Cassation appeal dismissed: claim for superficies via short-term adverse possession rejected due to bad faith and res judicata

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 28 ianuarie, reclamanta Societatea B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcţiei, situat în Bucureşti, str. x, sector 1 (fosta str. x, sector 1), în suprafaţă de 63 mp, prin efectul uzucapiunii de scurtă durată, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., art. 1895 şi următ. C. civ. de la 1864.

Pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care au solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, întrucât din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1998 rezultă că proprietara construcţiei este S.C. E. S.R.L., iar pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată. Pe calea cererii reconvenţionale, au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii terenului la valoarea de piaţă, ca efect al dreptului de superficie şi al acţiunii confesorii.

La data de 27 septembrie 2016, pârâţii au precizat cererea reconvenţională, în sensul că au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 149075 RON.

Prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de F., soluţie menţinută prin decizia nr. 606A din 29 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, sectia a III-a civilă.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, instanţa a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2018 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 2126 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată. A anulat cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi D., ca netimbrată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 589 A din 30 iunie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului. S-a respins, ca nefondată, cererea apelantei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru. S-a luat act că apelanta - reclamantă şi-a rezervat dreptul de solicita cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat pe cale separată.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea B. S.R.L., care a formulat următoarele critici:

- Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că, după ce a constatat că instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii legale, a procedat la analiza incidenţei autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 3675/26 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, substituind şi completând motivarea hotărârii de fond fără să pună în discuţia părţilor autoritatea de lucru judecat.

În mod corect, instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., să procedeze la anularea hotărârii şi să reţină cauza spre rejudecare.

În realitate, în mod nelegal, a procedat la analiza autorităţii de lucru judecat, precum şi la o analiză extinsă a situaţiei constructorului de rea-credinţă prin raportare la dispoziţiile art. 494 C. civ. de la 1864.

Or, această din urmă analiză, ce constituie şi o motivare a deciziei atacate, reprezintă, în opinia recurentei, o problemă cu caracter de noutate, nefăcând parte nici din apărările pârâţilor şi nici din motivarea hotărârii tribunalului.

- Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 430, art. 431 şi art. 432 C. proc. civ. (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că în mod greşit a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor sentinţei nr. 3675/2015 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Astfel, pârâţii din prezenta cauză nu au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei hotărâri, iar cererea de intervenţie formulată de reclamantul din acel dosar, F., a fost respinsă, ca lipsită de interes, reţinându-se că terenul proprietatea intervenientului nu are nicio legătură cu terenul din prezentul litigiu.

De aceea, este relevant faptul că pârâţii nu au invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei, astfel încât, sub aspect probator, respectiva hotărâre nu mai poate reprezenta o probă atât timp cât pârâţii nu şi-au însuşit-o.

Instanţa de apel a reluat, din oficiu, analiza autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri depuse la dosar de către o persoană care nu are calitatea de parte şi a reţinut, în mod nelegal, pretinsa calitate de neproprietar a recurentei asupra construcţiei prin raportare la calitatea de constructor de rea-credinţă şi de neproprietar al S.C. G. S.R.L..

Această motivare, s-a arătat, este una nelegală şi prin raportare la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei în discuţie printr-un act autentic cu titlu oneros, dar şi prin raportare la sentinţa judecătoriei prin care s-a dispus demolarea parţială a construcţiei, respectiv a părţii de clădire amplasate pe terenul numitului F., restul clădirii, cu privire la care se solicită recunoaşterea dreptului de superficie, rămânând în fiinţă.

- Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, deşi instanţa de apel a analizat calitatea de constructor de rea-credinţă a recurentei, a reţinut apoi că buna-credinţă a achizitorului se prezumă, iar sarcina probei revine celui care invocă reaua-credinţă, în condiţiile în care pârâţii nu au invocat reaua-credinţă, iar instanţa a concluzionat că recurenta este de rea-credinţă prin raportare la istoricul imobilului în litigiu. De asemenea, deşi a constatat că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat (întrucât în litigiul anterior s-a analizat atitudinea recurentei ca succesor cu titlu particular al constructorului, iar în prezenta cauză se pune problema stabilirii atitudinii recurentei ca succesor cu titlu particular al unui neproprietar al construcţiei), substituind şi completând motivarea primei instanţe, instanţa de apel a respins apelul, reţinând efectul pozitiv al sentinţei nr. 3675/2015.

