Nullity of cassation appeal due to lack of substantiated illegality grounds regarding land registry good faith and attorney fee proportionality

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 07 septembrie 2020, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C. şi D. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 29 septembrie 2020 şi repartizat, aleatoriu, spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să facă o corectă aplicare a principiilor în materia bunei-credinţe, cu interpretarea corectă a întregului probatoriu administrat, iar în ceea ce priveşte motivul de recurs privind cheltuielile de judecată, au solicitat ca instanţa să admită recursul şi să reducă corespunzător aceste cheltuieli.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, cu ignorarea regulilor în materia bunei-credinţe a terţului dobânditor, precum şi a teoriei aparenţei în drept.

În decizia recurată s-a reţinut că terţul dobânditor este prezumat de bună-credinţă dacă a făcut dovada elementelor precizate în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, respectiv dacă "la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală".

Or, terţul dobânditor va trebui să facă nu numai dovada elementelor menţionate în art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, ci şi dovada tuturor celorlalte elemente din latura materială a aparenţei, întrucât teoria aparenţei include nu numai ideea de bună-credinţă, ci şi ideea de eroare comună şi invincibilă.

Astfel, buna-credinţă nu se întemeiază numai pe existenţa titlului, ci şi pe verificări exigente ale titlului proprietarului aparent.

Instanţa de fond a reţinut că, în ziua în care a fost emis titlul de proprietate nr. x din 16 iunie 2011, s-a făcut şi înscrierea în cartea funciară pe numele E., iar la câteva zile a fost transmis dreptul de proprietate către F., însă instanţa de apel nu a mai menţinut aceste considerente şi a apreciat că verificarea cuprinsului cărţii funciare este suficientă pentru a înlătura principiul de drept nemo plus iuris ad allium transferre protest, quam ipse habet. Instanţa nu a avut în vedere nici standardul unui cumpărător exigent, considerând că acesta nu trebuia să facă verificări suplimentare, reţinând în considerentele hotărârii că "la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 iulie 2011 apelanta-pârâtă s-a întemeiat pe înscrierea ca proprietar în cartea funciară a vânzătoarei F.".

Recurenţii au opinat că un cumpărător diligent ar fi trebuit să facă verificări cu privire la titlul de proprietate, ocazie cu care ar fi constatat că exista hotărârea Comisiei judeţene Buzău nr. 347/2006, unde la poziţia 1 anexa 37 este validată suprafaţa de 47 ha în favoarea reclamanţilor, şi că existau procesele-verbale de punere în posesie pentru această suprafaţă, în favoarea reclamanţilor, iar de pe terenul respectiv s-a exploatat masa lemnoasă.

Fiind o suprafaţă mare ca întindere, de categorie pădure, era obligatorie, potrivit art. 10 din Codul silvic în vigoare la acea dată, administrarea şi asigurarea serviciilor silvice în toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice.

În speţă, serviciile silvice pentru cele 47 de ha, care au fost reconstituite recurenţilor prin H.G. nr. 347/2006, erau asigurate de către Ocolul silvic Nehoiasu, aspect cunoscut, deoarece în contractul de vânzare-cumpărare s-a făcut menţiune că terenul care se vinde se află în administrarea acestui ocol silvic.

În mod greşit, instanţa a apreciat că procesele-verbale de punere în posesie, hotărârea Comisiei judeţene Buzău nr. 347/2006 şi contractul nr. x/2008 nu puteau fi cunoscute de către pârâtă, deşi hotărârea Comisiei judeţene de validare a dreptului de proprietate este un act public, iar procesele-verbale de punere în posesie eliberate de pe urma defuncţilor G. şi Elena, în data de 20 noiembrie 2006, pentru suprafaţa de 31,93 ha pădure, în data de 12 februarie 2008, pentru suprafaţa de 12,6 ha şi 2,47 ha pădure, au intrat în circuitul civil prin valorificarea la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de masă lemnoasă nr. 800 din 07 martie 2008, toate aceste documente fiind înregistrate la Ocolul silvic Nehoiasu.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au învederat că, printr-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel i-a obligat la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de onorariu de avocat, fără a ţine cont de criteriile prevăzute de acest text legal, respectiv de valoarea sau complexitatea cauzei, activitatea desfăşurată de avocat şi circumstanţele cauzei.

