Nullity of loan contracts and bills of exchange based on non-delivery of funds and alleged illicit cause

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Prin cererea înregistrată la data de 10.09.2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractelor de împrumut autentificate sub nr. x/22.08.2011 şi nr. y/22.08.2011 de către B.N.P. D. şi a tuturor actelor subsecvente cu care s-a garantat restituirea împrumuturilor, precum şi obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30.09.2013, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, cu privire la obiectul acţiunii, în sensul că a solicitat şi anularea biletelor la ordin seria x nr. x şi seria x nr. x, cu care s-a garantat restituirea împrumutului aferent contractului nr. x/22.08.2011, precum şi anularea biletelor la ordin seria x nr. x şi seria x nr. x, cu care s-a garantat restituirea împrumutului aferent contractului nr. x/22.08.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 401/03.04.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii şi cererea de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamantul A., prin care a solicitat anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 439A/30.09.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 867/16.05.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A., a casat decizia civilă nr. 439A/30.092015 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 1358 A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 401 din 3 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, a declarat recurs reclamantul A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În motivarea recursului s-au arătat, în esenţă, următoarele.

A. Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia recurată s-au încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, anume: art. 479 alin. (1), art. 480 alin. (3) teza a II-a, art. 153 alin. (2), art. 154 alin. (7), art. 155, art. 157 alin. (2), art. 163 şi art. 164 C. proc. civ. S-au interpretat şi s-au aplicat greşit prevederile art. 158 raportat la art. 156 C. proc. civ. şi ale art. 172 C. proc. civ.

Nu au fost respectate dispoziţiile legale privind locul citării; prin cererea de reexaminare a rezoluţiei premergătoare din 7.10.2013, depusă la dosarul nr. x/2013 al Tribunalului, astfel cum rezultă din ştampila aplicată pe cerere, s-a solicitat expres comunicarea soluţiei date la cabinetul de avocat identificat prin denumire şi sediu. Dezlegarea de la pag. 23 alin. (4) din decizie, potrivit căreia "nu a fost indicat expres avocatul E. ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură", ceea ce ar permite concluzia că susţinerile sale sunt nereale, este contrară legii, deoarece interpretarea sistematică a prevederilor legale din materia citării este obligatorie.

Alegerea de domiciliu procesual este corectă, nefiind incidente prevederile art. 172 C. proc. civ., privind schimbarea locului citării.

Citarea pentru termenul la care s-a judecat cauza în fond nu s-a făcut cu respectarea legii. Citarea reclamantului nu s-a realizat la domiciliul procesual ales, indicat expres prin cererea adresată instanţei .

Au fost încălcate şi prevederile art. 158 din C. proc. civ., care obligă ca citarea să se facă la domiciliul procesual ales, indicat în scris, când o astfel de cerere s-a formulat în cauza.

Pentru termenul din 13.03.2014 procedura nu a fost legal îndeplinită, iar art. 153 din C. proc. civ. impunea amânarea cauzei.

Dezlegările de la pag. 24 alin. (4) din decizia recurată "agravează nepermis" situaţia în propria cale de atac şi reflectă o "preconcepţie în judecată", care nu poate fi explicată logic.

Încheierea de la termenul din 16.05.2018 reflectă examinarea opoziţiei la audierea martorilor F. şi G. (tata şi fiu), aflaţi în duşmănie cu reclamantul.

Au fost încălcate prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. In mod greşit au ascultate ca martori persoane aflate în duşmănie cu reclamantul, deşi s-a opus expres la audierea acestora, pe bază de înscrisuri care justifică poziţia acestuia. Este contrară legii dezlegarea referitoare la actul de procedură privind comunicarea întâmpinării, dispusă prin încheierea din 13.02.2014: "întâmpinarea a fost depusa în 3 exemplare, potrivit menţiunilor din ECRIS şi a fost comunicată... aşa cum rezultă din încheierea pronunţată la data de 13.02.2014..." (pag. 25, alin. (1), decizia recurată).

B. Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 966, art. 967 C. civ., ale art. 1180 C. civ., ale art. 1576 C. civ. 1864 şi ale art. 62, art. 63 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, astfel cum a fost completată şi modificată.

1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care cuprinde motive contradictorii, care vizează verificarea "în amănunt" a "temeiurilor de fapt" indicate în cererea de chemare în judecată, cu excluderea cererilor precizatoare ori a explicaţiilor suplimentare, cu caracter precizator şi a apărărilor incluse în cererea de apel, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Procedeul a generat nelămurirea incidenţei normelor de drept material cu privire la aplicarea sancţiunii anularii actului atacat în justiţiei pentru inexistenta cauzei şi a caracterului ilicit al cauzei prezumate după natura specifica a actelor atacate cu cererea în declararea nulităţii şi în raport de formalităţile adăugate după semnarea actelor. Decizia relatează situaţia de fapt, astfel cum rezulta din probele dosarului, fără a verifica validitatea unui înscris cu efect juridic, în sensul de a cerceta conformitatea conţinutului lui cu realitatea

Instanţa de apel a deplasat verificarea faptelor vecine si conexe faptului negativ invocat în apărare de recurent (neremiterea sumei de bani) pe tărâmul identificării nesincerităţii susţinerilor sale. Sub argumentul verificării sincerităţii susţinerilor din cuprinsul cererii de chemare în judecata, la pag. 25, alin. (6) - pag. 28, alin. (4) din decizia recurata sunt enumerate considerente care constituie prezumţii judiciare dezvoltate pentru lămurirea unor susţineri invocate în cererea de chemare în judecata, care nu concorda intru totul cu cele atestate de actele juridice depuse la dosar (pag. 26, alin. (6), decizie recurata).

2. Au fost aplicate incorect regulile legale privind eficienţa înscrisurilor sub semnătură privată.

Deşi principial, Curtea retine corect mecanismul aplicării prevederilor art. 948 şi 966 C. civ. 1864, incident în cauza (pag. 29, alin. (1), decizie), se absolutizează nepermis forţa probatorie a înscrisurilor sub semnătura privata (pag. 289, alin. (3), decizie recurata).

Decizia recurata a reţinut ca cele doua înscrisuri sub semnătura privata nu au fost scrise în întregime de cel care se obliga, dar cuprind adăugata la finele actului menţiunea olografa "bun şi aprobat", fiind arătata, şi în litere, aceeaşi suma (pag. 31, alin. (2), decizie recurata).

Decizia a reţinut ca sunt relevante menţiunile tehnoredactate de la art. 2.2 din contract, potrivit cărora "împrumutatul atesta primirea integrala a sumei împrumutate, prezentul contract ţinând loc de chitanţa doveditoare a acordării împrumutului" (pag. 31, alin. (2), decizie recurata), astfel ca, în lipsa unei dovezi privind remiterea materiala a sumei împrumutate (extras de cont ori alte asemenea), tradiţiunea este dovedita de clauzele contractuale asumate de reclamant sub semnătura, care au "un caracter mult mai mare de certitudine... decât indiciile, respectiv prezumţiile simple ce ar putea fi trase din lipsa procurării unor dovezi referitoare la existenta disponibilităţilor financiare ale paraţilor" (pag. 31, alin. (5), decizie recurata).

