Scope of evictive warranty liability and municipal tort liability for fraudulent land retrocession under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 30.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., obligarea acestora la plata sumei de 223.296 euro (1.026.670,35 RON), reprezentând preţul plătit pentru cumpărarea terenului de 418,68 mp, care intră în compunerea lotului de 525 mp, situat în Constanţa, str. x B, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a U.A.T. Constanţa (ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E. sub nr. x/02.10.2017), suprafaţă pentru care reclamanţii au suportat evicţiunea, conform sentinţei civile nr. 3480/09.06.2011 a Tribunalului Constanţa, modificată prin decizia civilă nr. 2935/30.08.2014 a Înaltei Curţi Casaţie şi Justiţie; rezoluţiunea părţii rămase în fiinţă din contractul de vânzare-cumpărare, adică pentru partea din imobil pentru care nu a intervenit evicţiunea (106,32 mp); repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu obligarea pârâţilor la restituirea preţului plătit pentru terenul de 106,32 mp (56.704 euro); obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.983,37 RON, reprezentând spezele vânzării, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 2587 din 31 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., dispunând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2007 de B.N.P. E.. A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui act juridic. Pârâţii C. şi D. au fost obligaţi la plata, către reclamanţi, a sumei de 280.000 euro, echivalentă RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând preţ plătit pentru cumpărarea suprafeţei de 525 mp teren, situată în Constanţa, str. x B, precum şi la plata sumei de 1.983,37 RON, reprezentând spezele vânzării achitate de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Pârâţii au fost obligaţi la plata, către reclamanţi, a sumei de 20.105,66 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C. şi D., în contradictoriu cu F. S.A., pârâţii fiind obligaţi la plata către aceasta a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat). A respins cererea de chemare în garanţie formulată de F. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, ca rămasă fără obiect. A respins cererea chematului în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 167 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în opinie majoritară, a admis apelurile formulate de pârâţii C. şi D. şi de chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 2587 din 31 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C. şi D., în contradictoriu cu chemata în garanţie F. S.A.. A obligat-o pe chemata în garanţie la plata, către pârâţii C. şi D., a sumei de 37.573,85 euro, echivalentă în RON la data plăţii, reprezentând preţul plătit pentru imobilul-teren de 418.68 mp, precum şi a spezelor în cuantum total de 21.396 RON.

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de F. S.A., în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar. A înlăturat dispoziţia referitoare la obligarea pârâţilor G. la plata cheltuielilor de judecată către chemata în garanţie F. S.A.. A înlăturat dispoziţia privitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii chematului în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, privind plata cheltuielilor de judecată. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A respins apelul incident formulat de intimata-chemată în garanţie F. S.A. împotriva sentinţei nr. 2587 din 31 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă. A respins apelul provocat, formulat de intimatul Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva aceleiaşi sentinţe. A obligat-o pe chemata în garanţie F. S.A. la plata către apelanţii-pârâţi a sumei de 8.350 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 167 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs pârâţii C. şi D., chemata în garanţie S.C. F. S.A. şi Municipiul Constanţa prin Primar.

Pârâţii C. şi D. au formulat critici în ceea ce priveşte întinderea evicţiunii şi a obligaţiei de garanţie, considerând că S.C. F. S.A. în calitate de persoană chemată în garanţie trebuie să fie obligată la plata sporului de valoare cauzat de creşterea pieţii imobiliare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, chemata în garanţie F. S.A. a susţinut casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie a Municipiului Constanţa pentru următoarele argumente:

Este greşită soluţia instanţei de apel care a valorificat, nepermis şi în afara susţinerilor părţilor, decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât această decizie a fost adoptată ulterior formulării de către reclamanţi a cererii de chemare în judecată, iar aspectele reţinute de instanţa de apel în soluţionarea apelului excedează oricăror apărări ale părţilor, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa nesocoteşte normele de drept material, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

- culpa pentru evicţiunea produsă prin efectul sentinţei civile nr. 3480/09.06.2011, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2009, modificată prin decizia civilă nr. 2935/30.08.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aparţine Municipiului Constanţa, prin primar, ceea ce impune obligarea acestuia la plata sumei cu privire la care societatea ar putea cădea în pretenţii;

