State delictual liability conditions foreclosed in cassation due to unchallenged first-instance findings and unframed legal arguments

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au formulat acţiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care au solicitat să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro (câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant) prin echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale, a dobânzii legale până la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată aferente.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 955 din data de 9 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către pârât prin întâmpinare, şi a respins în rest cererea formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

Prin decizia nr. 671A din data de 6 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 955 din data de 9 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelantă.

A admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către fiecare reclamant a sumei de 3.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective.

A menţinut dispoziţia privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a obligat pe intimatul-pârât la plata către fiecare dintre apelanţii-reclamanţi a sumei de 50 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

I.4. Calea de atac exercitată:

Împotriva deciziei nr. 671A din data de 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel a arătat că în mod greşit instanţa de apel a stabilit în sarcina Statului Roman prin Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a sumei de 3.000 euro, către fiecare reclamant, cu titlu de daune morale, precum şi a dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, în speţă nefiind întrunite condiţiile, prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În ceea ce priveşte condiţia privind existenţa unei fapte ilicite, a apreciat că aceasta nu este îndeplinită în cauză, întrucât presupusele acţiuni ilicite, invocate de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român.

Prin urmare, a considerat că nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi nici vinovăţia acestuia.

Recurentul-pârât a precizat că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar la cazuri prevăzute expres de lege, privind prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, şi este reglementată de art. 538-539 C. proc. pen.

Prin urmare, a susţinut că statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent, iar dispoziţiile C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 1349 noul C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Totodată, a apreciat că, în speţă, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unui prejudiciu, intimaţii-reclamanţii nefăcând, în opinia sa, dovada prejudiciului moral, condiţie esenţială pentru a putea fi acordate despăgubiri morale.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la vinovăţie, recurentul-pârât a susţinut că nici aceasta nu este îndeplinită întrucât, potrivit dispoziţiilor C. civ., fapta ilicită reprezintă manifestarea exterioară a conştiinţei şi voinţei autorului, astfel încât răspunderea nu poate fi angajată dacă fapta a fost săvârşită fără vinovăţie.

De asemenea, a apreciat că nu se poate reţine existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, având în vedere că nu s-a făcut dovada faptei ilicite.

Ca atare, a arătat că numai în situaţia în care ar fi fost îndeplinite condiţiile stabilite prin actele normative în vigoare s-ar fi putut pune în discuţie o eventuală constatare a răspunderii civile, însă nu cu privire la Statul Român.

Referitor la obligarea sa la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor acordate, recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel, susţinând că în speţă nu s-a făcut dovada prejudiciului moral, iar, în condiţiile în care prejudiciul nu a fost dovedit, este evident, în opinia sa, că nu poate fi sancţionat cu obligarea la plata de dobânzi pentru neexecutarea obligaţiei.

Totodată, a criticat şi obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu a dat dovadă de rea-credinţă şi neglijenţă, precum şi că nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel că, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

I.5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului întrucât criticile formulate de recurentul-pârât nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca fiind vădit neîntemeiat.

În cauză, nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

I.6. Procedura de filtru derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În concluziile raportului vizând admisibilitatea în principiu a recursului, întocmit în cauză după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că părţile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, iar recursul este formulat în termenul prevăzut de lege şi este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Totodată, s-a reţinut că prezenta cererea de recurs îndeplineşte cerinţele impuse de prevederile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar, în ceea ce priveşte condiţia motivării recursului, s-a arătat că recurentul-pârât a invocat incidenţa motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comuniat părţilor, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Prin punctul de vedere formulat, intimaţii-reclamanţi au precizat că înţeleg să îşi menţină excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Recurentul-pârât nu a formulat punct de vedere la raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin rezoluţia din 14 aprilie 2021, în cauză a fost fixat termen la data de 18 mai 2021, în camera de consiliu, fără citare părţilor, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi, prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Ca atare, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, deşi recurentul-pârât a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat critici care să poate fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Printr-o primă critică adusă deciziei atacate, recurentul-pârât a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ., privind existenţa faptei ilicite, a unui prejudiciu, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că aceste critici nu se grefează pe raţionamentul instanţei de apel care a dus la admiterea căii de atac promovate de către apelanţii-reclamanţi şi la modificarea sentinţei apelate şi, în plus, cele reţinute de către prima instanţă în sensul că, în speţă, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale au intrat sub autoritate de lucru judecat, nefiind contestate în faza apelului.

Astfel, curtea de apel, prin decizia recurată, nu a procedat la analiza îndeplinirii condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi atrasă în cauză răspunderea civilă delictuală, ci, făcând aplicarea principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C. proc. civ., s-a raportat doar la criticile formulate prin cererea de apel, prin care apelanţii-reclamanţi au susţinut nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei pronunţate de tribunal din perspectiva modalităţii de reparare a prejudiciului produs.

Ca atare, având în vedere că recurentul-pârât nu a atacat cu apel hotărârea pronunţată de prima instanţă, prin care s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar instanţa de apel nu a procedat la o analiză a acestora şi cum, potrivit art. 483 C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă însăşi hotărârea atacată, criticile recurentului-pârât formulate cu privire la acest aspect nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nefiind permisă, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Aceeaşi împrejurare este reţinută de Înalta Curte şi cu privire la cele arătate de către recurentul-pârât în sensul că, dacă s-ar reţine îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, s-ar fi putut pune în discuţie o eventuală constatare a răspunderii civile delictuale, încă nu în sarcina sa,

Aceste susţineri ale recurentului-pârât nu pot fi aduse în atenţia instanţei de recurs, fiind formulate, de asemenea, omisso medio, în condiţiile în care prin sentinţa pronunţată în cauză a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, iar această soluţie a primei instanţe a dobândit autoritate de lucru judecat, nefiind atacată de niciuna dintre părţi.

Nu vizează raţionamentul instanţei de apel nici critica vizând obligaţia de plată a dobânzii legale aferente despăgubirilor acordate, recurentul-pârât apreciind că, în condiţiile în care prejudiciul nu a fost dovedit, este evident că nu poate fi sancţionat prin obligarea la plata de dobânzi pentru neexecutarea obligaţiei.

Pentru a dispune obligarea recurentului-pârât la plata dobânzii legale, instanţa de apel a reţinut prevederile art. 1530 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei; creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit [art. 1531 alin. (1) şi (2) C. civ..].

Totodată, a avut în vedere că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu; în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic [art. 1535 alin. (1)].

Deşi, pare că tinde a susţine aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor legale reţinute de către aceasta, prin raportare la cele reglementate de art. 1537 C. civ., recurentul-pârât nu a dezvoltat critici concrete raportat la raţionamentul curţii de apel care a dus la obligarea sa la plata dobânzii legale, ci s-a rezumat la a enunţa aceste din urmă dispoziţii legale.

Or, o astfel de motivare nu răspunde rigorilor impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine, astfel, cu privire la acest aspect, formularea unor critici de nelegalitate care să poată fi supuse analizei instanţei de control judiciar în această fază procesuală.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat dispoziţia instanţei de apel privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susţinând că nu există culpa sa procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi că nu se face vinovat de declanşarea litigiului.

Deşi, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură, ar putea fi analizată o încălcare a prevederilor legale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de lege, întrucât partea nu a adus argumente în combaterea modului în care instanţa de apel a înţeles să facă aplicarea prevederilor art. 453 raportat la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., ci doar a afirmat că nu există culpa sa procesuală, fără a arăta în concret care este eroarea săvârşită de către instanţă.

Aşa fiind, cum aspectele invocate de recurentul-pârât nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 671A din data de 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.