Au fost incorect absolutizate toate clauzele contractelor de împrumut, dându-se prevalenta formalităţilor în defavoarea fondului raportului juridic dedus judecaţii.

Împrumutul de consumaţie este un contract real, care ia naştere în momentul remiterii sumei de bani sau a bunurilor împrumutate, remitere ce însoţeşte acordul de voinţe al părţilor în vederea formarii contractului. Numai acordul de voinţe al părţilor nu este suficient pentru formarea contractului.

Dezlegările date de instanţele de fond problematicii privind forţa probanta a înscrisului sub semnătura privata cu privire la realitatea predării sumei de bani în discuţie sau "cauza reala" (motivul, scopul) a întocmirii înscrisurilor defăimate prin cererea introductiva de instanţa ca nefiind corespunzătoare adevărului, sunt contrare legii.

Ambele înscrisuri intitulate împrumuturi sunt înscrisuri preconstituite.

Potrivit art. 1203, art. 1776, art. 1864 din C. civ. 1864 proba contrara prin martori este admisibila în caz de frauda, doi sau violenta ca în speţa. chiar împotriva menţiunilor ce ar relata fapte ale părţilor. condiţii, obiect, cauza etc. dacă acestea sunt subscrise în acte sub semnătura privata.

Interpretarea înscrisurilor ce constata împrumuturile ignora regulile legale de interpretare a convenţiilor.

Este evidenta preocuparea tehnoredactorului de a preciza ca ".. orice acorduri sau înţelegeri anterioare (dintre părţi) sunt înlocuite" de înscrisul din 22.08.2011 (art. 6.4 dosar Tribunal, art. 6.4 dosar tribunal) şi ca "... executarea obligaţiei de restituire se face... în conformitate cu Titlul VI al Legii nr. 99/1999" (art. 3.2. lit. B), fila x verso din dosar tribunal), iar contractele "sunt confidenţiale" (art. 3.2 lit. D), din) fiecare contract). Fiecare din aceste menţiuni permit prezumţia bazata pe clauzele înscrisului de la dosar tribunal (antecontract de împrumut a aceleiaşi sume, încheiat cu alta persoana, aflata în legături de prepuşenie şi subordonare cu paraţii, patroni ai S.C. H. SRL) ca între părţi au existat alte înţelegeri.

S-a dovedit ca între 03.08.2011 şi 22.08.2011 ar fi trebuit sa se remită reclamantului, "confidenţial", 860.000 euro în legătura cu operaţiuni comerciale care vizau legături între S.C. H. S.R.L. (deţinuta de paraţi, ca asociaţi; administrator - I., semnatar al antecontractului de împrumut global a sumei de 865.000 euro) şi S.C. J. S.R.L. Ialomiţa şi S.C. K. S.R.L., care au avalizat ordinele de plata care garantează împrumuturile .

S-a dovedit ca în aceeaşi zi în care s-au semnat contractele de împrumut şi s-au emis biletele la ordin - 22.08.2011 - la un alt notar public s-a semnat un contract de vânzare - cumpărare de activ comercial pentru care plata preţului de 706.800 RON s-a făcut pana ia 30.11.2011 prin virament bancar în cont bancar expres menţionat

Legea şi jurisprudenţa nu au interpretat art. 1180 C. civ. 1864 ca fiind incident şi în cazul chitanţelor doveditoare ale acordării împrumutului (art. 2.2 din fiecare înscris - fila x verso, fila x verso dosar). Clauza este nefireasca. Nu poate fi absolutizat conţinutul tehnoredactat al înscrisurilor întocmite la notarul indicat de paraţi, cu un conţinut prestabilit, pe care s-au aplicat menţiuni olografe după dictare cu relevanta juridica, cunoscuta de specialiştii implicaţi în redactarea unor astfel de contracte.

S-a omis sa se observe ca menţiunea olografa "bun şi aprobat pentru suma de 430.000 euro" este adăugata ulterior semnării actului tehnoredactat şi nu înainte de semnarea sa, cum prevede legea. Sub acest aspect, dezlegarea data de sentinţa apelata (pag. 10 alin. (4) final, Sentinţa - fila x verso, alin. (4), dosar tribunal), păstrata prin decizia recurata, este incorecta.

Declaraţiile făcute de părţi în cuprinsul unui înscris, relativ la obiectul însuşi al actului juridic pe care înscrisul îl constata, privind drepturile şi obligaţiile lor şi cele care se refera la circumstanţe aflate în legătura cu acest obiect au putere doveditoare pana la proba contrarie.

Preconstituirea unei probe scrise pentru dovedirea fraudei este practic imposibila, art. 1203 şi art. 1198 alin. (1) din C. civ. 1864 admit combaterea conţinutului înscrisului subscris de cel care invoca "dovada contrara" cuprinsului înscrisului.

3. Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel trebuia să constate ca actului juridic de împrumut ii lipseşte unul din elementele ce intra în structura cauzei, anume scopul imediat, deoarece niciuna din părţi nu a avut în vedere primirea-predarea efectiva a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenta unui element esenţial al actului juridic. Lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancţiunea este nulitatea absoluta.

Art. 966 C. civ. de la 1864 stabileşte ca "obligaţia fără cauza sau fondata pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect". Pe cale de consecinţa, este lipsita de cauza obligaţia sa de a restitui o suma de bani pe care nu a primit-o.

A fost aplicat greşit art. 1576 C. civ. 1864, prin neîndeplinirea uneia din condiţiile de validitate specifice contractului de împrumut, respectiv tradiţiunea, predarea bunului împrumutat. Din perspectiva faptului ca nu a fost îndeplinita condiţia remiterii efective a sumei împrumutate, condiţie de esenţa contractului de împrumut, care nu se considera perfectat decât în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului, contractul este nul.

4. Decizia recurată a restrâns nejustificat aplicarea principiilor legale care cârmuiesc caracterul ilicit al cauzei unui contract aflat în legătură juridică strânsă cu alte operaţiuni juridice din care nu poate fi sustras.

Decizia recurata nu a examinat mecanismul judiciar de aplicare a măsurii anularii actului juridic (împrumut de consumaţie), care are ca obiect material o suma de bani, act încheiat concomitent cu emiterea unui titlu de valoare (bilet la ordin), avalizat, subscris de emitent şi avalist. Nu se poate ignora obiectul acestei sancţiuni şi în ce situaţii poate fi dispusa dacă însuşi cel pretins împrumutat (emitent al biletului la ordin) recurge la acţiunea în declararea nulităţii actului juridic din care se naşte raportul fundamental: împrumut cu valenţe de act de creditare comerciala în perspectiva achiziţiei viitoare a unui fond de comerţ, garantat de un comerciant.

