Mortgage guarantor's fraud claim against bank rejected; no duty to disclose debtor's finances

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 5 ianuarie 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă de 610.900 RON, reprezentând prejudiciu efectiv şi la plata de dobânzi legale penalizatoare la această sumă, conform art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de la data de 14 decembrie 2015 şi până la achitarea integrală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999, art. 970 alin. (1), art. 1073 şi următ. C. civ. din 1864, art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CE, pct. 13 din anexa la Codul consumului (Legea nr. 296/2004, republicată).

Prin sentinţa civilă nr. 156 din 23 martie 2018, Tribunalul Cluj a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa nr. 1007 din 8 iunie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă. A dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj pentru soluţionarea conflictului şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 105 din 5 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 48 din 30 ianuarie 2020, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca nefondată, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia nr. 177/A din 30 septembrie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., care si-a fundamentat criticile pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că se impune casarea deciziei atacate ca fiind nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii şi a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor dreptului material.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- În primul rând, reclamanta a semnalat faptul că motivarea instanţei de apel diferă în mare măsură de cea a tribunalului, pe care o menţine şi care reţinuse, într-o motivare străină cauzei, că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile manoperei dolosive şi a scopului inducerii în eroare, că eroarea reclamantei nu e scuzabilă, că aceasta nu a pornit vreun demers judiciar seaparat pentru anularea contractului de ipotecă pentru eventuala viciere a consimţământului garantului. Cererea introductivă de instanţă nu este o acţiune în anulare a unui act juridic pentru viciul de consimţământ al dolului sau erorii, ci este o acţiune în răspundere civilă pentru repararea prejudiciului cauzat de încălcarea îndatoririi precontractuale de bună-credinţă a intimatei - pârâte.

-În mod nelegal şi cu încălcarea unor principii fundamentale de drept civil, instanţa de apel a reţinut că nu ar exista o îndatorire legală de bună-credinţă în faza precontractuală între o bancă (profesionist al creditării) şi un garant ipotecar (neprofesionist), îndatorire concretizată, conform doctrinei de specialitate, în obligaţii de loialitate şi cooperare, precum şi în obligaţia de informare precontractuală. În analiza sa, instanţa de apel a făcut referire exclusiv la prevederile legislaţiei bancare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006), cu ignorarea dreptului comun în materie de contracte şi de fază precontractuală, însă nemenţionarea principiilor contractuale de drept comun în legislaţia bancară nu înseamnă neaplicarea acestora decât acolo unde există derogări exprese.

Recurenta a arătat că, pe lângă vasta doctrină de specialitate română, care, întemeiată pe prevederi fragmentate ale C. civ., a reţinut că există o îndatorire legală de bună-credinţă şi în faza precontractuală (concretizată în obligaţii de cooperare, loialitate, informare), se prevalează şi de jurisprudenţa constantă a ultimelor două decenii ale Curţii de Casaţie a Franţei, în aplicarea unor prevederi cvasi - identice ale Codului francez din 1804 (preluat de C. civ. român de la 1964) unde s-a reţinut că există o obligaţie de informare precontractuală a profesioniştilor creditării faţă de garanţii personali sau ipotecari.

În opinia recurentei, curtea de apel a respins apelul reclamantei interpretând greşit ce înseamnă îndatorirea legală de bună-credinţă a creditoarei - pârâte, prevederile invocate privind secretul bancar neoprind un creditor care ar fi fost într-adevăr de bună-credinţă să încerce măcar să obţină acordul creditorului garantat pentru a informa în mod direct garantul ipotecar asupra situaţiei sale financiare.

Art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului iniţial şi a tuturor actelor adiţionale, consacră existenţa unei îndatoriri de bună-credinţă în contracte, pe care doctrina o concretizează în obligaţii de loialitate şi cooperare. Realizarea echilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor conform cerinţelor bunei-credinţe impune ca partea susceptibilă de a informa să realizeze în mod concret acest lucru, cu scopul de a clarifica încheierea şi executarea contractului.

Potrivit recurentei, exigenţa obiectivă de informare a dat naştere unei îndatoriri de consiliere, care constă în clarificarea oportunităţii financiare sau tehnice a încheierii contractului de cealaltă parte.

