Tort claim for lost use of expropriated land assigned to Bucharest First District Court after jurisdictional conflict resolved

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la data de 25 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren de 554 m.p. din 1.902 m.p. rămasă în proprietate în urma exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 70 din data de 1 octombrie 2012.

În drept, au invocat art. 30 din H.G. nr. 525/1996, art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 7/2010, Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994.

În procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reclamanţii au indicat obiectul acţiunii - obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru partea de teren care reprezintă zona de protecţie, zonă care nu poate fi valorificată de către reclamanţi, fiind precizată şi valoarea prejudiciului - 8.879 RON.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 686 din data de 26 iunie 2020, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi teritoriale, invocată de pârât, şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, în esenţă, tribunalul a reţinut că, deşi au fost indicate ca temei de drept Legea nr. 33/1994 şi nr. Legea 255/2010, din situaţia de fapt expusă, dar şi din precizările exprese formulate în scris în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, rezultă că obiectul acţiunii este obligarea Statului Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. la plata de despăgubiri pentru partea de teren care reprezintă zona de protecţie, zonă care nu poate fi valorificată de reclamanţi.

Astfel, a arătat că reclamanţii sunt proprietarii unei suprafeţe de teren de 554 m.p., pe care nu o pot valorifica deoarece prin construirea şoselei de centură, acest teren în suprafaţă de 544 m.p., din totalul de 1.902 m.p., a devenit zonă de protecţie, în temeiul dispoziţiilor legale, fiindu-le interzis să construiască şi să efectueze plantaţii pe acest teren.

A constatat că este adevărat că acest teren a rămas în proprietatea reclamanţilor după ce o parte din suprafaţa din care făcea parte a fost expropriată, însă despăgubirile din prezenta cauza privesc lipsa de folosinţă generată de zona de protecţie şi imposibilitatea de partajare în 4 loturi a terenului, astfel că, în speţă, nu se aplică dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994, care stabilesc competenţa tribunalului ca o instanţă de drept comun în materie de expropriere, ci dispoziţiile de drept comun, prevăzute de art. 94-96 şi art. 107 C. proc. civ.

Tribunalul a mai reţinut şi faptul că prezenta cerere are ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 8.879 RON, iar sediul instituţiei pârâte este în Bucureşti, b-dul x nr. 38.

Ca atare, făcând aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 şi art. 107 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că, în speţă, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6796 din data de 12 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătorie Iaşi.

În acord cu considerentele reţinute de către Tribunalul Iaşi, a apreciat că instanţa competentă material a soluţiona prezenta cauză este judecătoria.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a pricinii, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în esenţă, a constatat că prezenta cauză priveşte îngrădiri ale dreptului de proprietate imobiliară, astfel cum acestea sunt menţionate de prevederile art. 117 C. proc. civ., care reglementează un caz de competenţă teritorială de ordine publică în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie este situat imobilul, respectiv Judecătoria Iaşi.

Mai mult, a arătat că, şi dacă s-ar aprecia că ne aflăm în prezenţa unui caz de competenţă teritorială de ordine privată, pe lângă regula de competenţă teritorială de drept comun prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., este incidentă norma de competenţă teritorială alternativă prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., astfel încât reclamanţii şi-au exercitat dreptul prevăzut de art. 116 C. proc. civ., depunând cererea de chemare în judecată la una dintre instanţele competente din punct de vedere teritorial, în opinia sa, respectiv la instanţa în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul - Tribunalul Iaşi, iar, prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat, în caz de admitere a excepţiei necompetenţei materiale, declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

2.3. Judecătoria Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 4077 din data de 9 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârât prin precizările din data de 22 februarie 2021, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a suspendat din oficiu judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Astfel, a reţinut că potrivit precizărilor depuse de către reclamanţi în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi reiterate în faţa Judecătoriei Iaşi, cauza cererii de chemare în judecată este răspunderea civilă delictuală a pârâtului, atrasă de lipsa de folosinţă a unei suprafeţe de teren.

Prin urmare, raportat la temeiul de drept indicat de către reclamanţi a apreciat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu putea invoca din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, nefiind incidentă în cauză o competenţă teritorială exclusivă, ci una de alternativă, prin raportare la dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În plus, a constatat că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a făcut trimitere, printre altele, şi la dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care prevăd un caz de competenţă teritorială alternativă care face imposibilă invocarea din oficiu a excepţiei necompetenţei teritoriale, aşa cum a reţinut anterior.

Totodată, a avut în vedere că prin unicele precizări depuse de reclamanţi în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cele din data de 6 octombrie 2020, aceştia nu au înţeles să invoce vreo excepţie de necompetenţă teritorială.

