Civil tort claim admissibility and statute of limitations in post-criminal-procedure corporate liability disputes

Şedinţa publică din data de 12 mai 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la data de 17 mai 2018, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 27 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. din C. civ., obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. şi Şantierul Naval Orşova S.A.:

- la plata sumei totale de 71.428,57 euro, reprezentând daune morale ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei) ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009;

- la plata sumei de 295.400 RON, reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (19.01.2027), respectiv pentru o vârstă de 17 ani şi 7 luni, timp în care ar fi avut acelaşi venit lunar de 1400 RON ca şi până la momentul accidentului;

- la plata dobânzii legale aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro, calculate de la data accidentului şi până la data plăţii efective a despăgubirilor;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 998-999 şi urm. C. civ.

Pârâtele B. S.R.L. şi Şantierul Naval Orşova S.A. au formulat întâmpinare prin care au invocat următoarele excepţii:

- excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă;

- excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată;

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile;

- excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014;

- excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Pe fondul cauzei, ambele pârâte au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, susţinând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03 aprilie 2018, instanţa a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civilă, ca neîntemeiată, iar, prin încheierea din 19 aprilie 2018, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate; cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a dispus unirea cu fondul cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2450 din 19 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 73 C din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. şi apelurile incidente formulate de intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi Şantierul Naval Orşova S.A. (prin sucursala Agigea), a schimbat în parte încheierea din 19 aprilie 2018 şi sentinţa civilă nr. 2450 din 19 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în sensul că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cât priveşte pretenţiile vizând prejudiciul moral şi, respectiv, pretenţiile aferente prejudiciului material pentru perioada 12.06.2009-13.04.2017; a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâte la plata, în solidar, a sumei de 12.323 RON, reprezentând prejudiciu material (venit nerealizat) aferent perioadei mai 2017 - iunie 2019, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii integrale a sumei, a menţinut restul dispoziţiilor încheierii şi sentinţei apelate, a obligat pârâtele la plata, către reclamant, a sumei de 721 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor materiale admise şi pentru care a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar în primă instanţă.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 2463 din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtele S.C. B. S.R.L., Şantierul Naval Orşova S.A., prin sucursala Agigea, împotriva deciziei nr. 73 C din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 2463 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au formulat contestaţie în anulare contestatorii Şantierul Naval Orşova S.A. şi S.C. B. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii au susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de recurs cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este rezultatul unei erori materiale, întrucât s-au reţinut aspecte care nu se regăsesc în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel, respectiv că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 13 februarie 2015, când a fost pronunţată încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanţa, care a stabilit persoanele care se fac vinovate de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen.

Contestatorii au învederat că instanţa de apel are o singură menţiune cu privire la excepţia prescripţiei, care se regăseşte la fila x alin. (7) din hotărârea pronunţată, unde se arată că "sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune se impune a menţiona în acelaşi context că, dată fiind dezlegarea asupra pretenţiilor materiale care puteau face obiect al cererii de chemare în judecată - şi pentru care nu opera autoritatea de lucru judecat - drepturile pretinse de apelantul reclamant după data pronunţării definitive a hotărârii penale (aprilie 2017) nu puteau fi în mod evident apreciate ca fiind prescrise".

În acest sens, contestatorii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescrierii dreptului la acţiune, ci a reţinut existenţa, în cauză, a autorităţii de lucru judecat cu privire la daunele morale, în integralitatea lor, şi la daunele materiale, până la data soluţionării definitive a cauzei penale în aprilie 2017, instanţa de recurs pornind de la o premisă greşită, respectiv reţinerea de către instanţa de apel a datei de 13 februarie 2015, ca dată la care începe să curgă termenul de prescripţie prin raportare la încheierea nr. 113 a Judecătoriei Constanţa, când, în realitate, instanţa a avut în vedere, ca dată de începere a curgerii termenului de prescripţie pentru sumele care nu intrau sub autoritatea de lucru judecat, decizia penală nr. 433/P din 13 aprilie 2017.

S-a mai arătat că nici instanţa de fond nu a reţinut data de 13 februarie 2015 ca dată de la care curge termenul de prescripţie, ci s-a reţinut că termenul începe să curgă la data de 20 februarie 2014, când s-a depus plângerea penală împotriva celor două persoane juridice.