În cauză, pârâta a încălcat această îndatorire atât prin neinformarea reclamantei privind situaţia financiară precară a debitorului garantat C. S.R.L., cât şi prin lipsa de loialitate faţă de garant prin acceptarea prelungirii şi extinderii masive a limitelor liniei de credit, săvârşind astfel o faptă ilicită din perspectiva art. 998-999 C. civ. din 1864.

-În mod greşit, cu încălcarea normelor de drept material şi cu o motivare străină de natura pricinii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să depună diligenţe extraordinare pentru a se informa despre situaţia financiară a debitorului garantat şi că ar fi trebuit să apeleze la instituţia răspunderii contractuale, însuşindu-şi astfel, unele dintre motivele tribunalului regăsite în sentinţa apelată. Arătând că reclamanta nu ar fi dat dovadă de diligenţă la momentul semnării contractului de ipotecă şi al primului act adiţional la contractul de credit, prin neangajarea unui expert contabil care să verifice situaţiile finanaciare ale debitoarei principale, instanţele de fond impun practic unei persoane fizice, fără studii de specialitate juridică sau economică, o diligenţă extraordinară la momentul încheierii unui contract de garanţie. Acest standard de comportament este mult mai ridicat decât nivelul unui bun părinte de familie, fiind străin circuitului civil actual, chiar şi majorităţii profesioniştilor- persoane juridice mici şi mijlocii.

În opinia recurentei, instanţa de apel a procedat la o analiză teoretică generală asupra celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale şi a concluzionat că lipseşte caracterul ilicit al faptei, există o culpă a reclamantei şi că neîndeplinirea obligaţiei de informare poate fi valorificată doar pe terenul răspunderii contractuale (după ce s-a reţinut că această obligaţie nu există în speţă). Distincţia pe care instanţa de apel o realizează între răspunderea contractuală şi cea delictuală nu are relevanţă, potrivit recurentei, câtă vreme a fost dedusă judecăţii încălcarea unei obligaţii legale (iar nu contractuale) de informare, din etapa precontractuală.

A susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul efectiv suferit de reclamantă este în cuantum de 610.900 RON (valoarea imobilului vândut la licitaţie în cadrul procedurii de executare silită la data de 14 decembrie 2015), iar beneficiul nerealizat constă în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de la data vânzării la licitaţie publică şi până la achitarea integrală a despăgubirilor.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

6. Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 martie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 19 mai 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, niciuna din criticile de nelegalitate îndreptate împotriva hotărârii instanţei de apel - motivarea contradictorie ori soluţionarea cauzei prin încălcarea sau aplicarea greşită a normelor dreptului material - neputând fi reţinută, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

- În mod nefondat a pretins reclamanta un caracter contradictoriu al considerentelor pe care se fundamentează hotărârea instanţei de apel, semnalând, în primul rând, că aceasta diferă în mare măsură de cea a tribunalului, pe care o menţine şi care apreciase asupra caracterului neîntemeiat al acţiunii într-o motivare străină cauzei, care făcea trimitere la lipsa manoperelor dolosive şi a scopului inducerii în eroare a reclamantei ori la nepromovarea unei acţiuni separate în anularea contractului de garanţie imobiliară pentru eventuala viciere a consimţământului garantului.

O primă observaţie este aceea că reclamanta nu a relevat în concret şi nu a demonstrat în ce ar consta contrarietatea considerentelor avute în vedere atunci când a pretins motivarea contradictorie a deciziei pronunţate în apel.

Împrejurarea că aceasta - în exprimarea părţii - "diferă în mare măsură de cea a Tribunalului Cluj" nu constituie în sine un argument de nelegalitate care să se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta pretinde - de altfel, nejustificat - că motivarea tribunalului ar fi străină de natura pricinii atunci când face referire la lipsa manoperelor dolosive ori a scopului inducerii în eroare din partea pârâtei, la lipsa erorii scuzabile a reclamantei sau la posibilitatea promovării unei acţiuni separate în anularea contractului de ipotecă pentru vicii de consimţământ.