Decizia a reţinut (pag. 35, alin. (5) ca negocierile (privind operaţiunea de vânzare-cumpărare a 3 ferme piscicole) au fost purtate pe o perioada desfăşurata între încheierea antecontractului de împrumut, respectiv 3.08.2011, şi data încheierii efective a celor 2 contracte de împrumut, 22.08.2011.

Decizia omite deliberat împrejurarea ca, din probele administrate, rezulta ca înainte de subscrierea înscrisurilor ce atesta împrumuturile, s-au emis bilete la ordin care au fost avalizate pentru sume şi scadente "preluate" ulterior în cuprinsul tehnoredactat al înscrisurilor ce ateste cele doua contracte de împrumut.

Este neîndoielnic faptul ca părţile au considerat ca este subordonata realizarea vânzării-cumpărării a celorlalte ferme piscicole care nu au fost menţionate în actul autentificat la 22.08.2011, în aceeaşi zi cu legalizarea semnăturilor aplicate pe cele doua contracte de împrumut, dar la alt birou notarial, de executarea "împrumutului", respectiv punerea la dispoziţie a creditului furnizat de paraţi pentru finanţarea cumpărării fermelor la care figura ca asociat paratul B., astfel încât "preţul vânzării" sa fie încasat "prin executarea silita" a biletelor la ordin.

Potrivit art. 106 raportat la art. 33 şi urm. din Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, avalul reprezintă actul juridic prin care o persoana, numita avalist, se obliga sa garanteze obligaţia asumata de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat. Prin aval, posesorul biletului la ordin dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat. în consecinţa, avalul da naştere unei obligaţii cambiale autonome şi abstracte, identica obligaţiei oricărui alt semnatar al biletului la ordin.

Referitor la avalistul emitentului biletului la ordin, trebuie avute în vedere următoarele aspecte. Conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 58/1934: "Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat". Potrivit art. 52 din acelaşi act normativ, răspunderea este solidara, conform art. 52 alin. (2) din acelaşi act normativ raportat la art. 1.043 C. civ., posesorul biletului la ordin poate urmări pe oricare debitor, inclusiv pe avalist, fără ca aceştia sa poată invoca beneficiul de discuţiune Potrivit art. 106 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 35 alin. (1) se aplica şi biletului la ordin.

Norma nr. 6/1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin emisa de Banca Naţionala a României, publicata în M. Of. nr. 119 bis din 14 iunie 1995, modificata prin Norma nr. 7/2008, publicata în M. Of. nr. 512 din 8 iulie 2008, aceasta din urma fiind completata prin Norma nr. 2/2009, publicata în M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2009 reglementează expres problema în discuţie. Pct. 203 din Norma nr. 6/1994 dispune ca: "Avalistul are o obligaţie identica, cu acelaşi cuprins şi cu aceeaşi întindere ca şi cea garantata, el fiind garantul unui semnatar al cambiei".

Nu poate fi ignorata legătura juridica creata între împrumutători şi avalisti - persoane juridice implicate în cumpărarea fermelor piscicole despre care este vorba în cauza. Decizia recurata constata aceasta legătura juridica documentata la pag. 30 alin. (5) şi (6), dar refuza nejustificat sa analizeze întreaga operaţiune juridica dedusa judecaţii şi constituita din raporturile create concomitent prin contractele de împrumut şi biletele la ordin emise în legătura cu acestea.

Exista o cauza unica a celor doua contracte de împrumut strâns legate de emiterea biletelor la ordin, pentru asigurarea creditarii "cumpărătorului" celor doua ferme piscicole, pentru un interval de timp stabilit convenţional. Cauza ilicită invocata de reclamant rezida în utilizarea contractelor de împrumut pentru deghizarea preţului din contractele de vânzare-cumpărare a fermelor piscicole proiectate, în obligaţia de restituire a împrumutului, în modalitatea rezultata din ansamblul probelor administrate, care nu permit tratamentul judiciar separat al contractelor de împrumut faţă de biletele la ordin.

Rezulta ca, dacă vânzarea celor doua ferme nu a fost realizata, împrumutul este fără cauza, iar "cauza" prezumata ca existenta, ca urmare a aplicării art. 1180 C. civ. 1864, este ilicita.

Operaţiunea comerciala de creditare conceputa la data încheierii antecontractului de împrumut (3.08.2011) este dovedita, iar puterea doveditoare a acestui fapt conex, relevant pentru proba neremiterii efective a sumei de bani pretins împrumutate, a fost refuzata nemotivat de instanţa.

Decizia data în apel retine înscrisuri "depuse de paratul C." (pag. 30, alin. (5) şi (6), decizia recurata), care reflecta operaţiunea comerciala conceputa, prin care s-a evitat realizarea unei tranzacţii directe în valuta, între societăţi comerciale, interzisa de Regulamentul nr. 4 privind regimul valutar emis de Banca Naţionala a României, care nu permite "o tranzacţie" de împrumut în valuta între rezidenţi persoane fizice, decât "in mod ocazional" şi interzice o tranzacţie în valuta cu persoane juridice pe teritoriul României între rezidenţi persoane fizice şi persoane juridice.

Contrar dezlegărilor date prin decizia recurată, lipsa cauzei se datorează lipsei predării bunului în actele juridice reale. în astfel de situaţii lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, scopul imediat. Lipsa acestuia se răsfrânge asupra scopului mediat al actului, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât, în astfel de situaţii, intervine nulitatea absoluta a actului. Aceasta este interpretarea corecta a dispoziţiilor legale incidente în cauza.

Potrivit art. 966 C. civ. 1864, nu poate avea nici un efect obligaţia... fondata pe o cauza falsă sau nelicita. Art. 967 alin. (2) C. civ. 1864 permite dovada contrarie pentru cauza nevalabila, inclusiv din perspectiva caracterului fals al acesteia.

Actele atacate înfăţişează un alt raport juridic dedus judecaţii, decât cel creat prin contractele de împrumut, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză. Condiţiile anormale a avalizării ordinelor de plata care au "garantat" obligaţii de restituire a unor sume de bani considerabile, pretins "împrumutate" reprezintă fapte conexe cert dovedite ce prezuma serios intenţia de a frauda pretinsul împrumutat prin "asigurarea" executării societăţilor comerciale despre care martorul F. declara expres ca atunci când a semnat avalul a înţeles ca ar fi "împrumutate în realitate" societăţile comerciale cumpărătoare în viitor ale fermelor Lunca şi Periteasca.

5. Decizia recurata a restrâns nejustificat aplicarea principiilor legale care cârmuiesc caracterul ilicit al cauzei unui contract.

Decizia a reţinut (pag. 35, alin. (5) ca "negocierile (privind operaţiunea de vânzare-cumpărare a 3 ferme piscicol) au fost purtate pe o perioada desfăşurata între încheierea antecontractului de împrumut, respectiv 3.08.2011, şi data încheierii efective a celor 2 contracte de 'împrumut, 22.08.2011".

