Restitution of purchase price following criminal annulment: inapplicability of nemo auditur propriam turpitudinem allegans to non-immoral transactions

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C., obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/6 iulie 2004 de BNP D., cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j), art. 194 şi următ. C. proc. civ., art. 1254 alin. (3) raportat la art. 1637, art. 1639, art. 1640 alin. (2), art. 1646 C. civ.

Prin sentinţa nr. 607 din 30 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 50.000 euro în echivalent în RON la data plăţii cu titlu de restituire preţ şi a sumei de 5505 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia nr. 133 A din 7 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1159 din 23 septembrie 2016, a luat act că pârâta renunţă la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins excepţia inadmisibilităţii cererii, ca neîntemeiată. A admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C.. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 50.000 euro reprezentând preţul achitat în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 6 iulie 2004, precum şi la plata sumelor de 5505 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi de 5410 RON onorariu de avocat.

3. Primul ciclu procesual

3.1. Prin decizia nr. 1194 A din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în privinţa reclamantului A. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de acest reclamant, ca inadmisibilă. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.. A respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A menţinut dispoziţia privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins cererea intimaţilor - reclamanţi privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului. I-a obligat pe intimaţi să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 3.453 RON către apelantă reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 2331 din 10 decembrie 2019, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva deciziei din apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

4. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1148 A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta - pârâtă să plătească intimaţilor - reclamanţi suma de 7897,50 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii şi pârâta.

Recurenţii - reclamanţi A. şi B. au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, în mod eronat, a acordat doar, în parte, onorariul de avocat solicitat (în cuantum total de 15.221 RON, din care s-a acordat suma de 5505 RON), în condiţiile în care onorariul menţionat a fost unul just şi echitabil, raportat la orele de muncă juridică prestate şi la ciclurile procesuale parcurse.

Recurenta - pârâtă C. a criticat hotărârea ca fiind nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

A susţinut că pentru o corectă stabilire a situaţiei de fapt, instanţa de apel, ca instanţă de fond, trebuia să administreze probele solicitate în scopul aflării adevărului care să elimine posibilitatea incidenţei vreunei situaţii de excepţie de la aplicarea principiului restitutio in integrum, care reprezenta temeiul juridic al cererii de chemare în judecată. De aceea, în opinia recurentei, adevărul relevat de instanţă trebuie să fie complet, în aşa fel încât hotărârea pronunţată să nu fie inexactă (conţinând motive contradictorii) sau insuficientă (conţinând motive străine de natura cauzei).

A precizat că în doctrina anterioară reglementării anterioare s-a admis, având în vedere jurisprudenţa constantă, că printre excepţiile de la principiul restitutio in integrum se află şi cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

A solicitat astfel a se constata că în cauză reclamanţii îşi invocă propria culpă, respectiv faptul că nu au cercetat Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare pentru perioada anterioară dobândirii de către pârâtă, în condiţiile în care aceasta declarase în mod expres că nu a procedat la atare verificări.

Hotărârea recurată a fost criticată ca fiind nelegală întrucât încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta susţinând că instanţa de apel nu a observat incidenţa în cauză a principiului conform căruia nimeni nu poate invoca propria turpitudine, fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (7) din cod.

Astfel, recurenta a susţinut că instanţa trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, sens în care trebuia să încuviinţeze probele solicitate pentru a stabili irefragabil dacă în speţă este incidentă (sau nu) o situaţie de excepţie de la principiul restitutio in integrum.

A apreciat că prin neobservarea incidenţei în cauză a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, a echităţii şi a bunei-credinţe, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ceea ce i-a produs o vătămare în sensul art. 175 alin. (1) din cod, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii - reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul pârâtei prin care au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Au arătat că instanţa de apel a respectat întocmai dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi că în cauză nu este incident principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans (contractul de vânzare - cumpărare nu are o cauză inexistentă, ilicită, imorală sau contrară bunelor moravuri) şi nu operează niciuna din excepţiile de la principiul restitutio in integrum, instanţa de judecată, în toate etapele procesuale, reţinând şi aplicând corect temeiul de drept invocat de către reclamanţi.

Recurenta - pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor din actul procedural, ca fiind nefondate. A arătat că turpitudinea reclamanţilor constă în omiterea cercetării Registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare la momentul emiterii titlului de proprietate titularilor iniţiali ai acestuia până la momentul dobândirii de către pârâtă a terenului respectiv, în condiţiile în care aceasta nu cercetase acel registru, iar reclamanţii aveau cunoştinţă, la momentul cumpărării, de această împrejurare.