Conţinutul diferit ori tratarea mai accentuată a unora din aspectele relevante ale cauzei prin hotărârile celor două instanţe de fond este, în mod firesc, influenţată de dublul rol pe care îl are instanţa de apel în soluţionarea unui litigiu, acela de instanţă devolutivă (de fond) şi de instanţă de control judiciar care este ţinută, în virtutea obligaţiilor proprii instituite în sarcina sa prin dispoziţiile art. 476 şi 477 C. proc. civ., de obligaţia devoluării fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant şi, de asemenea, de exercitare a devoluţiunii asupra întregii cauze atunci când apelul nu e limitat la anumite soluţii din dispozitiv, atunci când se tinde la anularea întregii hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Substituirea ori completarea considerentelor hotărârii de primă instanţă de către instanţa de apel constituie mijloace prin care se exercită şi se concretizează controlul judiciar al acesteia din urmă, ori de câte ori soluţia adoptată de tribunal este legală, dar ea se explică prin alte considerente ori şi prin alte considerente.

Instanţa de apel din prezenta cauză a menţinut soluţia tribunalului, fără a reţine că motivarea primei instanţe ar fi străină de natura pricinii cât timp abordarea (doar pentru evidenţierea diferenţelor necesare) unor subiecte precum manoperele dolosive ale cocontractantului (pârâtei), dolul prin omisiune, scopul inducerii în eroare la încheierea contractului, eroarea scuzabilă/nescuzabilă a celui pretins prejudiciat (garantul) şi sancţiunile specifice pe care acestea le pot genera în privinţa actelor juridice încheiate (acţiunea în anularea contractului de ipotecă pentru viciile de consimţământ ale garantului) au fost antamate prin chiar motivele ce au justificat actualul demers judiciar al reclamantei, argumentat consistent pe încălcarea îndatoririi legale de bună-credinţă a pârâtei în faza precontractuală, manifestată prin omisiunea consilierii, cooperării şi informării sale în privinţa situaţiei financiare precare a debitorului garantat S.C. C. S.R.L..

De altfel, chiar şi prin motivele de recurs - atunci când evocă jurisprudenţa Curţii de Casaţie a Franţei în aplicarea unor prevederi cvasi-identice din C. civ. francez din 1804, pe baza cărora s-ar fi dedus existenţa unei obligaţii de informare precontractuală a profesioniştilor creditării faţă de garanţii personali sau ipotecari- se arată că încălcarea unei atare obligaţii a fost sancţionată, fie prin anularea contractelor de garanţie pentru dol omisiv, fie prin atragerea răspunderii creditorului faţă de garant, pentru prejudiciile cauzate.

O a doua observaţie este aceea că, indiferent de nivelul mai restrâns ori mai extins al considerentelor justificative, concluzia instanţelor de fond a fost una comună, anume a inexistenţei în sarcina pârâtei a unei obligaţii legale în conţinutul indicat de reclamantă, respectiv de loialitate şi cooperare care să genereze obligaţia informării garantului ipotecar asupra situaţiei financiare a debitorului principal garantat. Tot astfel, realizând demarcaţia necesară între răspunderea contractuală şi cea delictuală, niciuna dintre aceste instanţe nu s-a abătut de la obligaţia lor legală de a soluţiona acţiunea cu judecarea căreia au fost învestite, respectiv acţiunea în răspundere delictuală pentru pretinsa faptă ilicită atribuită pârâtei, a nesocotirii obligaţiei sale de bună-credinţă în faza precontractuală, în conţinutul descris de reclamantă.

- Nu existenţa unei obligaţii de bună-credinţă a pârâtei, în faza precontractuală, a fost negată de instanţa de apel, ci a unei obligaţii care incumbă pârâtei în această etapă, în conţinutul specific descris de reclamantă, care să presupună o îndatorire de loialitate, cooperare şi informare din partea băncii a viitorului garant ipotecar asupra situaţiei financiare a debitorului principal.