S-a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze în ce măsură contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP H. sub nr. 2705/9 septembrie 1998 reprezintă un just titlu care să conducă la dobândirea, pe calea uzucapiunii de scurtă durată, a dreptului de superficie solicitat spre a fi constatat, iar nu să analizeze o chestiune cu care nu a fost învestită, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiei din Bucureşti, str. x, sector 1 şi să concluzioneze, în mod nelegal, că S.C. G. S.R.L. nu avea calitatea de proprietar asupra acestei construcţii.

- Hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1895 şi art. 1898 alin. (1) C. civ. (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

S-a arătat că buna-credinţă a recurentei trebuie apreciată la momentul achiziţionării construcţiei de la I. S.R.L. şi rezidă în aceea că a folosit legitim imobilul în litigiu, sub nume de proprietar, a achitat taxele şi impozitele datorate în această calitate şi a avut reprezentarea că a dobândit de la autoarea sa dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent.

A susţinut recurenta că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 1895 C. civ. şi anume, existenţa unui just titlu (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1998) şi buna-credinţă a dobânditoarei (recurenta).

În sprijinul acestor apărări, recurenta a înţeles a se prevala şi de decizia nr. 379/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din ale cărei considerente rezultă că este posibilă dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiune şi înscrierea lui în cartea funciară.

A arătat că este fără putinţă de tăgadă faptul că a exercitat un drept de folosinţă asupra terenului începând cu anul 1998, când s-a realizat transmiterea către recurentă a dreptului de proprietate asupra construcţiei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi nu au formulat întâmpinare în cauză.

6. Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 aprilie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citare părţi la 19 mai 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este lipsită de fundament susţinerea recurentei conform căreia, prin decizia pronunţată, instanţa de apel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi astfel, dispoziţiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. (cu aplicarea art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) prin aceea că a procedat la analiza incidenţei în cauză a autorităţii de lucru judecat, substituind şi completând motivarea hotărârii instanţei de fond "fără să pună însă în discuţie autoritatea de lucru judecat".

Astfel, aspectul menţionat, vizând modalitatea în care prima instanţă a fondului recunoscuse şi făcuse aplicarea în cauză a efectelor autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei civile nr. 3675/26.02.2015 a Judecătoriei sector 1 a reprezentat obiect al criticii în apel, învestind ca atare instanţa de control judiciar, care nu mai trebuia, separat de ceea ce reprezenta cadrul învestirii prin cererea de apel, să pună în discuţie suplimentar aceleaşi aspecte.

Contradictorialitatea dezbaterilor a fost asigurată aşadar şi s-a desfăşurat pe baza criticilor deduse judecăţii, în limitele devoluţiunii determinate de cererea de apel a reclamantei.

Susţinerea că instanţa de apel ar fi trebuit ca, în aplicarea art. 480 alin. (6) C. proc. civ., să procedeze la anularea hotărârii de primă instanţă ca apoi să poată pună în discuţie, invocând din oficiu dacă ar fi considerat oportun, autoritatea de lucru judecat, nu poate fi primită.

Astfel cum s-a arătat, aducerea în dezbatere a chestiunii autorităţii de lucru judecat, a incidenţei sau nu în cauză a acestei instituţii, subsecvent modalităţii în care, procedural, o realizase prima instanţă, s-a realizat prin criticile din apel, nefiind necesară o punere în discuţie din oficiu a aceleiaşi probleme de drept.

Împrejurarea că, reţinând o încălcare a contradictorialităţii dezbaterilor sub acest aspect de către tribunal, instanţa de apel nu a dispus, în prealabil, o anulare a sentinţei pentru ca apoi "să pună în discuţie autoritatea lucrului judecat" se constituie într-o critică formală de vreme ce pentru astfel de situaţie (a constatării unor motive de nulitate, altele decât cele evocate de alin. (5) art. 480 C. proc. civ.) principiul dublului grad de jurisdicţie este suprimat, instanţa de apel reţinând procesul spre judecare şi pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs - aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. invocate de către recurentă şi cum s-a procedat de altfel în speţă.

Instanţa de apel a constatat corect că, dat fiind faptul că niciuna dintre părţi nu a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., înlăturarea vătămării procedurale reclamate se va face prin examinarea apărărilor părţii în cadrul controlului judiciar în condiţiile rezultate din dispoziţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., chiar dacă în mod formal nu a pronunţat în prealabil şi anularea hotărârii de primă instanţă.