- în condiţiile în care instanţa de judecată a constatat, definitiv şi irevocabil, că la data emiterii dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3332/09.12.2003, cu privire la terenul în suprafaţă de 418,68 mp din imobil exista o notificare formulată de alte persoane cu drept prioritar la restituirea în natură, obligarea recurentei-chemate în garanţie la restituirea preţului vânzării acestei suprafeţe de teren reprezintă o pagubă creată de chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, prin nerespectarea procedurilor impuse de lege cu privire la restituirea proprietăţilor; recurenta-chemată în garanţie nu poate fi obligată să achite recurenţilor-pârâţi G. un preţ mai mare faţă de cel încasat din vânzarea suprafeţei de 418,68 mp teren, ce intră în compunerea imobilului de 525 mp;

- este nereală susţinerea chematului în garanţie Municipiul Constanţa din faţa instanţei de fond în sensul că, pentru terenul pierdut, societatea recurentă ar putea beneficia de despăgubiri potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 165/2013; la data la care recurenta a fost chemată în garanţie era depăşit termenul de soluţionare a cererii de restituire întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, stabilit prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, singurul mijloc pentru recuperarea prejudiciului creat fiind formularea cererii de chemare în garanţie ce face obiectul prezentului dosar; chematul în garanţie Municipiul Constanţa, cunoscând că a fost desfiinţată dispoziţia prin care s-a soluţionat în parte cererea acesteia de restituire a proprietăţilor (în calitate de cesionar al acestui drept), nu a luat nicio măsură în termenul prevăzut de lege pentru a rezolva complet şi în termen cererea recurentei;

- afirmaţia chematului în garanţie în faţa instanţei de fond, în sensul că legile speciale privind restituirea proprietăţilor nu prevăd o obligaţie de garanţie a unităţii administrativ-teritoriale care a înfăptuit procedura de restituire nu are nicio legătură cu temeiul juridic al cererii recurentei-chemate în garanţie; răspunderea civilă delictuală pe care aceasta o invocă faţă de chematul în garanţie pentru emiterea dispoziţiei de restituire cu nesocotirea legii şi a dreptului reclamanţilor din cauza nr. 9908/212/2009 a Tribunalului Constanţa de restituire în natură a suprafeţei de 418,68 mp teren, îşi are temeiul în dispoziţiile C. civ. de la 1865 (în vigoare la data emiterii dispoziţiei ulterior desfiinţate în parte), care reprezintă regula generală faţă de care legile speciale privind restituirea proprietăţilor nu instituie nicio excepţie; legile speciale în domeniul restituirii proprietăţilor nu reglementează o obligaţie specifică de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin emiterea defectuoasă a actelor administrative în aplicarea concretă a legii, dar nici nu împiedică atragerea răspunderii civile delictuale potrivit normelor juridice civile general aplicabile;

- sunt dovedite în cauză toate elementele răspunderii civile delictuale (fapta cauzatoare de prejudicii, prejudiciul şi legătura de cauzalitate), prin urmare, în măsura în care sentinţa civilă nr. 2587/31.10.2018 a Tribunalului Constanţa este schimbată în parte, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâţi în contradictoriu cu societatea recurentă, solicită schimbarea în parte a aceleiaşi sentinţe, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie a Municipiului Constanţa, prin Primar, aşa cum a fost formulată.

Prin motivele recursului provocat, chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, a susţinut următoarele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

- în mod nelegal, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a menţinut soluţia dată de instanţa de fond asupra excepţiei dreptului material la acţiune formulată de reclamanţii B. şi A.; chiar dacă decizia nr. 438/C/23.11.2011 a fost ulterior casată prin decizia ICCJ nr. 1766/28.03.2013 şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, momentul pronunţării deciziei nr. 438/C/23.11.2011 prezintă relevanţă sub aspectul începutului curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune privind angrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, întrucât rejudecarea, de către instanţa de apel, nu se putea face decât în limitele stricte ale deciziei din recurs de casare cu trimitere; decizia ICCJ nr. 2935/30.10.2014 ar fi prezentat relevanţă din perspectiva momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte răspunderea vânzătorului pentru evictiune faţă de cumpărător, numai dacă ar fi dat o dezlegare diferită decât cea din decizia nr. 438/C/23.11.2011 asupra situaţiei contractelor de vânzare cumpărare;

