State liability for judicial error claim remanded where appellate court failed to apply Article 538(2) Criminal Procedure Code to acquittal after trial in absentia

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 25 februarie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro, echivalent în RON, la data plăţii efective, reprezentând prejudiciu moral, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 221 din 5 februarie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins capătul de cerere constând în daune morale pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia nr. 137/C din 23 septembrie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., ale cărui motive au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată în faţa tribunalului.

A arătat că instanţa de apel a reţinut că a fost învestită cu apelul declarat pe capătul de cerere având ca obiect reparare prejudiciu moral pentru condamnare nelegală, potrivit art. 538 C. proc. pen. şi că întreaga motivare, atât a curţii de apel, cât şi a instanţei de fond se referă la alin. (1) al acestui text de lege.

A precizat că nu s-a ţinut seama de faptul că a depus precizări şi note de şedinţă în care a arătat că achitarea sa a avut loc după admiterea contestaţiei şi anularea deciziei de condamnare din apel, fiind deci aplicabil alin. (2) al art. 538 C. proc. pen.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen. nu fac deosebire între modalităţile concrete prin care se ajunge la anularea sau desfiinţarea soluţiei de condamnare, constatând întemeiat acest aspect al criticilor sale.

Potrivit recurentului, conform art. 538 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul procesului penal s-a aflat în situaţia de a se fi soluţionat apelul în lipsa sa, deşi formulase cerere de amânare, iar contestaţia în anulare a fost admisă pe considerentul că s-a procedat la judecarea apelului în lipsa inculpatului şi a fost anulată hotărârea de condamnare, acordându-se termen pentru rejudecarea apelului.

Or, întreaga motivare a instanţei de apel se întemeiază pe un fapt nou descoperit şi nu pe judecarea cauzei penale în lipsa inculpatului.

A arătat că prevederile legale care au stat la baza anulării deciziei de condamnare invocate de curtea de apel, respectiv art. 426 lit. e) C. proc. pen., se referă la soluţionarea procesului penal în lipsa inculpatului sau procurorului.

A susţinut că tribunalul nu a cercetat pe fond cauza, iar curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe şi că, deşi potrivit dispozitivului sentinţei, reiese că s-ar fi pronunţat pe fond, conform motivării rezultă că nu s-ar fi îndeplinit condiţiile de admisibilitate ale cererii.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., care stipulează că în considerentele sale hotărârea trebuie să se arate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, recurentul a solicitat astfel a se observa că instanţa de apel nu a analizat cererea din prisma motivelor de apel formulate şi nu a făcut nicio trimitere la art. 538 alin. (2) C. proc. pen., invocat ca temei al cererii privind acordarea despăgubirilor.

A considerat că instanţa de apel trebuia să analizeze hotărârea instanţei de fond prin prisma criticilor aduse în cererea de apel, însă o astfel de analiză nu există, curtea de apel a omiţând a se pronunţa asupra criticilor aduse hotărârii tribunalului.

A mai arătat că având în vedere situaţia de fapt din cauză, se află în teza prevăzută de art. 538 alin. (2) C. proc. pen., fiind achitat ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare şi după ce a executat o parte din pedeapsă.

A precizat că la perioada executată după condamnarea de către curtea de apel, de la data de 29 martie 2018 până la data de 14 iunie 2018, ar trebui să se adauge ca parte componentă a duratei executării pedepsei şi perioada reţinerii, a arestului preventiv şi a arestului la domiciliu.

A mai solicitat să se constate că din pedeapsa privativă de libertate se deduce perioada reţinerii, a arestului la domiciliu şi a arestului preventiv.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, iar în subsidiar, a solicitat, respingerea, ca nefondat, a acestuia, cu menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.

A arătat că recursul este inadmisibil având în vedere că decizia atacată are caracter definitiv si nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum au fost modificate prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018.

A susţinut că prin cererea de recurs se reiau motivele pe care instanţa de apel le-a cercetat deja cu ocazia soluţionării apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului.

A considerat că instanţa, în mod corect, a soluţionat cauza, pronunţându-se cu privire la toate motivele de apel invocate.

A precizat că acţiunea nu se încadrează în dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., aşa cum, în mod eronat, a susţinut recurentul, nefiind vorba despre un caz de eroare judiciară, acest articol referindu-se la situaţiile persoanelor condamnate definitiv care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, beneficiază de o hotărâre definitivă de achitare, respectiv la persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, privare nelegală stabilită prin ordonanţa procurorului ori prin încheiere definitivă a judecătorului.

Astfel, în opinia intimatului, legiuitorul, prin noua reglementare a art. 538 C. proc. pen., a înţeles să condiţioneze plata despăgubirilor de necesitatea ca achitarea să se fi făcut în baza unor fapte noi sau recent descoperite. În atare condiţii, dacă achitarea este pronunţată ca urmare a reaprecierii probatoriului, răspunderea statului este exclusă.

Potrivit intimatului, condiţia esenţială în cazurile în care o hotărâre de condamnare a fost desfiinţată sau anulată în urma rejudecării este aceea ca desfiinţarea/anularea hotărârii definitive de condamnare să fi intervenit ca urmare a unui fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că în judecarea iniţiată a cauzei s-a produs o eroare judiciară.

Totodată, a precizat că potrivit doctrinei europene "când anularea/desfiinţarea hotărârii de condamnare s-a întemeiat pe alte motive, spre exemplu, pe o greşită interpretare a legii sau pe motive umanitare, persoana în cauză nu poate invoca dreptul la indemnizare, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7", cu corespondent în dispoziţiile art. 538 C. proc. pen.

O hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi desfiinţată decât prin intermediul căilor extraordinare reglementate de dispoziţiilor art. 452-453 cu referire la art. 460-461 C. proc. pen., aceste din urmă dispoziţii legale conţinând norme particulare privind rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii cererii de revizuire.

Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.

Or, în speţa dedusă judecăţii, nu s-a recurs la calea extraordinară de atac a revizuirii, recurentul negăsindu-se în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 453 C. proc. pen.

Admiterea contestaţiei în anulare şi respingerea apelurilor declarate în cauză nu echivalează, în mod automat, cu existenţa unei erori judiciare, reclamantul nefurnizând probe care să poată conduce la concluzia că ne aflăm în faţa unei erori judiciare.

Art. 538 C. proc. pen. prevede, în mod clar, că dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite intervine în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Or, în cauza de faţă nu sunt aplicabile aceste dispoziţii, astfel cum instanţa în mod corect a reţinut.

Eronat a susţinut recurentul că situaţia sa se încadrează în teza de la art. 538 alin. (2) C. proc. pen., fiind achitat ca urmare a unei contestaţii în anulare şi după ce a executat o parte din pedeapsă.

În cauză, achitarea definitivă a recurentului nu s-a produs ca urmare a descoperirii de fapte noi sau recent descoperite, ci ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare pentru vicii legate de citarea inculpatului.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând critica de nelegalitate prin care partea reclamantă pretinde nerespectarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Ca atare, când instanţa de apel rejudecă fondul fără a observa limitele stabilite de apelant prin motivele de apel, hotărârea pronunţată este supusă casării în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În speţă, potrivit considerentelor sentinţei primei instanţe, cererea de despăgubire dedusă judecăţii de partea reclamantă a fost analizată atât din perspectiva dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. proc. pen. (fiind apreciată, ca nefondată, întrucât achitarea definitivă în procesul penal nu s-a produs ca urmare a descoperii unor fapte noi, ci ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare pentru vicii în legătură cu procedura de citare), cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 538 alin. (2) C. proc. pen. (fiind apreciată, de asemenea, ca nefondată, deoarece achitarea definitivă în procesul penal nu s-a produs ca urmare a redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, procedură penală distinctă de cea a contestaţiei în anulare).

Prin apel, printr-o primă critică de nelegalitate, partea reclamantă a pretins că raportului juridic de despăgubire îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 538 alin. (2) C. proc. pen. şi a criticat soluţia de respingere a cererii de despăgubire sub motiv că, prin interpretarea dată dispoziţiilor legale menţionate, prima instanţă a adăugat condiţii necesar a fi îndeplinite, condiţii care însă nu sunt prevăzute de norma de drept prevăzută de textul de lege mai sus arătat.

În susţinerea acestei critici, partea reclamantă a pretins, pentru argumentele expuse, că legiuitorul, statuând prin dispoziţiile art. 538 alin. (2) C. proc. pen. asupra dreptului persoanei care a fost condamnată definitiv la repararea de către stat a pagubei suferite şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, nu a vizat, în mod obligatoriu, procedura penală reglementată prin dispoziţiile art. 466-470 C. proc. pen., astfel cum eronat a reţinut prima instanţă, şi nici nu a exclus procedura contestaţiei în anulare, reglementată prin dispoziţiile art. 426 C. proc. pen.

Partea reclamantă a pretins că norma de drept conţinută de art. 538 alin. (2) C. proc. pen. acoperă, în realitate, atât situaţia în care rejudecarea cauzei penale şi pronunţarea soluţiei de achitare s-a realizat în urma admiterii unei cereri de redeschidere a procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, întemeiate de dispoziţiile art. 467 alin. (1) C. proc. pen., cât şi situaţia în care rejudecarea cauzei penale şi pronunţarea soluţiei de achitare s-a realizat în urma admiterii unei contestaţii în anulare, întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. a) C. proc. pen., concluzia impunându-se în considerarea caracterul normativ asemănător al celor două norme de drept (având ca ipoteză situaţia părţii judecate în lipsă), precum şi efectele pe care cele două remedii procedurale le produc, anume desfiinţarea hotărârii penale astfel pronunţate şi rejudecarea cauzei.

Prin decizia pronunţată, apelul a fost respins, ca nefondat.

Considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel evidenţiază analizarea pretenţiei de despăgubire formulate de partea reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că atâta timp cât soluţia de achitare a părţii reclamante nu s-a datorat constatării unui fapt nou sau recent descoperit, condiţie impusă pentru statuarea asupra existenţei erorii judiciare atât prin dispoziţiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., cât şi prin cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ci în urma aplicării principiul prezumţiei de nevinovăţie şi reanalizării declaraţiilor date în cursul urmăririi penale şi la judecata în primă instanţă, nu se poate considera că prejudiciile suferite de partea reclamantă ar avea o cauză ilicită de natură să atragă răspunderea statului pentru repararea pagubei în caz de eroare judiciară.

Or, analiza instanţei de apel, restrânsă fiind la verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., fără vreo corelare cu ipoteza în care hotărârea de achitare s-a pronunţat, după rejudecare, în urma redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, ignoră faptul că partea reclamantă, prin apel, a solicitat rejudecarea fondului pretenţiei de despăgubire în limitele dispoziţiilor art. 538 alin. (2) C. proc. pen.

Aşa fiind, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care face inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin recurs, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de trimitere urmează a dispune asupra apelului cu luarea în considerare a limitelor stabilite de către partea reclamantă prin motivele de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de trimitere urmează a analiza şi celelalte critici formulate de partea reclamantă prin memoriul de apel, precum şi pe cele invocate prin memoriul de recurs, sub formă de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 137/C din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.