de recurs.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., la data de 02 februarie 2021, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1557 A din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 237 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. prin lipsa manifestării rolului activ de către instanţa de apel dedusă din împrejurarea că nu şi-a îndeplinit obligaţia de cercetare a procesului, critică regăsită ca ipoteză normativă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).

În realitate, obiecţiei privind pretinse neregularităţi procedurale săvârşite de instanţa de apel îi sunt subsumate aspecte ce ţin de reaprecierea probelor apte a determina o altă situaţie de fapt decât cea statuată în apel, aspect ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalităţii hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nici criticile dezvoltate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât deşi susţin nelegalitatea deciziei recurate reprezintă de fapt o reluare a argumentelor cu acelaşi conţinut formulate prin motivele de apel relativ la situaţia de fapt pretinsă de recurenta-pârâtă în raport de care s-ar fi aplicat în mod greşit Decizia ORDA nr. 267/2011 în detrimentul dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, ce ar fi impus cenzurarea solicitării reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor aferente comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile deţinute.

Legat de aceste critici este de reţinut că instanţa de apel a constatat pe baza probelor administrate de către intimata-reclamantă (planşele fotografice, certificatele de clasificare emise de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Autorizaţia-Licenţă neexclusivă de utilizare a muzicii în scop ambiental încheiată cu Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, valabilă în perioada de referinţă, înscrisuri de natură a fundamenta o prezumţie judiciară de utilizare, nerăsturnată de către recurentă), dând eficienţă dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., că pârâta deţine televizoare, care permit recepţia, redarea sau difuzarea operelor muzicale în cadrul unităţii de alimentaţie publică şi de cazare pe care o gestionează.

Reţinând calitatea de utilizator de opere muzicale în sensul termenului definit de dispoziţiile art. 2 lit. b) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, calitate care instituie obligaţia de a solicita organismelor de gestiune colectivă eliberarea autorizaţiei/licenţei neexclusive, înainte de utilizarea repertoriului protejat, gestionat de intimata-reclamantă A., în condiţiile art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel a apreciat în mod corect că recurenta-pârâtă datorează remuneraţii, conform art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, Deciziei ORDA nr. 266/2011, pentru realizarea actelor de comunicare publică în scop ambiental a operelor muzicale.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre obligaţia de a deţine Licenţa pentru utilizarea muzicii în scop ambiental de la UCMR-ADA şi CREDIDAM în condiţiile în care deţine o astfel de Licenţă emisă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania (UPFR) - organism de gestiune colectivă desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016 şi a contractului/declaraţiei nr. x/20.05.2008, aşa încât este nelegală solicitarea a trei taxe pentru aceeaşi muzică folosită în scop ambiental.

Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susţineri similare şi în faţa instanţei de apel, astfel încât pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, recurenta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns acestor critici şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate al acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul recursului.

Astfel, se reţine că în ceea ce o priveşte pe intimata-reclamantă UCMR-ADA, instanţa de apel în mod corect s-a raportat la obiectul gestiunii colective exercitate de către acest organism, anume colectarea de la utilizatori a remuneraţiei datorate pentru o categorie distinctă de titulari de drepturi - autorii de opere muzicale, în numele şi pe seama cărora acţionează, în numele legii.

Aşadar, existenţa autorizaţiei-licenţă neexclusivă eliberată de către UPFR în temeiul căreia colectează remuneraţiile echitabile ce li se cuvin producătorilor de fonograme (drepturi de autor conexe), nu prezintă relevanţă, întrucât priveşte raporturi juridice distincte de cele disputate în cauză.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

Fapta constând în utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică fără autorizarea autorului şi fără plata drepturilor patrimoniale cuvenite în schimbul autorizării, prevăzută de dispoziţiile art. 13 lit. f) şi art. 20 din Legea nr. 8/1996, drepturi gestionate colectiv în temeiul art. 145 alin. (1) lit. f) din lege, cauzatoare de prejudicii constând în remuneraţia unică echitabilă neachitată, se situează în sfera ilicitului, perspectivă ce a determinat angajarea recurentei-pârâte pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultând ex re, fapta ilicită fiind săvârşită cu vinovăţie, întrucât, prin specificul activităţii desfăşurate, aceasta cunoştea că încalcă drepturile autorilor de opere muzicale.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată şi sub aspectul aplicării greşite a legii, dând putere Deciziei ORDA nr. 267/2011, care este o hotărâre arbitrală, şi nu Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Aceasta a susţinut că instanţa trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. a) şi să cenzureze prin respingere solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor, aceasta nefiind decât o excepţie de la prevederile legale menţionate.