- în mod greşit instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., în contradicţie cu cele care prevăd că recursul nu este suspensiv de executare; cel mult, ar fi putut aprecia că, de la 23.11.2011, data pronunţării deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 438/23.11.2011, până la momentul casării acestei decizii (28.03.2013) a curs un termen de prescripţie, efectul casării fiind de suspendare a cursului prescripţiei, care a fost reluat la momentul pronunţării deciziei nr. 2935/30.10.2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 aprilie 2021, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului formulat de chemata în garanţie S.C. F. S.A., a anulat recursul declarat de pârâţii C. şi D. împotriva deciziei nr. 167 din 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis în principiu recursul declarat de chemaţii în garanţie Municipiul Constanţa prin Primar şi S.C. F. S.A. împotriva aceleaşi decizii şi a fixat termen de judecată la 13 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul formulat de pârâţii C. şi D., recurentul-chemat în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, a invocat nulitatea recursului şi excepţia lipsei de interes în promovarea acestuia.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de chemata în garanţie F. S.A., recurentul-chemat în garanţie Municipiul Constanţa a invocat excepţia tardivităţii acestuia, iar pe fond a arătat că soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în garanţie a recurentei F. S.A. este temeinică şi legală; între Municipiul Constanţa şi F. S.A. nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare în privinţa terenului de 525,00 mp, pentru a fi incidente dispoziţiile C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune, temeiul atribuirii acestui teren către chemata în garanţie fiind Legea nr. 10/2001; constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei nr. 3332/09.12.2003, emise de Primarul Municipiului Constanţa, nu atrage răspunderea pentru evicţiune, specifică vânzării sau răspunderea civilă delictuală (specifică săvârşirii unui delict cauzator de prejudicii), ci comportă aplicarea prevederilor legilor speciale, cum sunt dispoziţiile art. 21,24,31 din Legea nr. 165/2013. Nu este admisibilă chemarea sa în garanţie nici pe temeiul art. 1337 şi următ. din C. civ. de la 1864 şi nici în baza răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 din acelaşi cod, întrucât, prin atribuirea în compensare a suprafeţei de 525 mp, Municipiul Constanta nu săvârşit o faptă delictuală şi nici nu a încasat de la F. S.A. un preţ pentru acest lot; în cazul în care s-ar admite cererea de chemare în garanţie a recurentului s-ar ajunge la situaţia în care ar fi încălcate dispoziţiile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 165/2013 (legea specială derogă de la legea generală); cererea de chemare în garanţie a recurentului se impune a fi respinsă, urmând a se avea în vedere şi motivele pentru care a fost anulată dispoziţia de restituire, precum şi incidenţa în speţă a deciziei penale nr. 32/07.02.2019.

Nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil se reţine că, astfel cum a sesizat instanţa de apel, speţa de faţă pune în discuţie modalitatea în care operează garanţia pentru evicţiune în ipoteza în care bunul restituit adevăratului titular al dreptului a făcut anterior obiectul succesiunii unor acte translative de drepturi cu titlu oneros, primul beneficiar al imobilului obţinând dreptul real prin efectul unei legi reparatorii.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în fazele devolutive ale procesului, prin dispoziţia Primarului Municipiului Constanţa nr. 3332 din 09.12.2003, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus retrocedarea (prin compensare) a suprafeţei de teren de 525 mp, situată în mun. Constanţa, str. x B, către S.C. F. S.A., dispoziţie anulată de către ÎCCJ prin decizia penală nr. 32/2019 pe parcursul soluţionării apelului din prezenta cauză.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.04.2004, beneficiara dispoziţiei a înstrăinat această suprafaţă către cumpărătorii G., care la rândul lor, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2.10.2007, au vândut acest teren către reclamanţii H..

Nulitatea absolută parţială a dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3332/09.12.2003, respectiv cu privire la suprafaţa de 418,68 mp, a fost constatată şi în litigiul înregistrat la Tribunalul Constanţa sub nr. x/2009, prin care succesorii fostului proprietar au solicitat anularea dispoziţiei emise de Primar, cu consecinţa anulării actelor subsecvente, în speţă contractele de vânzare-cumpărare perfectate ulterior, întrucât imobilul fusese preluat în mod abuziv de către stat şi, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2000 nu putea face obiectul vreunei înstrăinări. Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 3480/09.06.2011, prin care a admis în parte cererea reclamanţilor, în sensul că a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei nr. 3332/09.12.2003 cu privire la suprafaţa de 418,68 mp, şi a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a actelor de înstrăinare subsecvente dispoziţiei menţionate.