În continuare, contestatorii au prezentat aspecte cu privire la data la care aceştia opinează că a început să curgă termenul de prescripţie, raportat la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată - acţiune în răspundere civilă delictuală, respectiv că termenul a început să curgă la data la reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoanele vinovate de producerea prejudiciului şi întinderea acestuia, dată care, în opinia contestatorilor, este data de 13 octombrie 2009, aceştia făcând referire la înscrisurile şi probele administrate în cauză.

Contestatorii au prezentat şi o teză subsidiară, când termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 20 februarie 2014, arătând că şi în această ipoteză acţiunea formulată la data de 17 mai 2017 este prescrisă, deoarece plângerea penală, care a primit o soluţie de clasare, nu duce la întreruperea termenului de prescripţie a acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au susţinut că, deşi recursul pe care l-au formulat a fost admis, din motivarea hotărârii reiese că instanţa de recurs a înlăturat/respins motivele/apărările formulate cu privire la inadmisibilitatea acţiunii şi cele cu privire la autoritatea de lucru judecat şi la excepţia prescripţiei, recursul fiind admis în mod formal.

S-a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de recurs invocate, respectiv la motivul prin care au arătat că acţiunea dedusă judecăţii încalcă principiul de drept potrivit căruia cel îndrituit la despăgubire nu poate formula acţiunea civilă atât în faţa instanţei civile, cât şi a instanţei penale, cu scopul de a obţine o dublă despăgubire sau o despăgubire mai avantajoasă pentru prejudiciul suferit în urma unei infracţiuni.

Contestatorii au mai arătat că reclamantul s-a constituit parte civilă în dosarul penal, iar latura civilă a dosarului penal a fost soluţionată de instanţa penală, sens în care acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., neputând fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi pretenţii în fata instanţei civile.

Au mai arătat că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., la care a făcut referire instanţa de apel, întrucât prejudiciul avut în vedere de instanţa de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă.

Concluzionând, contestatorii au susţinut că nu se poate reţine că instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă prin raportare la soluţia pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014, dosar în care instanţa penală a admis plângerea, dar a menţinut soluţia de clasare, schimbând doar temeiul juridic al acesteia din lit. b) în lit. i) a art. 16 C. proc. pen., iar potrivit art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa lasă nesoluţionată latura civilă în caz de încetare a procesului penal, iar nu în caz de clasare, în speţă, latura civilă fiind soluţionată prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2014.

6. Apărările formulate în cauză:

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin cererea dedusă judecăţii contestatorii Şantierul Naval Orşova S.A. (prin Sucursala Agigea) şi S.C. B. S.R.L. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2463 din data de 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, invocând, ca temei de drept al contestaţiei, dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză (cum se pretinde în prezenta contestaţie) sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept substanţial sau procedural.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, aşa cum solicită contestatorii.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatorii nu au indicat care sunt greşelile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci au criticat soluţia pronunţată de instanţa de recurs cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că statuarea instanţei de recurs sub acest aspect este rezultatul unei erori materiale, întrucât s-au reţinut date care nu se regăsesc în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel, respectiv că termenul de prescripţie a început să curgă la 13 februarie 2015, când a fost pronunţată încheierea nr. 113/2015 a Judecătoriei Constanţa, prin care au fost stabilite persoanele care se fac vinovate de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 349 C. pen.

Se constată că, prin hotărârea criticată, în referire la motivele de recurs ce vizau excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de recurs a apreciat că, în cauză, au fost corect aplicate dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescrierea dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, şi, contrar celor invocate de recurenţi, instanţa a reţinut ca dată la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, data de 13 februarie 2015, când a fost pronunţată încheierea nr. 113/2015 a Judecătoriei Constanţa prin care a fost admisă plângerea reclamantului împotriva soluţiei de clasare, iar nu data de 20 februarie 2014, când a fost depusă de reclamant plângerea împotriva recurenţilor.

Chiar dacă instanţa de apel are o singură menţiune cu privire la excepţia prescripţiei, care se regăseşte la fila x din decizia pronunţată în calea devolutivă a apelului, se observă că această instanţă a validat raţionamentul primei instanţe care a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că încheierea nr. 113 (prin care a fost admisă plângerea reclamantului împotriva soluţiei de clasare) a fost pronunţată de Judecătoria Constanţa la data de 13 februarie 2015, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 17 mai 2017.

Prin urmare, criticile contestatorilor formulate în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanţa de recurs a reţinut greşit data de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune (în condiţiile în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii, ci a reţinut existenţa, în cauză, a autorităţii de lucru judecat cu privire la daunele morale, în integralitatea lor) nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează aspecte formale ale judecăţii şi care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci reprezintă, de fapt, nemulţumirea acestora cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuţie în prezenta cale extraordinară de atac.