În al doilea rând, a apreciat că dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. sunt aplicabile doar în situaţia în care reclamantul a sesizat de la început una dintre instanţele deopotrivă competente, caz în care pârâtul şi instanţa de judecată nu îi pot contesta opţiunea, însă, în prezenta cauză reclamanţii nu au înţeles de la început să pună în aplicare aceste dispoziţii legale.

Judecătoria Iaşi, a mai arătat şi că, potrivit art. 130 alin. (4) C. proc. civ., dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei, astfel că reclamanţii nu mai aveau posibilitatea la acel moment procesual să aleagă ce instanţă să fie sesizată dintre cele competente alternativ.

De asemenea, a reţinut că Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin raportare la norma de competenţă generală prevăzută de art. 107 C. proc. civ., la momentul soluţionării excepţiei de către Tribunalul Bucureşti nefiind indicat ca temei de drept art. 1.381 C. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, care, la rândul său, s-a apreciat a fi necompetentă să soluţioneze cauza şi a declinat competenţa Judecătoriei Iaşi, care, ulterior, s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prioritar, Înalta Curte reţine că prezentul conflict negativ de competenţă vizează competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, din punct de vedere material cele trei instanţe fiind de acord că aceasta aparţine judecătoriei, în raport de obiectul pricinii, care nu se circumscrie litigiilor din materia exproprierii, şi de valoarea pretenţiilor solicitate, care se situează sub plafonul de 200.000 RON, reglementat de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

În speţă, prezentul conflict negativ de competenţă a fost generat de constatările diferite ale instanţelor cu privire la dispoziţiile legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă a soluţiona litigiu şi, în consecinţă, cu privire la caracterul de ordină publică sau privată a necompetenţei invocate în cauză.

Astfel, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut prevederile art. 117 din acelaşi act normativ, în timp ce Judecătoria Iaşi a avut în vedere dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., apreciind că, fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, necompetenţa este de ordină privată şi nu putea fi invocată din oficiu de către instanţă.

Înalta Curte constată că prin demersul judiciar cu care a învestit Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren de 554 m.p. din 1.902 m.p., suprafaţă rămasă în proprietate în urma exproprierii dispuse prin Hotărârea nr. 70 din 1 octombrie 2012.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 30 din H.G. nr. 525/1996, art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 7/2010, Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994.

Prin precizarea depusă la data de 5 august 2019, reclamanţii au arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru partea de teren care reprezintă zona de protecţie, zonă pe care nu pot să o valorifice, suma solicitată fiind de 8.879 RON.

Ulterior, la data de 6 octombrie 2020, prin cererea depusă la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii au indicat drept temei al cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile art. 562 alin. (3) şi art. 1.381 C. civ., dezvoltând susţineri ce tind să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâtului, pentru prejudiciul suferit ca urmare a lipsirii de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru suprafaţa de teren menţionată, în urma săvârşirii de către pârât a faptei ilicite pretins a fi reprezentată de încălcarea dreptului de proprietate.

Reclamanţii au precizat că, aşa cum au arătat şi în cererea introductivă, obiectul prezentei acţiuni îl constituie obligarea pârâtei la plata despăgubirilor privind lipsa de folosinţă asupra terenului de 554 m.p. pe care nu o pot valorifica deoarece, în urma construcţiei şoselei de centură, această suprafaţă a devenit zonă de protecţie, fiindu-le interzis să construiască şi să efectueze plantaţii.

Faţă de obiectul prezentului litigiu, astfel cum acesta a fost precizat de către reclamanţi, constatând că se urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. pentru prejudiciul suferit de către reclamanţi ca urmare a lipsei de folosinţă a terenului menţionat în cerere, Înalta Curte apreciază că în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun ale art. 107 C. proc. civ. (conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa domiciliului pârâtului), respectiv cele ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din acelaşi act normativ (în conformitate cu care, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă).

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine privată.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, fără a se putea dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Întrucât, instanţa competentă a soluţiona un litigiu din materia răspunderii civile delictuale se stabileşte în temeiul unor norme de competenţă relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. În caz contrar, instanţa sesizată rămâne competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă şi pe care instanţa nu poate să o invoce din oficiu.

Or, în cauză, după declinarea competenţei de către Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale şi teritoriale a acestei instanţe invocată de către pârât, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dezînvestit, admiţând excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată din oficiu, excepţie pe care, în raport de prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. nu o putea invoca.

Prin urmare, cum pârâtul, în condiţiile legii, nu a ridicat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, această instanţă rămâne competentă să soluţioneze pricina, nefiind permisă în cauză invocarea din oficiu a excepţiei.

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute şi de dispoziţiile legale evocate, în temeiul art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.