- La fel, este lipsită de temei critica recurentei conform căreia instanţa de apel ar fi procedat la analiza situaţiei constructorului de rea-credinţă, fără ca acest aspect să facă parte din apărările părţilor şi din motivarea hotărârii tribunalului.

În realitate, aspectul menţionat nu reprezintă, cum se susţine, "un element cu caracter de noutate în dosar" câtă vreme în sentinţa atacată se face referire tocmai la această calitate a constructorului de rea-credinţă, reţinută cu privire la autoarea reclamantei, fiind considerentul determinant pentru care s-a apreciat că reclamanta nu poate invoca buna-credinţă la momentul dobândirii construcţiei.

- Este nefondată şi critica potrivit căreia decizia ar fi fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 430, 431, 432 C. proc. civ. în ce priveşte recunoaşterea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 3675/26.02.2015 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti.

Astfel, împrejurarea că pârâţii nu au invocat efectul autorităţii de lucru judecat al respectivei hotărâri, că acesta a fost adus în discuţie de numitul F., căruia i-a fost respinsă cererea de intervenţie în dosar este lipsită de relevanţă sub aspectul naturii juridice a acestei instituţii şi a modalităţii în care ea se impune atât instanţei, cât şi părţilor.

Întrucât interesează ordinea publică şi securitatea raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat ataşată unei hotărâri definitive nu poate fi negată, contestată sau nesocotită (în acest sens, dispoziţiile art. 432 C. proc. civ. stipulează că părţii i se poate crea chiar o situaţie mai grea în propria cale de atac ca efect al valorificării autorităţii de lucru judecat pe calea excepţiei).

Ca atare, odată adusă la cunoştinţa instanţei, indiferent în ce modalitate, existenţa unei judecăţi anterioare care a tranşat un aspect al litigiului având legătură cu ceea ce face obiectul noii judecăţi, instanţa nu poate ignora, iar părţile nu se pot sustrage efectelor obligatorii ale lucrului judecat.

De aceea, recurentei-reclamante nu doar că nu îi este îngăduită susţinerea că "respectiva hotărâre nu ar putea reprezenta o probă în dosar întrucât nu a fost invocată de părţi", dar ea însăşi avea obligaţia, dată fiind natura juridică a autorităţii de lucru judecat, să aducă la cunoştinţa instanţei existenţa unui proces anterior în care s-au tranşat aspecte ce au legătură cu noua judecată.

În acest context, este lipsită de temei şi aprecierea recurentei conform căreia în litigiul anterior s-ar fi analizat problema dreptului de proprietate al societăţii B. S.R.L. doar pentru partea afectată şi suprapusă terenului numitului F..

În realitate, conform considerentelor sentinţei civile nr. 3675/2015 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2207/2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu s-a avut în vedere doar o parte a dreptului subiectiv al societăţii sau a obiectului material asupra căruia poartă acesta, ci imobilul aşa cum a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/9.09.1998, respectiv construcţia situată la adresa din Bucureşti, str. x împreună cu dreptul de folosinţă asupra suprafeţei aferente de teren de 160 mp.

- Este lipsită de fundament, de asemenea, critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar susţinerii recurentei, nu există o contrarietate a considerentelor deduse din aceea că pe de o parte, instanţa reţine că buna-credinţă se prezumă, iar pe de altă parte, în speţă, pârâta nu poate fi de bună-credinţă raportat la istoricul imobilului, deşi pârâţii nu au invocat reaua-credinţă în apărare în prezentul dosar.

Astfel, indiferent de faptul că pârâţii au invocat sau nu reaua-credinţă a reclamantei, instanţa trebuia să facă această analiză vizând atitudinea subiectivă a părţii, câtă vreme buna-credinţă, alături de justul-titlu, reprezintă elemente necesare, a căror întrunire cumulativă poate duce la dobândirea dreptului prin intermediul uzucapiunii scurte (ce a constituit fundamentul pretenţiei reclamantei).

La fel, nu există contradicţie în interiorul considerentelor constând în aceea că instanţa de apel constată că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat sub aspectul atitudinii societăţii la momentul încheierii contractului cu S.C. I. S.R.L. întrucât în litigiul anterior s-a analizat poziţia părţii din perspectiva calităţii de succesor cu titlu particular al constructorului, în timp ce în prezenta cauză se pune problema calităţii de succesor cu titlu particular al unui neproprietar al construcţiei.