Pornind de la conţinutul legal al art. 18 şi 20, ca şi al art. art. 111 şi 113 din O.U.G. nr. 99/2006, instanţa de apel a reţinut corect faptul că, în faza precontractuală, viitorul garant ipotecar nu intră în noţiunea de "client" al instituţiei de credit, banca neavând faţă de acesta obligaţia consilierii ori pe aceea de a veghea la ocrotirea şi asigurarea interesului acestuia, aşa cum se înţelege că a existat aşteptarea din partea reclamantei. Dimpotrivă, în virtutea aceloraşi dispoziţii legale, banca pârâtă era ţinută de obligaţia păstrării confidenţialităţii şi asigurării secretului bancar în privinţa tuturor faptelor, datelor, informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată, informaţie aflate la dispoziţia sa care priveau persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau contractele încheiate cu aceştia.

De asemenea, instanţa de apel a arătat judicios că, în acord cu dispoziţiile art. 113 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 99/2006, dacă informaţiile asupra cărora poartă obligaţia instituţiei bancare de asigurare a secretului bancar pot fi comunicate în anumite situaţii de excepţie strict prevăzute de lege, niciuna din aceste ipoteze nu o vizează pe cea a garantului ipotecar (mai exact, pe cea a viitorului garant ipotecar).

Buna-credinţă - principiu general valabil la nivelul tuturor relaţiilor sociale într-o societate bazată pe reguli organizate prin legi - nu poate genera în faza precontractuală alte obligaţii decât cele strict subsumate viitoarei operaţiuni juridice pe care părţile se pregătesc să o încheie, acelea de informare asupra naturii, conţinutului, înţelesului, scopului şi rolului viitorului act juridic, în speţă a contractului de ipotecă, obligaţii a căror nesocotire nu a fost invocată de reclamantă.

Obligaţia precontractuală de loialitate, cooperare şi informare a viitorului garant asupra situaţiei financiare a debitorului principal - obligaţie a cărei încălcare a dorit-o reclamanta sancţionată în persoana pârâtei, prin acţiunea sa - excede acestora, iar existenţa sa este lipsită de suportul minim şi elementar care ar putea fi dat, cel mult, de calitatea de "client" al băncii a viitorului garant, calitate care, aşa cum corect a stabilit instanţa de apel, lipseşte însă acestuia, deoarece până la momentul semnării contractului de ipotecă de către viitorul garant - când ar fi utilă comunicarea de informaţii acestuia - el rămâne un simplu terţ faţă de bancă.

Nu poate fi primită susţinerea reclamantei care a criticat raportarea analizei instanţei de apel exclusiv la legislaţia bancară (O.U.G. nr. 99/2006) atunci când a statuat asupra inexistenţei obligaţiei pârâtei de consiliere, loialitate şi de informare, cu ignorarea dreptului comun în materie de contracte, faza precontractuală, de vreme ce se pune în discuţie existenţa unor obligaţii aplicabile unor raporturi juridice specifice, cum sunt cele ale băncii cu viitorii garanţi.

Mai mult decât atât, existenţa obligaţiei precontractuale a pârâtei, în conţinutul descris de reclamantă, dedusă pe baza dreptului comun este de neconceput, de vreme ce contravine unor obligaţii specifice impuse prin legislaţia care guvernează activitatea pârâtei, ca instituţie de credit, respectiv obligaţia de confidenţialitate şi de asigurare a secretului bancar în privinţa activităţilor, resurselor, operaţiunilor desfăşurate de clienţii săi.

În realitate, pretinzând unui terţ (banca, în faza precontractuală) îndatoriri de loialitate şi informare asupra situaţiei financiare a debitorului principal şi acuzând săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâtă prin neîndeplinirea unei atare obligaţii, reclamanta nu face decât să transfere în sarcina acesteia, lipsit de orice temei legal, diligenţe şi obligaţii proprii, pe care ar fi trebuit să le întreprindă personal şi anterior încheierii contractului de ipotecă, direct sau indirect, cu atât mai mult prin recurgerea la ajutor de specialitate atunci când se invocă şi lipsa unei pregătiri economice şi juridice.

Atribuirea de către reclamantă în sarcina pârâtei a unei obligaţii de cooperare, loialitate şi informare în faza precontractuală (care sugerează activităţi de consiliere juridică şi bancară) este lipsită de orice fundament legal şi de corespondenţă în activitatea proprie a instituţiei de credit, activitate subordonată scopului acordării de credite în condiţii securizate, astfel cum impun normele de prudenţă bancară. Acţionând în realizarea acestui scop propriu activităţii desfăşurate, nu se poate susţine că pârâta nu ar fi acţionat cu bună-credinţă în faza precontractuală întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, încheierea contractului de garanţie imobiliară la care a devenit parte reclamanta s-a realizat la iniţiativa acesteia, iar nu a băncii.