Împotriva soluţiei reclamanţii au formulat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 438C/23.11.2011, prin care s-a reţinut nulitatea absolută şi a actelor de înstrăinare subsecvente dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3332/09.12.2003.

Împotriva deciziei civile nr. 438C/23.11.2011 s-a formulat recurs, cererile fiind admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 1766/28.03.2013, care a dispus casarea hotărârii Curţii de Apel Constanţa şi trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanţă de apel.

Cu ocazia rejudecării, prin decizia civilă nr. 15/C/05.03.2014, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul reclamanţilor considerând că nu erau îndeplinite condiţiile pentru a se constata nulitatea absolută a actelor translative de proprietate subsecvente dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3332/09.12.2003.

Împotriva deciziei civile nr. 15/C/05.03.2014 reclamanţii au formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2935/30.10.2014, cu consecinţa constatării nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P-A. I. sub nr. x/27.04.2004 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E. sub nr. x/02.10.2007, respectiv cu privire la suprafaţa de teren de 418.68 mp.

În aceste condiţii, reclamanţii H. au formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, solicitând de la pârâţii G. preţul plătit de aceştia pentru cumpărarea suprafeţei de 418,68 m.p. de teren care intră în compunerea imobilului, rezoluţiunea părţii rămase în fiinţă din contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect partea din imobil pentru care nu a intervenit evicţiunea, respectiv 106,32 m.p.; repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul obligării pârâţilor la restituirea către reclamanţi a preţului plătit în schimbul suprafeţei de 106,32 m.p., în sumă de 56.704 Euro (echivalentul a 260.713.65 RON, la data cererii), obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a spezelor vânzării.

La rândul lor, pârâţii C. şi D. au chemat în garanţie pe S.C. F. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata întregului preţ al vânzării perfectate între ei şi reclamanţi, respectiv 280.000 euro şi spezele vânzării în cuantum de 7.807 RON.

SC F. S.A., la rândul său, a chemat în garanţie Municipiul Constanţa, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei pe care societatea ar fi fost obligată să o achite pârâţilor C. şi D., respectiv suma de 49.822,92 euro (echivalentul în RON al sumei de 231.915,73 RON, la data cererii), reprezentând partea din preţul primit de societate la vânzarea imobilului corespunzătoare suprafeţei de 418,68 m.p.

Pornind de la situaţia de fapt mai sus redată, tribunalul a reţinut, în soluţionarea excepţiei prescripţiei invocate de Municipiul Constanţa, că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie este reprezentat de data producerii evicţiunii şi cunoaşterii acesteia de către reclamanţi, care coincide cu data pronunţării deciziei irevocabile nr. 2935 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - 30.10.2014, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi pârâţi cu privire la suprafaţa de teren de 418,68 mp. Tribunalul Constanţa a apreciat că nu poate fi primit punctul de vedere al Municipiului Constanţa, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă începând cu 23.11.2011, având în vedere că decizia Curţii de Apel a fost casată prin decizia civilă nr. 1766/28.03.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere.

Pe fond, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., dispunându-se rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2007 de B.N.P. E.. S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui act juridic. Pârâţii C. şi D. au fost obligaţi la plata, către reclamanţi, a sumei de 280.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând preţ plătit pentru cumpărarea suprafeţei de 525 mp teren, precum şi la plata sumei de 1.983,37 RON, reprezentând spezele vânzării achitate de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C. şi D., în contradictoriu cu F. S.A. şi cererea de chemare în garanţie formulată de F. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar, ca rămasă fără obiect.