Referitor la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.

Contestatorii au susţinut că instanţa de recurs, deşi a admis recursul acestora, a înlăturat şi respins motivele şi apărările formulate cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, precum şi cele cu privire la autoritatea de lucru judecat şi la excepţia prescripţiei, recursul fiind admis în mod formal.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a reţinut, în ceea ce priveşte recursul formulat de contestatori, că, dată fiind soluţia pronunţată cu privire la recursul declarat de reclamantul A., cauza va fi rejudecată pe fond, motiv pentru care a precizat că nu pot fi reanalizate criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii sau cele care reiau aspecte care au primit dezlegare, explicit sau implicit, prin considerentele expuse în cuprinsul deciziei pronunţate, sens în care instanţa de recurs a apreciat că nu vor fi analizate criticile aduse în susţinerea motivelor de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut, contrar celor susţinute de contestatori, că soluţia de casare cu trimitere ce s-a impus a fi dispusă, justifică exclusiv analiza criticilor privind soluţia de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi prescripţiei, precum şi a motivului de recurs cu privire la dezlegarea dată excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Or, raportat la aceste circumstanţe particulare ale cauzei, stabilirea de către instanţa de recurs, ca urmare a dispunerii soluţiei de casare cu trimitere, determinată de admiterea recursului părţii adverse, a limitelor judecăţii în recurs, nu echivalează cu omisiunea de a analiza motivele de recurs apreciate ca excedând acestor limite, motivele de contestaţie în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. vizând ipoteza în care partea, prin recursul declarat, invocă mai multe dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, analizează doar o parte din acestea.

Pe de altă parte, instanţa de recurs a analizat motivele de recurs circumscrise limitelor judecăţii stabilite pentru recursul contestatorilor, înlăturând susţinerile contrare ale acestora.

În acest sens, se constată că în privinţa inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de recurs a statuat că instanţa penală nu a antamat sub niciun aspect răspunderea recurenţilor-pârâţi pentru fapta proprie, iar art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nu poate împiedica analiza pretenţiilor materiale şi morale solicitate în prezenta cauză, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice pentru fapta proprie, acţiune care are obiect, părţi şi cauză diferite comparativ cu acţiunea care a fost soluţionată pe latură civilă în dosarul penal nr. x/2014, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă, raportul juridic dedus judecăţii fiind altul.

De asemenea, instanţa de recurs a analizat criticile cu privire la soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat, în raport de decizia penală nr. 433/2017 a Curţii de Apel Constanţa, şi a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa identităţii de persoane şi de cauză pentru a opera autoritatea de lucru judecat, deoarece în dosarul penal, suma a fost cerută de la C. şi D., pe când în prezenta cauză este solicitată de la B. S.R.L. şi de la S.C. Şantierul Naval Orşova S.A..

În acelaşi timp, în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, argumentele recurenţilor au fost înlăturate de către instanţa de recurs, care a reţinut că prescripţia a început să curgă la data de 13 februarie 2015, când a fost pronunţată încheierea nr. 113/2015 a Judecătoriei Constanţa.

Or, raportat la cele anterior prezentate, argumentele contestatorilor reflectă nemulţumirea acestora faţă de modul în care instanţa de recurs a motivat soluţia cu privire la aceste critici din recurs.

În contextul celor anterior expuse, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un "recurs la recurs".

În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei, contestaţia în anulare neputând avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestatori nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii Şantierul Naval Orşova S.A. (prin Sucursala Agigea) şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2463 din data de 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017.

Cu privire la cererea formulată de intimatul A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat în cuantum de 5000 RON, potrivit chitanţei nr. x din 23 aprilie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe contestatorii Şantierul Naval Orşova S.A. (prin Sucursala Agigea) şi S.C. B. S.R.L. la plata către intimatul A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului de acordare a cheltuielilor de deplasare în cuantum de 470,01 RON, reprezentând contravaloare carburant, potrivit bonului fiscal nr. x din 11 mai 2021, Înalta Curte nu o poate analiza, întrucât dovada acestor cheltuieli a fost depusă după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii Şantierul Naval Orşova S.A. (prin Sucursala Agigea) şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2463 din data de 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe contestatori la plata către intimatul A. la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 mai 2021.