Se reţine că şi această susţinere nu reprezintă decât o reluare a unui motiv de apel.

Prin motivele de recurs pârâta nu combate în niciun fel aprecierile instanţei de apel în evaluarea acestei critici, pe care a considerat-o nefondată pentru că, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 [art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, în forma anterioară modificării], în cadrul apelului pârâta nu a expus în mod concret modalitatea în care ar fi putut fi stabilite consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat sau beneficiul realizat pe nedrept al acesteia, care au fost evaluate prin raportare la tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, potrivit dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 [art. 139 alin. (2) lit. b) din lege, în forma anterioară modificării].

Ca atare, instanţa de apel a considerat că pârâta nu a făcut dovada posibilităţii aplicării în cauză a criteriilor prevăzute de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Or, aşa cum s-a reţinut anterior, recurenta-pârâtă nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la reţinerea acestei premise de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, modul de calcul al acestor sume este stabilit de pct. 6 din Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opera muzicale pentru comunicarea public a operelor muzicale în scop ambiental, aprobată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările ulterioare.

Se constată că decizia recurată nu poate fi cenzurată sub aspectul întinderii despăgubirilor deja acordate, cât timp acest aspect interesează situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate, şi nu nelegalitatea deciziei, din perspectiva cazurilor expres şi limitativ descrise în art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, nu poate fi primită nici critica ce vizează calculul greşit efectuat de către reclamantă în anexa la cererea de chemare în judecată (camerele de cazare nu conţin instalaţie sau circuit de redare muzică ambientală, cazarea a fost închisă de către ISU Neamţ, nu s-a avut în vedere că terasa nu are un spaţiu util de 100 mp, ci de 40 mp, că aceasta este funcţională doar în perioada iunie- septembrie, barul de serviciu nu are suprafaţa de 100 mp, ci de doar 30-35 mp), întrucât aduce în discuţie chestiuni ce vizează situaţia de fapt, ce a fost pe deplin stabilită de către instanţa de apel.

Or, din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte determinarea întinderii prejudiciului, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu a demontat prezumţia judiciară fundamentată pe baza certificatului de clasificare nr. x din 18 mai 2011 emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, potrivit căruia terasa era acoperită, deci funcţională tot timpul anului şi nu doar din luna iulie până în septembrie.

Pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă sub aspectul modalităţii de determinare a întinderii prejudiciului nici suprafaţa utilă a spaţiile enumerate de recurenta-pârâtă, atâta timp cât art. 12 din Metodologie nu face nicio distincţie în această privinţă, din contră stipulează că la determinarea remuneraţiei datorate de utilizatori vor fi luate în considerare toate spaţiile, indiferent de destinaţia acestora.

Şi critica cu referire la respingerea în mod greşit a probei cu expertiză contabilă cu scopul determinării exacte a sumei datorate supune atenţiei chestiuni ce ţin de aprecierea probatoriului a cărui analiză reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond, excedând cenzurii instanţei de recurs ce poate fi exercitată doar cu privire la legalitatea hotărârii.

Date fiind argumentele expuse, nu se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi cel al accesului justiţie, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Curtea pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 21 din Constituţia României, câtă vreme instanţa de apel a procedat la un examen efectiv al aspectelor esenţiale deduse judecăţii, raportându-se la probatoriul administrat şi răspunzând criticilor formulate, prin expunerea raţionamentului care a fundamentat soluţia adoptată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1557 A din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească intimatei-reclamante A. suma de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform facturii nr. x din 24 mai 2021 şi ordinului de plată nr. x din 24 mai 2021 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1557 A din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe pârâta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.