Instanţa de apel a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C. şi D. în contradictoriu cu chemata în garanţie S.C. F. S.A şi a obligat pe chemata în garanţie la plata, către pârâţii G., a sumei de 37.573,85 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând preţul plătit pentru imobilul-teren de 418.68 mp, precum şi a spezelor în cuantum total de 21.396 RON. A respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. F. S.A. în contradictoriu cu chematul în garanţie Municipiul Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, în situaţia în care doar terenul de 418,68 mp a fost redobândit de notificatorii J. - restul de 106,32 mp rămânând în patrimoniul ultimilor cumpărători, dispunându-se rezoluţiunea contractului autentificat sub nr. x/2.10.2007 pentru partea de teren care nu a fost supusă evicţiunii, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, apelanţii G. redobândesc proprietatea pentru respectiva suprafaţă de 106,32 mp. În aceste condiţii, desocotirea financiară cu acela care a vândut imobilul (S.C. F.) către vânzătorii G. se face exclusiv pentru partea de preţ achitată pentru terenul evins, nu şi pentru terenul care rămâne în proprietatea cumpărătorilor.

A apreciat că, deşi constatarea nulităţii absolute parţiale a celor două contracte de vânzare-cumpărare nu s-a pronunţat în procedurile penale (în directă legătură cu săvârşirea infracţiunilor pentru care s-au aplicat în final pedepse atât cumpărătoarei B., cât şi vânzătorilor), ci doar în procedura civilă, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conduita acestor părţi nu poate fi disociată de împrejurările de fapt reţinute în decizia penală nr. 32/A din 7.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008.

Pe parcursul judecăţii penale s-a clarificat şi regimul juridic al actului emis în temeiul Legii nr. 10/2001 către primul titular al dreptului (S.C. F. S.A.), dispoziţia nr. x/09.12.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa fiind desfiinţată în totalitate în cadrul dosarului penal. Hotărârea definitivă penală constituie fundamentul reţinerii, de către instanţa civilă, a conivenţei frauduloase a cumpărătorilor şi vânzătorilor atât din primul, cât şi din cel de-al doilea act translativ de drepturi, dar şi atribuirea ilegitimă, prin dispoziţia desfiinţată, de terenuri în compensare către S.C. F. S.A.

Consecinţa firească a acestor statuări este aceea a desocotirii între cumpărătorii G. şi vânzătorul F. S.A. pe măsura pierderii suferite de cumpărătorul de rea-credinţă, adică nu la întreaga valoare a preţului suportat prin rezoluţiunea contractului încheiat la 2.10.2007, ci pentru partea din preţul plătit de soţii G. cu ocazia cumpărării bunului, la 27.04.2004, pentru terenul de 418,68 mp.

Hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în materie penală a relevat şi vinovăţia penală a administratorului societăţii menţionate, K., precum şi lipsa îndrituirii acestui cesionar (F.) la obţinerea prin compensare, prin dispoziţia din 9.12.2003, a suprafeţelor evaluate şi acordate în locul celor cerute de pe urma moştenirii rămasă de pe urma defunctului L. .

A considerat instanţa de apel că teza răspunderii civile delictuale a Municipiului Constanţa, pentru prejudiciul pe care l-ar încerca societatea chemată în garanţie în mecanismul desocotirii pentru evicţiune (ca vânzător al bunului imobil) nu poate fi raportată nici la dispoziţiile art. 1341 C. civ. 1865 şi nici la cele ale art. 998 şi urm. C. civ. 1865 (ca urmare a "nerespectării procedurilor impuse de lege cu privire la restituirea proprietăţilor’’).

S-a pretins de către societatea apelantă că autoritatea locală avea obligaţia de a lua măsuri în termenul legal pentru a soluţiona complet cererea de restituire a proprietăţilor, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme avea cunoştinţă că fusese desfiinţată dispoziţia nr. x/9.12.2003 emisă în favoarea cesionarului de drepturi litigioase.

Considerentele reţinute în legătură cu statuarea dată în dosarul penal au fost apreciate deopotrivă valabile şi în privinţa acestor critici, câtă vreme desfiinţarea dispoziţiei nr. 3332/9.12.2003 a fost dispusă de instanţa supremă conform art. 25 alin. (3) C. proc. civ. penală, care reglementează rezolvarea acţiunii civile în procesul penal şi desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Fără a face obiect al dezlegării în prezenta cauză valabilitatea drepturilor decurgând din încheierea contractelor de cesiune de drepturi litigioase şi aptitudinea generării în continuare de efecte juridice în favoarea cesionarului, s-a considerat a fi relevant în prezenta cauză faptul că beneficiarul unei dispoziţii desfiiinţate în procedura penală poate pretinde, într-o procedură distinctă întemeiată pe legea specială, acordarea drepturilor prin alte măsuri reparatorii. Desfiinţarea dispoziţiei nu creează în mod direct în sarcina autorităţii locale obligaţia de despăgubire a notificatorului (ori a cesionarului de drepturi litigioase), potrivit dreptului comun şi, astfel cum s-a arătat în precedent, nici obligaţia specială, fondată pe similitudinea de raport obligaţional specifice vânzării, dintre vânzător şi cumpărător.