În opinia recurentei - pârâte, respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi nu ca inadmisibilă, pe temeiul principiului electa una via, non datur recursus ad alteram nu încalcă dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., fiind vorba despre o altă dezlegare a pricinii, străină de prima.

A mai precizat că a avut în vedere incidenţa principiului propriei turpitudini asupra principiului restitutio in integrum după ce contractul a fost desfiinţat prin hotărârea penală anterioară, acest principiu venind să paralizeze doar principiul restitutio in integrum, care reprezintă cauza prezentei acţiuni, nu şi nulitatea actului, care la acest moment nu mai poate fi pusă în discuţie, faţă de dispoziţiile hotărârii penale anterioare, rămasă definitivă.

De asemenea, recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A arătat că în practica judiciară în materia cheltuielilor de judecată s-a reţinut că onorariul de avocat poate fi încuviinţat de către instanţă dacă este necesar, real şi rezonabil, dar că în aprecierea proporţionalităţii cuantumului onorariului, instanţa se poate raporta şi global asupra ansamblului cauzei.

Recurenţii - reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinarea recurentei - pârâte, prin care au solicitat cenzurarea apărărilor acesteia, ca fiind false şi neavenite, respingerea recursului pârâtei, admiterea recursului propriu şi acordarea cheltuielilor de judecată pentru această fază procesuală.

6. Procedura de filtru

Raportul, prin care s-a constatat nulitatea recursului declarat de reclamanţi, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 martie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul pârâtei şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 19 mai 2021, constatând neîncadrarea criticilor recursului promovat de reclamanţi în motivele art. 488 C. proc. civ., cu sancţiunea aplicabilă prevăzută de art. 489 alin. (2) din cod.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamanţii A. şi B. se constată incidenţa sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Art. 489 C. proc. civ. stipulează în sensul că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cauzelor de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod, care la alin. (1) pct. 1-8 enumeră limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea unor hotărâri.

În speţa dedusă judecăţii, se constată că motivele recursului nu pot fi încadrate în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., în condiţiile în care vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 451 alin. (2) din cod.

Se constată, sub acest aspect, incidenţa deciziei pronunţată de Înalta Curte în recurs în interesul legii nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181/5 martie 2020 (obligatorie pentru instanţa de judecată de la data publicării, în conformitate cu dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. prin care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Se reţine astfel că în speţă sunt îndeplinite condiţiile ce rezultă din decizia în interesul legii menţionată, respectiv motivul de recurs al reclamanţilor vizează cuantumul onorariului avocaţial şi este formulat de partea care a câsţigat procesul, situaţie faţă de care recursul acestora este lovit de nulitate.

Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 488 C. proc. civ. şi cum nu au fost identificate motive de ordine publică, se va constata nulitatea căii de atac exercitate de reclamanţi.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei se constată că se critică împrejurarea potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi observat incidenţa în cauză a principiului imposibilităţii invocării propriei culpe, ca excepţie de la restitutio in integrum, motiv subsumat cazurilor de casare prevăzute la pct. 5 şi 6 ale art. 488 C. proc. civ.

Criticile formulate nu pot fi însă primite.

Decizia atacată a fost pronunţată de curtea de apel urmare a casării dispuse de Înalta Curte prin decizia nr. 2331/2019 şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecarea apelului dispusă de instanţa supremă, curtea de apel a observat că motivele de apel ale pârâtei vizează exclusiv excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prisma faptului că nu se mai putea exercita o acţiune în faţa instanţei civile întrucât se încalcă principiul electa una via.

Cu alte cuvinte, apelanta - pârâtă a criticat soluţia pronunţată de tribunal susţinând că prin soluţionarea laturii penale şi prin condamnarea inculpatului, s-a soluţionat şi latura civilă, astfel încât reclamanţii nu mai puteau formula o nouă acţiune pentru restituirea preţului.

În cadrul procesual determinat astfel prin motivele de apel, curtea de apel a constatat că prin decizia de casare, Înalta Curte a dezlegat aspectul inadmisibilităţii acţiunii motiv pentru care a reţinut că acesta nu mai poate fi avut în vedere, în condiţiile în care dezlegările acesteia sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, curtea de apel a făcut aplicarea art. 476 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei tribunalului prin prisma celor invocate în faţa primei instanţe.