Decizia omite deliberat împrejurarea că din probele administrate rezultă ca înainte de subscrierea înscrisurilor ce atesta împrumuturile s-au emis bilete la ordin care au fost avalizate pentru sume şi scadente "preluate" ulterior în cuprinsul tehnoredactat al înscrisurilor ce ateste cele doua contracte de împrumut.

Este neîndoielnic faptul ca părţile au considerat ca este subordonata realizarea vânzării-cumpărării a celorlalte ferme piscicole care nu au fost menţionate în actul autentificat la 22.08.2011, în aceeaşi zi cu legalizarea semnăturilor aplicate pe cele doua contracte de împrumut, dar la alt birou notarial, de executarea "împrumutului", respectiv punerea la dispoziţie a creditului furnizat de paraţi pentru finanţarea cumpărării fermelor la care figura ca asociat paratul B., astfel încât "preţul vânzării" sa fie încasat "prin executarea silita" a biletelor la ordin.

6. Au fost interpretate şi aplicate greşit normele imperative cuprinse în Regulamentul nr. 4 privind regimul valutar, republicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 616/6.09.2007, în vigoare la 22 august 2011, data semnării contractelor de împrumut atacate cu cererea de declarare a nulităţii în raport de emiterea concomitentă şi avalizarea biletelor la ordin de către societăţile comerciale S.C. K. S.R.L. şi S.C. J. S.A., pentru restituirea sumei totale de 860.000 euro la scadenţele menţionate în contractele de împrumut. Au fost ignorate prevederile Regulamentului nr. 4 privind regimul valutar emis de Banca Naţională a României, care au fost fraudate prin folosirea biletelor la ordin pentru plăţi în valută pe teritoriul României, sub pretextul unui "împrumut între rezidenţi persoane fizice".

7. Prin decizia recurată au fost interpretate incorect regulile aplicării principiului anulării actului subsecvent ca o consecinţă a anularii actului juridic principal.

Dezlegarea data la pag. 32 alin. (5)-(6) şi pag. 35 alin. (2) din decizia recurata preia apărarea propusa prin întâmpinare de paratul C.. Dezlegările care preiau decizia de speţa, reprodusa la pag. 32 alin. (7) - pag. 34 alin. ultim, nu au relevanta în cauza pentru problema dedusa judecaţii.

Nu este corecta interpretarea judiciara potrivit căreia principiul anularii actului subsecvent ca o consecinţa a anularii actului juridic principal nu se aplica în cazul biletului la ordin dat fiind caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale, autonome şi independente faţă de raportul juridic fundamental care i-a dat naştere şi faţă de care se comporta ca o obligaţie de sine stătătoare.

8. Au fost aplicate greşit prevederile Legii nr. 656 din 07.12.2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, care sancţionează, prin norme de ordine publică, operaţiunile reflectate de actele de împrumut şi biletele la ordin, menţionate în petitul cererii de chemare în judecată. Legea nr. 656/7.12.2012 exclude legalitatea unui transfer care să ocolească circuite bancare a sumei de 860.000 euro.

Intimatul C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului în ceea ce priveşte criticile formulate împotriva încheierii din 16.05.2018, care este o încheiere interlocutorie, câtă vreme nu s-a declarat recurs şi împotriva acestei încheieri; admiterea excepţiei nulităţii parţiale a recursului, având în vedere că se aduc şi critici de netemeinicie, vizând probele administrate; cenzurarea recursului în raport de regula omisso medio, având în vedere criticile menţionate la fila x din cererea de recurs, ce reprezintă apărări noi, făcute direct în faţa instanţei de recurs; respingerea în rest a recursului, ca neîntemeiat; obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 martie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea unor reguli de procedură care privesc mai multe aspecte.

În primul rând, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., referitor la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, susţinându-se că trebuia trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe, întrucât judecata s-a făcut în lipsa reclamantului care nu a fot legal citat, iar în apel a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri.

Este nefondată susţinerea recurentului că nu ar fi fost legal citat la ultimul termen de judecată când s-a soluţionat cauza în primă instanţă.

Pentru acest termen, 13.03.2014, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, conform înştiinţării emisă la data de 13.02.2014, reclamantul a fost citat la adresa de domiciliu indicată în cererea de chemare în judecată în Bucureşti, str. x bl. 5, întrucât în dosarul primei instanţe de fond cu nr. x/2013 nu exista nicio cerere care să respecte exigenţele disp. art. 158 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156.

Reclamantul susţine că a indicat un alt domiciliu la care să fie citat prin cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată la data de 14.10.2013.

Paragraful din cererea de reexaminare din care ar rezulta că şi-ar fi ales un alt domiciliu este următorul:

"Deoarece este posibil să fiu plecat o perioadă de timp de la domiciliu, solicit să dispuneţi comunicarea încheierii ce o veţi pronunţa şi la sediul Cabinetul de Avocat E. din Bucureşti, str. x pentru a putea să mă conformez măsurilor ce vor rezulta din cuprinsul acesteia."

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel din acest paragraf rezultă fără echivoc că prin această cerere reclamantul nu şi-a ales (şi) un alt domiciliu pentru comunicarea în general, pe viitor, a actelor de procedură în legătură cu nr. x/2013, ci a solicitat doar comunicarea încheierii de soluţionare a cererii de reexaminare a taxei de timbru, pe lângă domiciliul său indicat în cererea de chemare în judecată, şi la sediul cabinetului avocatului său.

Faptul că în cererea formulată la data de 13.03.2014 de către avocatul reclamantului (notificarea renunţării la mandat) s-a solicitat ca "de la această dată" comunicarea oricărui act de procedură să se facă la domiciliul reclamantului indicat şi în cererea de chemare în judecată nu poate duce la schimbarea celor menţionate în mod neechivoc în cererea de reexaminare menţionată anterior.

Mai mult, dovada faptului că reclamantul a fost încunoştinţat despre acest termen, dar şi avocatul său, este reprezentată de înregistrarea la 13.03.2014, chiar la acest termen de judecată, de către avocat, a notificării reclamantului de denunţare a contractului de mandat, iar de către reclamant, a notei prin care arăta numele şi adresa martorilor, încuviinţarea cărei probe se preconiza a fi discutată la acest termen.

Aceste argumente sunt suficiente pentru a se reţine legala citare a reclamantului, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 223 C. proc. civ., pentru termenul la care s-a judecat cauza la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, legala interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., în speţă nefiind îndeplinite condiţiile pentru a se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe de fond.

Această constatare face inutilă analiza celorlalte critici legate de faptul dacă forma în care a fost indicat acest sediu îndeplineşte sau nu condiţiile art. 158 C. proc. civ., atâta timp cât recurentul nu a invocat vreo nelegalitate legată de comunicarea încheierii prin care s-a soluţionat cererea de reexaminare a taxei de timbru, dar şi a celorlalte argumente referitoare la nerelevanţa faptului că cererea de reexaminare ar fi de competenţa altui complet, că s-ar forma un dosar asociat, neincidenţa art. 172 C. proc. civ. privind schimbarea locului citării, formulate în susţinerea acestui prim aspect al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. .5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului, tot legat de aplicarea art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., că în faţa primei instanţe de fond nu i s-ar fi comunicat întâmpinarea formulată de către cel de-al doilea pârât, B., se constată că aceste susţineri nu sunt relevante pentru a se verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 153 C. proc. civ. coroborat cu art. 223 C. proc. civ. referitoare la obligaţia instanţei de a hotărî asupra unei cereri numai după ce va constata că partea care lipseşte a fost legal citată, condiţia legalei citări, fiind diferită de condiţia legalei comunicări a unui act procedural.