Prin urmare, în măsura în care S.C. F. pretinde că şi după pronunţarea deciziei penale are în continuare dreptul de a obţine măsuri reparatorii în virtutea pretenţiilor cesionate, o poate face în condiţiile Legii nr. 165/2013, valorificând pretinsul drept valabil şi cerând restabilirea situaţiei juridice anterioare emiterii dispoziţiei desfiinţate.

Însă, pentru terenul pentru care a operat evicţiunea (şi care a fost inclus în sfera de aplicare a dispoziţiei nr. 3332/2004), chematul în garanţie nu poate obţine reparaţii pecuniare conform dreptului comun de la Municipiul Constanţa.

Asupra recursurilor formulate:

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii pârâţii D. şi C., se constată că, prin rezoluţia din 11.06.2020, s-a stabilit că aceştia datorează o taxă judiciară de timbru de 8.350 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la pretenţiile solicitate în recurs, respectiv 280.000 euro (1.287.272 RON) şi a spezelor de vânzare în cuantum de 7.807 RON.

Cum recurenţii nu au înţeles să achite taxa judiciară stabilită în sarcina lor, prin încheierea de admisibilitate în principiu pronunţată la data de 15 aprilie 2021 în Completul de filtru, instanţa a constatat că, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, neîndeplinirea acestei cerinţe este sancţionată cu nulitatea.

Având în vedere că cererea de recurs formulată de pârâţii C. şi D. nu îndeplineşte una dintre condiţiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus anularea acesteia, ca netimbrată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de chemata în garanţie S.C. F. S.A. aceasta a criticat soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie a Municipiului Constanţa, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., considerând că instanţa de apel nu putea valorifica în motivare decizia penală nr. 32/A din 7 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât această decizie a fost adoptată ulterior formulării de către reclamanţi a cererii de chemare în judecată, iar aspectele reţinute de instanţa de apel în soluţionarea apelului excedează oricăror apărări ale părţilor.

Critica este nefondată.

Astfel, părţile au cunoscut soluţia instanţei penale şi au dezbătut legătura litigiului penal cu cauza dedusă prezentei judecăţi atât la termenul la care s-a dispus, după analiza pertinenţei şi utilităţii acestui mijloc de probă, depunerea hotărârii penale în extras, cât şi la termenul la care au avut loc dezbaterile în complet de divergenţă, împrejurare în care recurenta nu a învederat inadmisibilitatea valorificării ca mijloc de probă a acesteia, dimpotrivă dezbaterile au purtat asupra relevanţei soluţiei şi a considerentelor deciziei penale asupra litigiului civil.

Prin urmare recurenta nu poate invoca faptul că referirile din decizia atacată ce vizează hotărârea penală sunt străine de cauză şi au încălcat dreptul la apărare al părţilor.

Fiind o cale de atac devolutivă şi având a statua asupra unei situaţii juridice în curs de constituire, respectiv existenţa obligaţiei de garanţie în sarcina Municipiul Constanţa, întemeiată pe mecanismul răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a valorificat elementele de fapt din decizia penală, reţinând, în aprecierea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana Municipiul Constanţa, conivenţa infracţională a reprezentantului societăţii cu angajaţii autorităţii publice ce deţineau atribuţii în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, raportându-se la aceste constatări în soluţionarea cererii de despăgubiri formulate de beneficiarul legii speciale de reparaţii în temeiul dispoziţiilor de drept comun.