- Nefondat critică reclamanta şi impunerea de către instanţa de apel în sarcina sa a unor diligenţe extraordinare, peste standardele de prudenţă şi diligenţă proprii lui "bonus pater familias", de a se informa asupra situaţiei financiare a debitorului garantat prin recurgerea la ajutorul unui expert contabil care să verifice situaţiile financiare ale acestuia.

În primul rând, necesitatea recurgerii la ajutorul unui expert contabil nu constituie un considerent al deciziei recurate, ci al hotărârii de primă instanţă prin care, însă, tribunalul nu a impus atare exigenţă reclamantei, ci a relevat posibilităţile de care dispunea aceasta încă din etapa precontractuală, posibilitate pe care partea nu a valorificat-o decât în actualul litigiu spre a demonstra neîndeplinirea de către pârâta a unei obligaţii inexistente acesteia.

Însă, deopotrivă prima instanţă şi cea de apel au relevat nedepunerea de către reclamantă a unor eforturi minime şi a unor verificări minime în privinţa activităţii şi situaţiei financiare a debitorului principal, pe care a decis ea însăşi, de bună voie şi nesilită de nimeni, să-l garanteze, acţionând contrar diligenţei şi prudenţei unui bun proprietar prin consimţirea încheierii unui act juridic, cel de garanţie imobiliară, de o greutate şi importanţă covârşitoare în situaţia sa patrimonială. Această realitate, reţinută corect de ambele instanţe de fond din circumstanţele cauzei, a fost de altfel şi confirmată de apărătorul reclamantei în etapa recursului, când a arătat că semnarea contractului de ipotecă de către reclamantă s-a întemeiat pe aparenţa dată de cunoaşterea unei persoane (posibil cea a asociatului societăţii) şi, deci, nu pe deţinerea măcar a unor minime informaţii în legătură cu activitatea şi profitabilitatea debitorului garantat S.C. C. S.R.L..

Nu sunt, prin urmare, nici străine cauzei şi nici expresie a încălcării normelor de drept material (neprecizate, de altfel, de către recurentă) aprecierile realizate de instanţa de apel asupra obligaţiilor proprii de diligenţă şi de informare de care era ţinută însăşi reclamanta, ca un bun proprietar, în considerarea naturii şi consecinţelor actului juridic la încheierea căruia singură a consimţit.

Astfel fiind, apare ca fiind corectă concluzia instanţei de apel, a inexistenţei unei fapte ilicite săvârşită de pârâtă care, alături de celelalte condiţii cumulative ale răspunderii civile delictuale, să fundamenteze angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă, decurgând din valorificarea imobilului oferit ca garanţie (ipotecat), în vederea recuperării creditului acordat de bancă.

Acest prejudiciu nu este consecinţa unei fapte ilicite a pârâtei, ci, pur şi simplu, a actului juridic (contractul de ipotecă) la încheierea căruia reclamanta a consimţit, în circumstanţele şi cu motivaţia anterior arătate, în mod liber şi autonom.

Dacă rambursarea unui credit nu trebuie să se bazeze ab initio pe executarea garanţiilor - afirmaţie care rămâne, totuşi, la nivel de speculaţie în cazul dedus judecăţii (certitudinea asupra acesteia depinzând de evaluarea directă a unui complex de factori rămaşi în afara obiectului de cercetare al litigiului) - este la fel de real că garantarea restituirii unui credit prin instituirea unei ipoteci imobiliare nu poate interveni doar atunci când riscul nerambursării ar fi minim sau cu totul inexistent întrucât, altfel, ar lipsi raţiunea constituirii garanţiei.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul formulat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă, soluţie faţă de care, în raport de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., nu poate fi luată în calcul nici soluţionarea cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată a căror acordare o solicitase, dată fiind calitatea sa de parte căzută în pretenţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 177/A din 30 septembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021