Criticile referitoare la nelegala comunicare a unui act de procedură, în speţă una dintre întâmpinări, cu posibile consecinţe asupra dreptului de apărare al părţii, inclusiv legat de administrarea unor probe suplimentare, al principului contradictorialităţii, au putut fi valorificate în apel, cale de atac devolutivă, fără afectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 37 din 15 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea.I, nr. 65 din 28 ianuarie 2008 sau Decizia nr. 1.122 din 23. septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010), s-a reţinut că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie.

Or, deşi recurentul a susţinut că ar fi nelegală, raportat la prevederile referitoare la comunicarea unui act de procedură, constatarea instanţei de apel că din actele dosarului ar reieşi că i s-ar fi comunicat întâmpinarea menţionată anterior, apelând la o prezumţie, din conţinutul recursului rezultă că aceste critici au fost formulate în susţinerea nelegalei citări pentru termenul la care a avut loc judecata în faţa primei instanţe, iar nu pentru a susţine încălcarea vreunui drept la apărare în apel prin eventuala respingere, prin invocarea vreunei decăderi, a unor probe şi apărări formulate în raport de această întâmpinare,.

De altfel, în motivarea deciziei atacate se reţin în principal, legat de această critică, următoarele: "Nici susţinerea potrivit căreia nu a fost comunicată întâmpinarea formulată de pârâtul B. către apelantul-reclamant nu este de natură să ducă la anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţiile în care prezenta cauză se află în apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în această fază procesuală au fost administrate probele utile şi concludente propuse de apelantul-reclamant, situaţie în care Curtea apreciază că în lipsa invocării şi dovedirii unei vătămări ce i-ar fost produse, această critică este neîntemeiată (….)", argumentele la care se face referire în recurs fiind doar subsidiare, şi astfel nedeterminante pentru soluţia pronunţată.

De asemenea, sunt nerelevante, legat de aplicarea art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., pentru aceleaşi considerente menţionate anterior, susţinerile recurentului referitoare la faptul că în mod nelegal prima instanţă nu ar fi amânat cauza, cu neobservarea prevederilor art. 89 C. proc. civ., ţinând cont că renunţarea la mandat ar fi intervenit cu mai puţin de 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mai mult, este de reţinut că, potrivit cererii depuse de către avocatul E. pentru termenul de 13.03.2014 şi a actului aferent, în speţă nu a intervenit o renunţare a mandatarului la împuternicire ci o denunţare unilaterală a mandantului, art. 89 C. proc. civ. neavând vreo legătură cu situaţia de fapt în speţă.

Recurentul a mai susţinut că dezlegările de la pag. 24 parag. 4 din decizia recurată, referitoare la consecinţele punerii în discuţie de către tribunal a necesităţii amânării cauzei pentru lipsă de apărare faţă de denunţarea reclamantului a mandatului acordat avocatului, i-ar agrava situaţia în propria cale de atac.

Paragraful din decizi atacată vizat de aceste susţineri este următorul:

"Faptul că tribunalul a pus în discuţie necesitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare, amânare la care pârâţii reprezentaţi de avocaţi s-au opus, astfel că în cauză nu s-a acordat termen pentru angajarea unui nou avocat, dar s-a dispus lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a se da posibilitate reclamantului să se prezinte, nu poate fi calificat drept o încălcare a dreptului la apărare sau a legalităţii judecăţii, în lipsa unei cereri exprese de amânare a judecăţii din partea reclamantului, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut mai sus, acesta fusese legal citat cu respectarea normelor privind procedura de citare şi de comunicare a actelor de procedură, şi având în vedere disp. art. 222 C. proc. civ. (…)".

Recurentul nu a justificat, prin raportare la cele reţinute de instanţa de apel, dar şi la cele menţionate în partea introductivă a încheierii din 13.03.2014, de ce i s-ar produce o agravare a situaţiei în propria cale de atac, astfel că această susţinere nu poate fi analizată în recurs.

Din faptul că prima instanţă de fond a pus în discuţia părţilor dacă se impune sau nu amânarea cauzei pentru lipsă de apărare, în temeiul art. 22 alin. (2) raportat la art. 20 C. proc. civ., fără a considera ulterior întemeiată o astfel de propunere, raportat la apărările pârâţilor, nu decurge logic concluzia că prima instanţă ar fi decis că în aceste condiţii i s-ar fi încălcat reclamantului dreptul la apărare.

În al doilea rând, în cadrul motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin raportare la încheierea de la termenul din 16.05.2018, susţinându-se că în mod greşit au fost ascultate ca martori persoane aflate în duşmănie cu reclamantul, deşi s-a opus expres la audierea acestora. Recurentul a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel ar fi respins opoziţia la audierea martorilor, pe motiv că aceasta trebuia formulată cel mai târziu la termenul acordat pentru audierea martorilor, interpretând dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ca fiind "dispoziţii de ordine privata" şi fiind respinsă apărarea conform căreia opoziţia poate fi exercitata pana la audierea martorului.

În prealabil este de reţinut că este neîntemeiată apărarea formulată de către intimatul C. în sensul că ar fi inadmisibile criticile formulate împotriva încheierii de la termenul din 16.05.2018 câtă vreme nu s-ar fi declarat recurs împotriva acestei încheieri, atâta timp cât identificarea acestei încheieri se află chiar în cuprinsul recursului formulat în termen.

Observând conţinutul încheierii de la termenul din 16.05.2018 se constată că, contrar susţinerilor recurentului, deşi a reţinut iniţial că dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. sunt de ordine privată, astfel că opoziţia ar fi trebuit invocată la momentul la care s-a depus la dosar cererea de audiere a martorului sau cel mai târziu la primul termen de judecată acordat pentru audierea martorilor, 14.02.2018, când motivele invocate îi erau cunoscute apelantului reclamant, aşa cum a rezultat din înscrisurile depuse, în final, instanţa de apel a arătat că va avea în vedere susţinerile exprimate în doctrină, anume că opoziţia poate fi manifestată cel mai târziu până la termenul la care urmează a fi audiat martorul, astfel încât nu va dispune decăderea în lipsa unei norme exprese pentru o astfel de măsură prevăzută de C. proc. civ.