Prin întâmpinarea depusă în termen legal, recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru reclamanţi, arătând că recursul declarat de reclamanţi nu este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 3294 RON, calculată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, şi că, deşi este semnat de avocat, nu este ataşată, la dosar, dovada calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat cererea. De asemenea, pârâta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, arătând că motivele nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar criticile formulate vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fapt ce conduce la neîncadrarea acestora în motivele de casare prevăzute expres de lege şi la nulitatea recursului.

Pârâta a mai susţinut că prin Decizia RIL nr. 3/2020 s-a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, pârâta a solicitat anularea recursului declarat de reclamanţi, având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac, care nu are caracter devolutiv.

În subsidiar, în ipoteza în care instanţa de recurs va aprecia că aspectele invocate de recurenţi se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în mod legal, instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

Totodată, în cuprinsul întâmpinării, pârâta a formulat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., arătând că îl formulează în mod subsidiar, în ipoteza în care instanţa va admite recursul reclamanţilor, scopul urmărit prin promovarea recursului incident fiind acela ca, în rejudecare, instanţa să fie învestită cu analiza tuturor motivelor de apel invocate de S.C. H. S.R.L., inclusiv a celor care au rămas neanalizate de Curtea de Apel Ploieşti sau care au fost respinse în mod nelegal, în vederea asigurării unei judecăţi unitare.

S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut, greşit, că invocarea art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997 încălcă prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi că este o apărare nouă, împrejurare pentru care nu a analizat acest motiv de apel, producând pârâtei o vătămare, considerentele instanţei în acest sens fiind date cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 478 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., aceste critici subsumându-se motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, invocarea în cererea de apel a art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 este permisă de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare."

Recurenta-pârâtă a arătat că invocarea expresă a acestor prevederi în cererea de apel, în acord cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a fost necesară atât ca o critică faţă de considerentele instanţei de fond, care nu a identificat corect legea aplicabilă, cât şi faţă de invocarea, în mod direct, de către instanţa de fond, şi fără a pune în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenta-pârâtă a opinat că invocarea prevederilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 nu este o apărare nouă, ci se subsumează apărării formulate de S.C. H. S.R.L. în faţa Tribunalului Buzău, potrivit căreia acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal în ceea ce priveşte solicitarea anulării actelor subsecvente, iar invocarea acestor prevederi reprezintă şi o explicitare a acestei apărări, permisă în mod expres de prevederile art. 478 alin. (4) C. proc. civ.:

"Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe."

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că nu se mai impune o analiză a excepţiei uzucapiunii tabulare invocată de S.C. H. S.R.L., în raport de soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în ipoteza admiterii susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel are obligaţia de a se pronunţa cu privire la toate petitele şi motivele care au făcut obiectul cererii de apel, inclusiv asupra excepţiei uzucapiunii tabulare (conform art. 477 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ.) .

Conchizând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea acestui motiv de casare, urmând ca, în rejudecare, să se ţină cont de toate motivele şi argumentele cu privire la incidenţa art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, invocate de S.C. H. S.R.L. prin cererea de apel, răspunsul la întâmpinare, notele de şedinţă şi concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel, în vederea asigurării unei judecăţi unitare a cauzei.

La 11 decembrie 2020, recurenţii-reclamanţi a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte S.C. H. S.R.L., prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate în cuprinsul întâmpinării, întrucât cererea de recurs este legal timbrată, este semnată de reprezentantul convenţional, care a depus la dosar, dovada împuternicirii avocaţiale şi în cuprinsul cererii au fost relevate critici de nelegalitate care pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 14 ianuarie 2021, recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul pârâtei S.C. H. S.R.L., invocând excepţia inadmisibilităţii recursul incident, întrucât vizează aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal şi care au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs; în continuare, reclamanţii au prezentat aspecte cu privire la situaţia de fapt a litigiului.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, părţile au deschisă calea de atac a recursului, recursurile sunt legal timbrate, sunt formulate în termen legal şi îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.