Prin motivele de recurs, pârâta a criticat însă decizia din apel, susţinând că, în mod eronat, instanţa nu a întreprins toate măsurile în scopul aflării adevărului care să elimine posibilitatea incidenţei vreunei situaţii de excepţie de la aplicarea principiului restitutio in integrum, care reprezenta temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, şi anume nu a observat incidenţa în cauză a principiului imposibilităţii invocării propriei culpe.

În esenţă, recurenta a susţinut astfel că intimaţii - reclamanţi şi-au invocat propria culpă, respectiv faptul că nu au cercetat Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare pentru perioada anterioară dobândirii de către pârâtă, în condiţiile în care aceasta declarase în mod expres că nu a procedat la atare verificări.

Se constată însă că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează în sensul că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.

Or, aplicarea acestui articol a fost impusă, după cum s-a precizat mai sus, de faptul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, singura critică cuprinsă în motivele de apel, fusese tranşată prin decizia de casare.

Oricum, se constată că pârâta nu a formulat în recurs critici privind aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.,

Revenind la demersul judiciar cu care au fost învestite instanţele se constată că, aşa cum s-a reţinut şi prin decizia de casare, tribunalul a avut de judecat o cerere de restituire a preţului încasat de vânzătoare către cumpărătorii care au fost evinşi urmare a anulării contractului prin descoperirea unei infracţiuni referitoare la titlul de proprietate anterior.

Curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor C. civ. de la 1864, intrată în puterea lucrului judecat prin neformularea de critici, care deşi nu conţineau o reglementare de sine stătătoare a principiului restitutio in integrum, impuneau ca tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat să fie restituit.

Prin urmare, întrucât prin desfiinţarea actului juridic dispare şi temeiul juridic al executării prestaţiilor, premisa aplicării principiului restitutio in integrum o reprezintă restituirea preţului achitat de către cumpărători vânzătoarei.

Sunt corecte astfel considerentele prin care curtea de apel a constatat că demersul judiciar a fost grefat pe o răspundere civilă contractuală, nefiind permisă o schimbare a naturii juridice a acţiunii, contrar voinţei reclamanţilor care au demarat litigiul civil şi împotriva raţionamentului primei instanţe, având în vedere că acesta nu a făcut obiect al criticii în calea de atac exercitată.

O soluţie contrară ar fi echivalat cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului, reglementate de art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., precum şi a principiului tantum devolutum quantum iudicatim, consacrat de art. 478 alin. (3) din cod.

Mai mult, critica privind neobservarea incidenţei în cauză a principiului nemo auditor propriam turpitudinem allegans care presupune că unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, culpă, să obţină avantaje, nu poate fi primită, în condiţiile în care aplicabilitatea acestui principiu se întâlneşte în domeniul actelor juridice având o cauză imorală.

Nu se poate susţine că, în general, actele de vânzare - cumpărare presupun o cauză imorală şi nici măcar că, în concret, actul încheiat de reclamanţi ar fi fost - cât îi priveşte pe aceştia - afectat de o cauză imorală, identificată în faptul că scopul realizării vânzării ar fi fost tocmai specularea acestei vulnerabilităţi existentă în şirul transmisiunilor succesive ale terenului în cauză.

Este adevărat că actul juridic încheiat de reclamanţi a fost desfiinţat de instanţa penală, însă măsura a fost dictată de constatarea săvârşirii infracţiunii de înşelăciune de către numitul E., care s-a erijat în calitatea de mandatar al proprietarilor iniţiali, în contractul de vânzare - cumpărare a terenului către pârâtă.

Ca atare, raportând noţiunea de cauză a actelor juridice, aşa cum este reglementată prin dispoziţiile C. civ. la speţă, nu se poate susţine că actul de vânzare - cumpărare desfiinţat de instanţa penală ar fi avut iniţial o cauză ilicită sau imorală.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.

În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor - reclamanţi de obligare a recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, cererea va fi admisă parţial.

În stabilirea sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată parţiale la care va fi obligată recurenta - pârâtă către recurenţii - reclamanţi, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că în speţă s-au exercitat două recursuri, iar cel declarat de părţile care au solicitat acordarea cheltuielilor a fost anulat pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, se are în vedere şi faptul că nu au fost defalcate cheltuielile de judecată aferente susţinerii propriului recurs de cele privitoare la formularea apărărilor faţă de recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1148 A din 5 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenta - pârâtă la 2000 RON cheltuieli de judecată parţiale către recurenţii - reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.