Astfel, aşa cum se menţionează în mod expres în ultimul paragraf al paginii a treia şi în primul paragraf a paginii a patra a încheierii din 16.05.2018, instanţa de apel nu a respins opoziţia la audierea martorilor F. şi G. pentru motivul că ar fi fost formulată tardiv ci prin raportare la înscrisurile depuse la dosar, notând şi faptul că instanţa de apel poate aprecia cu privire la conţinutul mărturiei şi la sinceritatea martorului la momentul administrării şi analizării probei şi la soluţionarea cererii de apel.

Recurentul a mai susţinut, sub acelaşi aspect, că efectul încălcării dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a fost luarea în considerare a unora dintre susţinerile martorilor la audierea cărora s-a opus, prin aceea că în decizie se reţine că "martorii propuşi (...) sunt în relaţii conflictuale cu apelantul (...) astfel că (...) se consideră că susţinerile lor sunt subiective şi nu pot fi reţinute în totalitate (...) însă se poate constata că prezintă şi date reale".

După cum se poate observa din considerentele deciziei atacate proba cu martori a fost încuviinţate de către instanţa de apel "faţă de împrejurarea că nu s-a contestat încheierea contractelor de împrumut, ci faptul material al predării banilor şi întrucât nu se poate proba un fapt negativ, a fost încuviinţată această probă, aşa cum s-a reţinut mai sus, pentru dovedirea faptelor vecine şi conexe faptului negativ susţinut de apelantul-reclamant, acela al nepredării banilor şi care ar fi atras nulitatea absolută a contractelor de împrumut, pentru lipsa cauzei juridice."

Or, legat de faptul material al predării banilor, pentru dovedirea căruia a fost încuviinţată această probă, raportat la declaraţiile martorilor, instanţa de apel a reţinut că sunt nerelevante, astfel: "declaraţiile martorilor audiaţi în apel, pe teza probatorie invocată, respectiv dovedirea unor fapte pozitive şi conexe cu faptul negativ susţinut al nepredării sumei de bani, sunt nerelevante pe acest aspect al predării sumei de bani, pentru că niciunul din ei nu a fost martor ocular care să fi asistat în mod real, direct şi concret la momentul perfectării contractelor de împrumut, procedând numai la o descriere a contextului perfectării contractelor de împrumut, Curtea apreciind că niciunul din martori nu poate fi considerat a fi o persoană obiectivă, pentru a putea fi reţinută concludenţa celor declarate."

Datele reale cu privire la care a reţinut instanţa de apel că ar rezulta din declaraţiile martorilor sunt cele care rezultă din înscrisurile administrate ca probă în cauză. Ca atare, pentru dovedirea acestor situaţii de fapt instanţa nu s-a raportat la proba cu martori ci la înscrisurile din dosar.

În consecinţă, nu se poate reţine vreun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, prin raportare la interpretarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt de reţinut următoarele.

În cadrul primului punct al acestui motiv de recurs recurentul a susţinut că ‹‹instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătoreasca care cuprinde motive contradictorii, hiperabundente, care vizează verificarea "în amănunt" a "temeiurilor de fapt" indicate în cererea de chemare în judecata, cu excluderea cererilor precizatoare ori a explicaţiilor suplimentare, cu caracter precizator şi a apărărilor incluse în cererea de apel, potrivit art. 478 alin. (4) C. proc. civ..››, motive de fapt care se încadrează, în realitate, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totuşi, recurentul nu a arătat concret, prin raportare la considerentele instanţei de apel, care ar fi motivele contradictorii şi ce anume din cererile precizatoare, explicaţiile suplimentare cu caracter precizator sau a apărărilor incluse în cererea de apel nu ar fi fost analizate de către instanţa de apel, ştiut fiind că nu constituie motiv de casare faptul că instanţa nu a răspuns fiecărui argument care sprijină capetele de cerere sau, după caz, motivele de apel.

Observând considerentele propriu-zise ale deciziei atacate reiese că instanţa de apel a prezentat atât situaţia de fapt care a rezultat din probele administrate, pe care le-a interpretat coroborat, a încadrat în drept această situaţie de fapt şi a răspuns fiecăruia dintre motivele de apel, argumentând de ce nu pot fi reţinute susţinerile recurentului atât din cererea care a făcut obiectul judecăţii în faţa primei instanţe, cât şi din apel şi formulând un raţionament logico-judiciar coerent.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel relatează situaţia de fapt, astfel cum rezulta din probele dosarului, fără a verifica validitatea unui înscris cu efect juridic, în sensul de a cerceta conformitatea conţinutului lui cu realitatea. Or, aşa cum reţine şi instanţa de judecată, nu este suficient să se pretindă existenţa unei situaţii de fapt, cea reală, în viziunea recurentului, aceasta trebuie să fie şi dovedită pentru a fi relevantă pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a deplasat verificarea faptelor vecine si conexe faptului negativ invocat în apărare de acesta (neremiterea sumei de bani) pe tărâmul identificării "nesincerităţii susţinerilor sale" şi că sub argumentul verificării "sincerităţii susţinerilor" din cuprinsul cererii de chemare în judecata, la pag. 25 alin. (6) - pag. 28, alin. (4) din decizia recurată sunt enumerate considerente care constituie prezumţii judiciare dezvoltate pentru "lămurirea unor susţineri invocate în cererea de chemare în judecata, care nu concorda intru totul cu cele atestate de actele juridice depuse la dosar" (pag. 26, alin. (6), decizie recurata).

Din considerentele instanţei de apel, în care se analizează pe larg argumentele din cererea de chemare în judecată şi apel, nu rezultă, contrar susţinerilor recurentului, că scopul instanţei de apel ar fi fost verificarea "sincerităţii" acestuia, ci dovedirea sau nu, raportat la probele administrate în cauză a situaţiei de fapt afirmată în cererea de chemare în judecată.

În cadrul celui de-al doilea punct al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că prin decizia atacată au fost incorect aplicate regulile legale privind eficienta înscrisurilor sub semnătura privată "absolutizându-se nepermis" forţa probatorie a acestora, "absolutizându-se" toate clauzele contractelor de împrumut şi dându-se prevalenţă formalităţilor în defavoarea fondului raportului juridic dedus judecaţii.

Din motivarea în fapt a acestor susţineri se observă că recurentul este în realitate nemulţumit de modul în care instanţa de apel a interpretat, prin raportare la celelalte probe administrate în cauză, conţinutul contractului de împrumut, menţiunile care se regăsesc în cadrul acestuia, incluzându-le pe cele scrise de mână de către recurent şi semnătura acestuia, pentru a ajunge la concluzia că s-a dovedit remiterea sumei de bani împrumutate.

Ţinând cont că aprecierea forţei probante a probelor administrate în cauză, modul în care acestea au fost interpretate în mod coroborat pentru a determina situaţia de fapt existentă în cauză, ţine de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia, iar în recurs potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi formulate decât critici de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să identifice în continuare aceste critici de nelegalitate.

Astfel, faptul că împrumutul de consumaţie este un contract real care i-a naştere la momentul remiterii sumei de bani sau a bunurilor împrumutate nu a făcut obiect de controversă în cauză, instanţa de apel reţinând din interpretarea probelor administrate că s-a făcut această dovadă.