S-a mai reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi asupra incidenţei dispoziţiilor art. 491 coroborate cu cele ale art. 472 alin. (2) C. proc. civ., reţinându-se că recurenta-pârâtă a invocat prin întâmpinare excepţiile netimbrării, lipsei calităţii de reprezentant şi nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, iar recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 11 februarie 2021, respectiv la 12 februarie 2021.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Analizând, cu prioritate, excepţia netimbrării recursului declarat de reclamanţi şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru reclamanţi, invocate de pârâta S.C. H. S.R.L., precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de pârâta S.C. H. S.R.L., invocată de reclamanţi, Înalta Curte urmează a le respinge pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia netimbrării recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, se constată că prin rezoluţia de primire din data de 12 octombrie 2020, completul de filtru a pus în vedere recurenţilor-reclamanţi că datorează taxă judiciară de timbru în cuantum de 3293,61 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 3 lit. f) coroborate cu cele ale art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

La data de 26 octombrie 2020, recurenţii-reclamanţi A., D. şi B. au formulat cerere de ajutor public judiciar, iar la data de 09 noiembrie 2020 au depus, la dosar, chitanţa seria x/2020 nr. x din 06 noiembrie 2020 privind achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3294 RON, arătând că cererea de ajutor public judiciar rămâne, astfel, fără obiect.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 11 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul asociat, a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenţii A., D. şi B., ca rămasă fără obiect.

Prin urmare, întrucât recurenţii-reclamanţi au depus, la dosar, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă, potrivit chitanţei seria x/2020 nr. x din 06 noiembrie 2020, Înalta Curte va respinge excepţia netimbrării recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocată de pârâta S.C. H. S.R.L. .

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât, astfel cum s-a reţinut şi prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate în cauză, cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi este semnată de avocat I., care, în temeiul art. 151 alin. (2) C. proc. civ., a depus, la dosar, în original, împuternicirea avocaţială seria x nr. x/2020, aflată la dosarul de recurs.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., invocată de recurenţii-reclamanţi, motivat de faptul că recursul incident vizează aspecte ale litigiului care nu au fost atacate prin recursul principal şi care au intrat sub autoritatea de lucru judecat la împlinirea termenului de recurs, Înalta Curte urmază a o respinge, având în vedere considerentele Deciziei nr. 14 din 22 iunie 2020, pronunanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020, potrivit cu care "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia."

Examinând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia nr. 953 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. H. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 867 din 04 iulie 2019, precum şi împotriva tuturor încheierilor pronunţate de Tribunalul Buzău în acest dosar, a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, a menţinut dispoziţiile referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei de interes, a admis în parte capătul de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pe intimaţii-reclamanţi la plata în solidar către apelantă a sumei de 23.294 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi parţial onorariu avocaţial.

Prin motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi nu au arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de instanţa de apel, ci s-au limitat la prezentarea situaţiei de fapt a cauzei, expunându-şi nemulţumirea cu privire la modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, respectiv procesele-verbale eliberate acestora de pe urma defuncţilor G. şi Elena, certificatul fiscal nr. 216 din 8 martie 2011, emis de Primăria Chiojdu, care a stat la baza vânzării şi care nu mai era valabil, întrucât a fost emis la 18 martie 2011, hotărârea Comisiei judeţene Buzău nr. 347/2006 şi contractul nr. x/2008.

Înalta Curte reţine că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele relevante pentru soluţionarea cauzei.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, cu ignorarea regulilor în materia bunei-credinţe a terţului dobânditor, precum şi a teoriei aparenţei în drept, însă, Înalta Curte reţine că recurenţii au invocat aceste dispoziţii legale în mod formal, doar din perspectiva aprecierii probelor, fără a dezvolta, în concret, critici prin care să pună în discuţie modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste norme şi reguli de drept.

În acest sens, Înalta Curte menţionează că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, însă aceste critici, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 Partea I din 05 martie 2020, ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate de instanţa de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Având în vedere că recurenţii-reclamanţi nu au arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute de art. 472 şi art. 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile".

Dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., aplicabile recursului incident, dispun în sensul că:

"(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

În consecinţă, în temeiul art. 491 alin. (2) coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de soluţia dată cu privire la recursul principal, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L., rămâne fără efect şi, în consecinţă, urmează a fi respins.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul principal declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-pârâte S.C. H. S.R.L. de obligare a recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte urmează a o respinge, întrucât pârâta nu a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată, la dosar fiind doar taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, care însă a fost achitată de pârâtă pentru soluţionarea recursului incident declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile netimbrării şi lipsei calităţii de reprezentant, invocate de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L..

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului incident, invocată de recurenţii-reclamanţi.

Anulează recursul principal declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. H. S.R.L. împotriva deciziei nr. 953 din 02 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, ca rămas fără efect.

Respinge cererea formulată de pârâta S.C. H. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2021.