În realitate, pentru a stabili ceea ce a intrat în autoritatea de lucru judecat, instanţa de apel a analizat în mod corect ceea ce a constituit obiectul învestirii şi al dezbaterii părţilor în litigiul anterior, constatând că dreptul de superficie al autoarei reclamantei nu a fost analizat, după cum nu a fost analizată nici chestiunea atitudinii acesteia ca succesor cu titlu particular al unui neproprietar al construcţiei (ceea ce interesa, în speţă, din punct de vedere al dreptului de superficie pretins, care nu poate viza doar folosinţa asupra terenului, ca să facă în mod distinct obiect al dobândirii prin uzucapiune, ci în mod necesar şi dreptul de proprietate asupra construcţiei amplasate pe teren).

De aceea, instanţa de apel a procedat la propria verificare jurisdicţională, pentru a determina, pe baza elementelor de fapt ale pricinii, dacă autoarea reclamantei i-a putut transmite în mod valabil - iar reclamanta s-a putut încrede cu bună-credinţă, ca dobânditor prudent şi diligent, pe calitatea de proprietar a înstrăinătorului asupra construcţiei edificate cu depăşirea limitelor autorizaţiei de construire şi prin amplasarea acesteia asupra unui teren proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.

Or, sub acest aspect care ţine de evaluarea faptelor, instanţa devolutivă de control judiciar a constatat că în convenţia părţilor nu s-a indicat un mod de dobândire cu privire la teren; că, pe de altă parte, în conţinutul titlului înstrăinătoarei S.C. I. (convenţia din 25.01.1993 încheiată de aceasta cu S.C. G. SRL) s-a făcut referire la existenţa unei autorizaţii de amplasare a unei construcţii destinate comerţului stradal, iar potrivit certificatului de urbanism, regimul tehnic al acesteia a fost acela de "construcţie metalică demontabilă cu caracter de provizorat", urmând să fie plătită taxă de ocupare a domeniului public.

Ca atare, în calificarea juridică a acestor elemente de fapt, concluzia corectă care s-a impus a fost aceea a lipsei dobândirii unui drept de superficie, câtă vreme construcţia nu corespundea autorizaţiei, emise de primărie, iar în privinţa terenului -proprietate publică - era recunoscut doar un drept de ocupare în schimbul plăţii unei taxe.

- Susţinerea că în soluţionarea cauzei instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 1895, 1898 C. civ. (cu incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) este lipsită de temei, dezlegarea dată raportului juridic de drept material, cu incidenţa celor două instituţii - dreptul de superficie şi dobândirea acestuia pe calea uzucapiunii de scurtă durată - realizându-se în mod corect.

Astfel, în ce priveşte calitatea de constructor de rea-credinţă a autoarei reclamantei, S.C. I. S.R.L., precum şi a reclamantei însăşi, ca succesor cu titlu particular, există, cum s-a menţionat deja, statuarea intrată în autoritatea de lucru judecat, a sentinţei civile nr. 3675/2015 pronunţată de Judecătoria sector 1 (irevocabilă prin decizia nr. 2207/15.12.-2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

Conform considerentelor determinante ale acestor hotărâri (decisive şi intrate aşadar, în autoritate de lucru judecat în egală măsură cu soluţia din dispozitiv) subdobânditorii au cunoscut situaţia juridică a terenului şi a construcţiei, fiind consideraţi, la rândul lor, constructori de rea-credinţă, cu înlăturarea argumentului S.C. B. S.R.L., conform căruia "chiar dacă în raport cu momentul edificării construcţiei s-ar fi putut reţine reaua-credinţă a constructorului, aceasta ar fi lipsită de consecinţe, pentru dobânditorii ulteriori".

Aşadar, din poziţia juridică asimilată constructorului de rea-credinţă, reclamanta pretinde recunoaşterea unui drept de superficie, mai exact dobândirea dreptului, prin efectul uzucapiunii de scurtă durată, asupra terenului aferent construcţiei.