Recurentul este nemulţumit de faptul că instanţa de apel a dedus acest fapt, printre altele, din prezenţa menţiunii olografe "bun şi aprobat" cu arătarea sumei în cifre şi litere la finalul celor două contracte de împrumut, alături de semnătura recurentului, coroborată cu menţiunile tehnoredactate de la art. 2.2 din contract, potrivit cărora "împrumutatul atesta primirea integrala a sumei împrumutate, prezentul contract ţinând loc de chitanţa doveditoare a acordării împrumutului".

Pentru a susţine nelegalitatea raţionamentului instanţei de judecată recurentul a făcut referire la:

- art. 1203, art. 1776, art. 1864 din C. civ. 1864 (potrivit cărora proba contrara prin martori ar fi admisibilă în caz de frauda, dol sau violenta, chiar împotriva menţiunilor ce ar relata fapte ale părţilor), fără a menţiona concret în ce mod instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii, în condiţiile în care în apel au fost audiaţi şi martori, instanţa de apel analizând pe larg în hotărâre valoarea probatorie a acestor declaraţii;

- faptul că interpretarea instanţei de apel a înscrisurilor ce constată împrumuturile ar ignora regulile legale de interpretare a convenţiilor, fără a arăta care dintre aceste reguli ar fi fost încălcate de instanţa de apel, recurentul nefăcând altceva decât să susţină propria variantă de interpretare, prin raportare şi la alte înscrisuri administrate în cauză, pentru a ajunge la situaţia de fapt afirmată de acesta;

- faptul că doctrina şi jurisprudenţa nu ar fi interpretat art. 1180 C. civ. 1864 ca fiind incident şi în cazul chitanţelor doveditoare ale acordării împrumutului, de unde ar rezulta că această menţiune din contracte ar fi nefireasca, susţinere care tinde tot la contestarea modului în care instanţa de apel a interpretat coroborat probele administrate în cauză şi la valoarea probatorie acordată menţiunii olografe "bun şi aprobat" cu arătarea sumei în cifre şi litere la finalul celor două contracte de împrumut, alături de semnătura recurentului, coroborată cu menţiunile tehnoredactate de la art. 2.2 din contract, potrivit cărora "împrumutatul atesta primirea integrala a sumei împrumutate, prezentul contract ţinând loc de chitanţa doveditoare a acordării împrumutului".

Astfel, pretinderea încălcării acestor dispoziţii legale nu are o susţinere în motivarea lor în fapt, în cadrul căreia se tinde tot la reinterpretarea probelor administrate în recurs, deci la verificarea temeiniciei raţionamentului instanţei de apel, iar nu a legalităţii acestuia.

Recurentul a mai susţinut că s-a omis să se observe că menţiunea olografă "bun şi aprobat pentru suma de 430.000 euro" este adăugată ulterior semnării actului tehnoredactat şi nu înainte de semnarea sa, cum prevede legea. Nu se poate reţine vreo nelegalitate a deciziei atacate sub aspectul existenţei vreunei astfel de omisiuni, atâta timp cât în considerentele sale instanţa de apel a reţinut că nu s-a contestat scrisul sau semnătura, deci nu s-a susţinut că aceste menţiuni ar fi fost adăugate de către altcineva ulterior.

Mai este de reţinut că instanţa de apel nu a pornit de la premisa că nu s-ar putea face dovada contrară pentru combaterea conţinutului înscrisului subscris de o anumită persoană, în cauză fiind încuviinţate probele solicitate în acest sens de către recurent, ci a constatat că din probele administrate apreciate în mod coroborat nu rezultă situaţia afirmată de către reclamant.

În cadrul celui de-al treilea punct al aceluiaşi motiv de recurs s-a susţinut că în decizia atacată au fost aplicate greşit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1576 C. civ. 1864, întrucât instanţa de apel trebuia sa constate ca actului juridic de împrumut îi lipseşte unul din elementele ce intra în structura cauzei, anume scopul imediat, deoarece niciuna din părţi nu a avut în vedere primirea-predarea efectiva a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absenţa unui element esenţial al actului juridic.

Sunt nefondate aceste susţineri atâta timp cât se sprijină pe o situaţie de fapt contrară celei reţinute de către instanţa de apel prin interpretarea coroborată a probelor administrate, şi anume că s-a dovedit remiterea sumei de bani care a făcut obiectul contractelor de împrumut a căror nulitate se cere a fi constatată în cauză.

În cadrul celui de-al patrulea punct al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că prin decizia recurată s-a restrâns nejustificat aplicarea principiilor legale care cârmuiesc caracterul ilicit al cauzei unui contract aflat în legătura juridica strânsă cu alte operaţiuni juridice din care nu poate fi sustras prin aceea că instanţa de apel nu a examinat mecanismul judiciar de aplicare a măsurii anularii actului juridic (împrumut de consumaţie), care are ca obiect material o suma de bani, act încheiat concomitent cu emiterea unui titlu de valoare (bilet la ordin), avalizat, subscris de emitent şi avalist.

În motivarea în fapt a acestei critici recurentul a reluat în esenţă situaţia de fapt expusă în cadrul cererii de chemare în judecată care a fost analizată de către instanţa de apel prin raportare la probele administrate în cauză, aşa cum menţionează chiar recurentul. Or, faptul că instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurent nu poate reprezenta în sine un motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Recurentul a făcut trimitere la prevederile art. 35 alin. (1), art. 52, art. 106 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, art. 1.043 C. civ., Norma nr. 6/1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin emisa de Banca Naţionala a României, publicata în M. Of. nr. 119 bis din 14 iunie 1995, modificata prin Norma nr. 7/2008, publicata în M. Of. nr. 512 din 8 iulie 2008, completata prin Norma nr. 2/2009, publicata în M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2009 (pct. 203) dar nu a arătat concret în ce constă nelegalitatea analizei instanţei de apel raportat la aceste texte legale.

Recurentul a mai susţinut că ar exista o cauza unica a celor doua contracte de împrumut strâns legate de emiterea biletelor la ordin, pentru asigurarea creditării cumpărătorului celor doua ferme piscicole, pentru un interval de timp stabilit convenţional.

Instanţa de apel a analizat şi aceste susţineri, despre care a constatat ca sunt invocate în susţinerea existenţei unei cauze false, ca motiv de nulitate relativă, ajungând la concluzia că nu se poate reţine o astfel de nulitate, întrucât ipoteza invocată îmbracă forma unui act simulat care este diferită de cea a cauzei false. De asemenea s-a mai reţinut că "susţinerile privind caracterul fictiv al celor două acte juridice nu puteau fi valorificate în cauză de prima instanţă, în cadrul procesual determinat sub aspect al obiectului prin cererea de chemare în judecată, câtă vreme instanţa era ţinută, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., să analizeze pretenţiile reclamantului în limitele stabilite de acesta prin cerere, pretenţii care au avut un caracter precis şi limitat la solicitarea constatării nulităţii absolute a celor două contracte de împrumut pentru cauzele de nulitate arătate expres."