Prin urmare nu poate fi reţinută în cauză incidenţa cazului reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a criticat decizia şi prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că Mun. Constanţa răspunde pentru evicţiune prin efectul sentinţei civile nr. 3480/09.06.2011, pronunţate de Tribunalul Constanţa, care a constatat că, la data emiterii dispoziţiei Primarului Municipiului Constanţa nr. 3332/09.12.2003, cu privire la terenul în suprafaţă de 418,68 mp exista o notificare formulată de alte persoane cu drept prioritar la restituirea în natură a imobilului, astfel că obligarea sa la restituirea preţului vânzării acestei suprafeţe de teren reprezintă o pagubă creată de chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, care răspunde delictual pentru nerespectarea procedurilor impuse de lege cu privire la restituirea proprietăţilor. Consideră că acesta este singurul mijloc de recuperare a prejudiciului, în condiţiile în care, la data la care a fost chemată în garanţie, era depăşit termenul de soluţionare a cererii de restituire întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, stabilit prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, iar chematul în garanţie Municipiul Constanţa, prin primar, cunoscând că a fost desfiinţată dispoziţia prin care s-a soluţionat în parte cererea acesteia de restituire a proprietăţilor (în calitate de cesionar al acestui drept), nu a luat nicio măsură în termenul prevăzut de lege pentru a rezolva complet şi în termen cererea sa.

Susţine că temeiul juridic al cererii sale nu este obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului şi că legile speciale în domeniul restituirii proprietăţilor nu instituie o obligaţie specifică de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin emiterea defectuoasă a actelor administrative în aplicarea concretă a legii, dar nici nu împiedică atragerea răspunderii civile delictuale potrivit normelor juridice civile general aplicabile.

Înalta Curte reţine că, prin criticile formulate, recurenta nu contestă statuările instanţei de apel conform cărora, în ceea ce o priveşte, nu i se aplică garanţia pentru evicţiune instituită de lege în cazul transferului cu titlu oneros al dreptului de proprietate. Aceasta impută Municipiului Constanţa o conduită ilicită rezultată din nesocotirea dispoziţiilor legii speciale de reparaţii, ce a avut drept rezultat anularea dispoziţiei de retrocedare a unui teren în baza Legii nr. 10/2001, intrat în circuitul civil, pentru care a fost obligată la plata preţului vânzării cu titlu de garanţie pentru evicţiune.

Critica este nefondată.

Astfel, de principiu, este reală afirmaţia recurentei în sensul că autoritatea publică poate răspunde delictual pentru emiterea unui act juridic nelegal potrivit normelor juridice civile general aplicabile, însă cu condiţia să fie dovedită întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale.

În mod corect, însă, în cauză, instanţa de apel a valorificat, în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, cele statuate în litigiul penal în care s-a cercetat nelegala restituire a mai multor terenuri, între care şi terenul din prezenta cauză, reţinând caracterul ilicit al faptei proprii a chematei în garanţie în concurs cu faptele ilicite reţinute în sarcina prepuşilor Municipiului Constanţa, precum şi conivenţa frauduloasă a făptuitorilor, de natură a înlătura răspunderea civilă a chematului în garanţie.

Din această perspectivă, corect, instanţa de apel a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, care operează cu puterea prezumţiei absolute date de dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. civ..penală cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvărşit-o.

În acest sens se constată că, în hotărârea penală, s-a reţinut că, prin modalitatea de operare, reprezentantul societăţii recurente a solicitat şi a obţinut atribuirea, în mod nelegal, a unor suprafeţe de teren, subevaluate, peste echivalentul valoric maxim în limitele căruia se puteau atribui măsuri compensatorii.

Tot în baza hotărârii penale, instanţa de apel a reţinut conivenţa infracţională între funcţionarii autorităţii publice şi beneficiarii modului nelegal în care a fost aplicată Legea nr. 10/2001 care au acţionat împreună cu intenţia de a scoate suprafeţe mari de teren din patrimoniul municipiului.

Recurenta nu a combătut aceste statuări prin motivele de recurs, rezumându-se să reitereze susţinerea conform căreia nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de către prepuşii Municipiului Constanţa a dus la deposedarea sa de drepturile ce i se cuveneau în baza Legii nr. 10/2001 în calitate de cesionar al drepturilor litigioase. Or, această afirmaţie este lipsită de temei faptic şi juridic, în condiţiile în care, astfel cum s-a menţionat anterior, recurenta însăşi a contribuit, prin manopere frauduloase întreprinse în procedura administrativă, la emiterea deciziei de retrocedare a respectivului teren, decizie anulată în dosarul penal.