Or, susţinerea că aceasta ar deţine un just titlu - respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1998 cu S.C. I. S.R.L. - nu este aptă să-i demonstreze dobândirea dreptului, aşa cum pretinde, întrucât pe de o parte, în legătură cu natura dreptului dobândit pe temeiul acestui contract există statuarea anterioară a instanţei (referitoare la calitatea de constructor de rea-credinţă cu toate opţiunile aferente proprietarului terenului pe temeiul accesiunii imobiliare, deci inclusiv posibilitatea obligării la ridicarea construcţiei) şi pe de altă parte, justul titlu nu este suficient, prin el însuşi, să ducă la dobândirea proprietăţii, fiind necesară şi atitudinea subiectivă, caracterizată prin buna-creanţă a subdobânditorului.

Astfel cum a reţinut însă instanţa de apel, elementele de fapt ale pricinii, bazate în mod esenţial pe ceea ce rezultă din chiar conţinutul convenţiei sau care ar fi putut fi uşor identificate prin verificarea autorizaţiei de construire şi a certificatului de urbanism, au demonstrat lipsa unui comportament bazat pe bună-credinţă, câtă vreme orice dobânditor prudent ar fi putut realiza că nu-i poate fi transmis un drept de proprietate valid asupra unei construcţii edificate cu nesocotirea autorizaţiei (respectiv, în locul construcţiei provizorii, uşoare, demontabile destinate comerţului stradal dobândirea uneia cu structură definitivă) şi nici dreptul de folosinţă asupra terenului, corespunzător dreptului de superficie (cât timp terenul aparţinea domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, recunoscându-se doar un "drept de ocupare", cu plata taxei fiscale aferente).

În aceste condiţii, susţinerea recurentei conform căreia ar fi dobândit, prin uzucapiune scurtă, dreptul de folosinţă asupra terenului ca element component al dreptului de superficie este, prin ea însăşi, una antagonică întrucât tinde la a demonstra dobândirea distinctă, separată a unui element care se constituie însă într-o componentă nedisociabilă a dezmembrământului (superficia).

Astfel, recurenta nu a pretins dobândirea dreptului de superficie ca efect al uzucapiunii ci, în mod distinct, dobândirea dreptului de folosinţă care, în cazul superficiei nu are o existenţă de sine-stătătoare, pentru a face în mod separat obiect al prescripţiei achizitive.

Or, aşa cum s-a menţionat, dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului, presupune în mod necesar un drept de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului aparţinând altcuiva, astfel încât nu se poate pretinde că cele două componente ale dreptului care intră în conţinutul superficiei pot fi dobândire în mod distinct şi autonom (proprietatea asupra construcţiei prin faptul edificării acesteia şi folosinţa prin uzucapiune). În realitate, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe terenul altuia - în măsura în care a avut loc pentru că nu ar fi operat accesiunea imobiliară în favoarea proprietarului terenului care să fi devenit şi proprietarul construcţiilor - presupune şi dreptul de folosinţă asupra terenului.

Altfel spus, dreptul de superficie dezmembrează, prin el însuşi, dreptul de proprietate asupra terenului (în privinţa căruia altcineva decât adevăratul proprietar exercită folosinţa) presupunând coexistenţa a două drepturi în acelaşi timp, neputându-se susţine că doar unul dintre ele (în speţă, dreptul de folosinţă) ar fi putut face obiect al dobândirii prin uzucapiune.

Trimiterea pe care o face recurenta la considerentele deciziei nr. 379/2015 a ÎCCJ nu este aptă să-i sprijine în vreun fel criticile de nelegalitate, câtă vreme ceea ce a tranşat respectiva hotărâre, raportat la datele concrete ale speţei, a fost posibilitatea dobândirii dreptului de superficie prin uzucapiune şi a înscrierii lui în cartea funciară, ceea ce este de necontestat faţă de caracterul de drept real imobiliar al acestui dezmembrământ. Elementele de fapt ale prezentei cauze, iar nu chestiunea cu valoarea de principiu menţionată, au fost însă cele care au determinat o altă dezlegare în drept.

Ca atare, toate criticile formulate au caracter nefondat, demersul reclamantei fiind unul lipsit de substanţă şi raportat la modalitatea contradictorie în care propune analiza dobândirii, prin efectul uzucapiunii, nu a dreptului de superficie, ci a dreptului de folosinţă, componentă nedisociabilă a superficiei.

În consecinţă, faţă de toate considerentele arătate, recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 589 A din 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.