Or, în recurs nu s-au formulat critici sub acest aspect.

Recurentul a mai arătat că puterea doveditoare a faptului conex constând în operaţiunea comerciala de creditare conceputa la data încheierii antecontractului de împrumut (3.08.2011), apreciat de acesta ca relevant pentru proba neremiterii efective a sumei de bani pretins împrumutate, a fost refuzată nemotivat de instanţa.

Această critică este nefondată, având în vedere că din considerentele instanţei de apel reiese că aceasta a ţinut cont la stabilirea situaţiei de fapt prin interpretarea coroborată a probelor administrate şi de acest antecontract de împrumut, motivând de ce a socotit că nu poate duce la confirmarea celor susţinute de către reclamant, iar modul în care instanţa de apel a realizat această apreciere, aşa cum s-a reţinut mai sus, ţine de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia.

Pentru aceleaşi considerente nu poate face obiectul verificării în recurs versiunea de interpretare a probelor administrate în faţa instanţelor de fond, menţionată de către recurent în continuare în cadrul acestui punct, pentru a ajunge la concluzia că actele a căror nulitate se solicită în cauză ar înfăţişa un alt raport juridic dedus judecăţii, în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 966 şi art. 967 alin. (2) C. civ. 1864.

În cadrul celui de-al cincilea punct al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut că prin decizia recurată s-a restrâns nejustificat aplicarea principiilor legale care cârmuiesc caracterul ilicit al cauzei unui contract prin aceea că instanţa de apel ar fi omis în mod deliberat împrejurarea că din probele administrate ar rezulta că, înainte de subscrierea înscrisurilor ce atesta împrumuturile, s-au emis bilete la ordin care au fost avalizate pentru sume scadente "preluate" ulterior în cuprinsul tehnoredactat al înscrisurilor ce atestă cele doua contracte de împrumut.

Contrar susţinerilor recurentului, în decizia atacată este analizat şi argumentul legat de emiterea anterioară contractelor de împrumut a biletele la ordin, instanţa de apel reţinând că "în condiţiile în care biletul la ordin, ca accesoriu al promisiunii necondiţionate de a plăti o sumă determinată de bani, poate fi emis în scopul de garantare a executării unui raport juridic obligaţional preexistent sau viitor, faptul că cele două contracte de împrumut ar fi fost încheiate ulterior emiterii biletelor la ordin, nu are nicio legătură cu cauza de nulitate invocată de apelantul-reclamant."

Astfel, şi prin susţinerile din cadrul acestui punct se tinde la reinterpretarea probelor în recurs pentru a se demonstra o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

În cadrul punctului al şaptelea al motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut că prin decizia recurată s-au interpretat incorect regulile aplicării principiului anularii actului subsecvent ca o consecinţa a anularii actului juridic principal.

Ţinând cont că în speţă nu s-a constatat nulitatea actului principal, reprezentat, potrivit cererii formulate de către reclamant, de contractele de împrumut, instanţa de recurs consideră că nu se mai impune, fiind inutilă, analizarea dacă este sau nu corectă interpretarea potrivit căreia principiul anularii actului subsecvent ca o consecinţa a anularii actului juridic principal nu se aplica în cazul biletului la ordin.

În ceea ce priveşte criticile formulate în cadrul punctelor 6 şi 8 ale motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin acestea se susţine în esenţă că, la interpretarea probelor administrate în cauză pentru a determina dacă a avut loc predarea sumei de bani care face obiectul împrumutului, instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de faptul că lipsa predării acestei sume de bani rezultă din operaţiunile efectuate între părţi anterior încheierii contractelor de împrumut, incluzând şi încheierea biletelor la ordin, şi ulterior executarea acestora, care ar configura o operaţiune ilicită.

Or, interpretând coroborat probele administrate, instanţa de apel a reţinut că "susţinerile invocate în cererea de chemare în judecată, reluate şi în cererea de apel, nu sunt sprijinite sub nicio formă de actele juridice încheiate între părţi, iar operaţiunile pretinse de apelantul-reclamant conform înţelegerii cu intimaţii-pârâţi sunt interzise de lege."

Ca atare, instanţa de apel nu a reţinut că s-ar fi dovedit în speţă efectuarea vreunei operaţiuni dintre cele ar încălca prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4 al BNR.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, referitor la susţinerile recurentului din cererea de chemare în judecată în cadrul invocării motivului de nulitate privind cauza falsă că "în cauză nu se poate reţine o astfel de ipoteză (…) întrucât din susţinerile apelantului-reclamant cuprinse în cererea de chemare în judecată se prefigurează concluzia conform cu care, potrivit reclamantului, cele două acte juridice contestate ar fi avut un caracter fictiv, înţelegerea cu cei doi pârâţi fiind în sensul ca sumele de bani ce figurau în cuprinsul celor două acte ca fiind împrumutate reclamantului să fie depuse direct în contul S.C. H. S.R.L. (la care pârâţii ar fi fost asociaţi şi de la care reclamantul urmărea să cumpere încă două ferme piscicole).

Or, câtă vreme ipoteza unui act simulat este diferită de cea invocată de apelantul-reclamant, a cauzei false, ce ar determina anulabilitatea actului juridic, (…) nici acest din urmă motiv de nulitate nu poate fi reţinut ca întemeiat."

În ceea ce priveşte Legea nr. 656/7.12.2012, recurentul a susţinut că prin decizia recurată a fost deplasată problema în sfera raporturilor dintre notar şi Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor cu ignorarea faptului că această lege ar exclude legalitatea unui transfer care să ocolească circuitele bancare a sumei de 860.000 euro.

În esenţă, recurentul susţine că emiterea şi avalizarea biletelor la ordin de către persoane juridice ar fi fost făcută pentru a eluda prevederile Legii nr. 656/7.12.2012 şi ale Regulamentul nr. 4 al BNR, de unde ar rezulta că nu a fost remisă către acesta suma în bani din contractele de împrumut ceea ce ar duce la constatarea lipsei cauzei.

În acest context se observă că şi aceste susţineri privesc tot modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză pentru a determina faptele vecine şi conexe care să stea la baza prezumării remiterii sau nu a sumei de bani ce a făcut obiectul contractelor de împrumut în cauză.

Astfel, şi aceste critici sunt formulate tot în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză, vizând de fapt temeinicia hotărârii iar nu legalitatea acesteia.

Nu se poate reţine formularea omisso medio a acestor critici, aşa cum se invocă în întâmpinarea formulată de către intimatul C., având în vedere că nu reprezintă motive noi de nelegalitate a contractului în cauză, ci se raportează la considerentele instanţei de apel, cu identificarea în mod concret a dispoziţiilor legale care au fost menţionate în cererea de chemare în judecată şi apel prin exprimarea generală Normele fiscal/bancare, în vigoare în august 2011.

În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe reclamantul A. la plata sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor ataşate la dosarul de recurs către pârâtul C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1358A din 5 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe reclamantul A. la plata sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2020.