Ca atare, de vreme ce în cauză nu este aplicabilă obligaţia de garanţie pentru evicţiune, în cauză neexistând un raport juridic întemeiat pe răspundere contractuală, iar la producerea faptei ilicite a concurat, cu forma de vinovăţie a intenţiei penale, şi persoana care se pretinde victimă a prejudiciului delictual cauzat de anularea deciziei de retrocedare, aceasta nu îşi poate invoca propria turpitudine pentru a obţine, pe calea dreptului comun, echivalentul sumei pe care este obligată a o plăti cumpărătorilor evinşi.

Urmează a fi înlăturată şi susţinerea recurentei potrivit căreia dreptul comun este singura cale prin care îşi poate repara prejudiciul patrimonial suferit în calitate de cesionar al unor drepturi patrimoniale întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, în măsura în care aceste drepturi şi-au păstrat caracterul licit în urma pronunţării deciziei penale, recurenta poate solicita repunerea în situaţia anterioară anulării deciziei de retrocedare prin reexaminarea solicitării iniţiale, norma de drept comun fiind înlăturată de la aplicare în condiţiile existenţei legislaţiei speciale de reparaţie, însă aceată împrejurare nu constituie obiect al judecăţii în prezenta cauză.

În consecinţă, nefiind reţinută în cauză pertinenţa criticilor de nelegalitate invocate în memoriul de recurs, acesta urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 496 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Municipiul Constanţa, acesta a fost circumscris dispoziţiilor art. 491 prin raportare la disp. art. 474 C. proc. civ., fiind calificat drept un recurs provocat, formulat de un intimat împotriva altui intimat, care se îndreptase împotriva sa cu o cerere de chemare în garanţie.

Cu toate că Municipiul Constanţa nu este parte în raportul juridic principal dedus judecăţii, ci într-un raport juridic subsecvent prin care este chemat a răspunde numai în condiţiile în care creditorul său a căzut în pretenţii, Înalta Curte reţine că acesta a invocat excepţia prescripţiei însuşi dreptului principal la acţiune şi nu a dreptului pretins de chemata în garanţie.

Deşi, cu ocazia dezbaterilor din recurs, s-a făcut vorbire de prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte dreptul chematei în garanţie, în realitate ceea ce a fost dedus controlului judiciar de legalitate prin motivele de recurs a fost soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului principal la acţiune al reclamanţilor, instanţa de apel reţinând că Municipiul Constanţa justifică un interes în invocarea acestei excepţii, aserţiune necontestată în recurs.

Astfel, recurentul susţine că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data pronunţării deciziei de apel din primul ciclu procesual al litigiului prin care se solicita, de către foştii proprietari, anularea deciziei de retrocedare şi anularea actelor de vânzare subsecvente, considerând că nu prezintă relevanţă, în calculul prescripţiei, faptul că respeciva decizie a fost casată în recurs şi cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Nu poate fi reţinută o astfel de interpretare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în condiţiile în care, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, decizia nr. 438/23.11.2011, în raport de care se susţine că se calculează prescripţia, a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea, din nou, a apelului.

Termenul de prescripţie a început să curgă la data rămânerii irevocabile a deciziei Înaltei Curţi nr. 2935/30.10.2014 prin care s-a constatat nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate, subsecvent, în baza deciziei de retrocedare, aceasta fiind data când fiecare dintre contractanţi a cunoscut existenţa unei pagube şi pe autorul acesteia. Faptul că o soluţie similară fusese pronunţată în primul ciclu procesual este nerelevant întrucât respectiva dispoziţie, odată hotărârea desfiinţată, îşi pierde forţa executorie şi nu mai produce niciun efect în raporturile juridice între părţi, fiind necesară o nouă statuare prin care, în mod definitiv şi irevocabil, să se dispună nulitatea contractelor.

De asemenea, nu există temei legal pentru a aprecia, cum susţine recurentul, că o decizie de casare suspendă cursul prescripţiei, în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat anterior, hotărârea desfiinţată nu mai există, nefiind menţinută, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de casare, nicio dezlegare relevantă pentru acţiunea în nulitate, care să constituie un caz de suspendare a cursului prescripţiei, odată începute, până la pronunţarea unei hotărâri definitive în al doilea ciclu procesual.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi acest recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei nr. 167 din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de chemaţii în garanţie Municipiul Constanţa prin Primar şi S.C. F. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2021.