Calculation of equitable remuneration for public communication of phonograms in multi-level shopping malls: single act determination via unified sound source under Art. 3.11 of ORDA Decision 99/2015

Comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual într-un centru comercial desfăşurat pe mai multe etaje. Întinderea obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi. Unicitatea sursei de sunet. Remuneraţie unică

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme publicate în scop comercial

comunicare publică

remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi

centru comercial

Legea nr. 8/1996

Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și

producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de

comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor

acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în

scop ambiental și lucrativ, și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale

artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și

ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie

– Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, art. 3.11, art. 2.4, art. 2.3 lit. b)

Regula instituită la art. 3.11 alin. (1) din Metodologia privind remuneraţia echitabilă datorată artiştilor interpreţi şi executanţi, cuprinsă în Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, este aceea că dacă un utilizator deține sau folosește mai multe spații ori desfășoară mai multe activități, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte sau pentru fiecare activitate desfășurată în parte.

Interpretarea a contrario a acestei norme presupune că dacă un utilizator deține sau folosește un singur spațiu ori desfășoară o singură activitate, remunerația se datorează pentru acel spațiu sau pentru acea activitate.

În acest context, și în ipoteza în care spațiile ar fi delimitate, spații ce sunt deținute sau folosite de același utilizator, dacă se verifică unicitatea sursei de sunet care se distribuie în fiecare dintre spațiile delimitate, remunerația datorată este unică și se va calcula prin aplicare la întreaga suprafață a acestora, întrucât are loc un sigur act de comunicare publică pe suprafața totală a respectivelor spații.

Astfel, chiar dacă spaţiul în cadrul căruia pârâta radiodifuzează opere muzicale este reprezentat de holurile ce constituie zonele de trecere între etajele centrului comercial, holuri pe care sunt grupate alte spații delimitate, aflate în exploatarea unor terți, pentru a se conchide că suprafețele holurilor de pe fiecare etaj trebuie însumate pentru determinarea suprafeței totale în cadrul căreia are loc actul de radiodifuzare, este suficient a se constata că există o unică sursă de sunet și un singur act de comunicare publică, aceeași sursă de sunet fiind perceptibilă la nivelul fiecărui etaj, neputându-se reţine că are loc câte un act distinct de comunicare publică de fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora.

Cum pârâta realizează o singură comunicare publică, datorează o remuneraţie unică, determinabilă în raport de întreaga suprafaţă a centrului comercial, privită ca un tot unitar, stabilită prin cumularea suprafețelor fiecărui etaj, iar nu câte o remunerație calculată distinct în funcție de suprafaţa fiecărui etaj.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1669 din 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 22.02.2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă, reclamanta Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 13.891,54 lei, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2018 – 31.12.2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.786,57 lei, penalităţi legale de întârziere calculate până a 14.12.2018 şi în continuare, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1627 din 04.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta S.C A. SA. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.832 lei reprezentând remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018 şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, de la scadenţă şi până la achitarea efectivă. A fost obligată pârâta la plata sumei de 700 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat, redus.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1597/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1627/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

S-a admis apelul declarat de pârâta A. SA, astfel: a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 684,06 lei, precum şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, calculate la acest debit, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă învederează că principala sa critică vizează împrejurarea că în mod nelegal instanța de apel a trecut peste legea părților, ignorând efectele juridice produse de contractul şi anexa acestuia încheiate între ele, astfel că, a procedat la încadrarea spațiilor administrate de intimată într-o manieră cu totul diferită decât cea indicată chiar de intimata însăși.

Recurenta arată că între părţi a fost încheiată Convenţia nr. 378/2016, pe baza declaraţiei reprezentantului A. S.A. înregistrată sub nr. 377/2016, prin care se atestă faptul că aceasta societatea difuzează fonograme şi prestaţii artistice în 8 spaţii diferite, delimitate pe etaje, spaţii cu o suprafaţă cuprinsă între 1.200 - 2.000 mp fiecare, încă din 01.11.2015.

Urmare a faptului că intimata A. SA nu a comunicat organismului de gestiune colectivă nicio notificare de reziliere, aşa cum prevedeau dispoziţiile 5.1.3 din Convenţia anterior menţionată, aceasta este în vigoare şi în prezent.

Recurenta susține că, în concret a fost complet nesocotită de instanța de apel declaraţia intimatei în care aceasta, în temeiul propriei voinţe, a indicat care sunt unităţile administrate, precum şi spaţiile şi suprafaţa acestora, astfel încât acesteia nu i s-a dat niciun efect juridic, deşi reprezintă o anexă la convenţia părţilor.

Acest raţionament a condus la aplicarea unei alte încadrări din cuprinsul metodologiei, având implicaţii în sensul recalculării sumelor datorate de intimată.

Problema de fond nu este una complexă, ci priveşte modalitatea de percepere a remuneraţiei fie pe fiecare etaj, aşa cum a fost declarat de către intimată pe proprie răspundere prin anexa încheiată la convenţia semnată cu CREDIDAM, fie ca un tot unitar, apărare făcută în cadrul prezentului dosar şi îmbrăţişată de instanţele de fond.

Recurenta-reclamantă a arată că în mod corect s-a reținut existența convenției încheiate între părți, precum și existența unei declaraţii pe proprie răspundere nr. 377/2016, semnată de reprezentantul legal al intimatei.

Or, declarația dată în anul 2016 de reprezentantul legal al A. SA are vocaţia de a angaja juridic societatea intimată, efectele juridice generate de această declaraţie manifestându-se până în prezent, de vreme ce nu au intervenit elemente noi, de natură a conduce la modificarea situaţiei juridice a părţilor.

Cu toate acestea, prima instanță, în motivarea sentinţei, nu face nicio menţiune cu privire la această declaraţie, apreciind ca incidente prevederile art. 4.1 din convenţia părţilor.

În concret, instanţa de fond a înlăturat efectele declaraţiei pe proprie răspundere a intimatei şi a recurs la o reinterpretare proprie a suprafeţei administrate şi a modalităţii de dispunere a acesteia, contrar susţinerilor asumate de intimată şi conform unor probe din dosar (referatele delegaţilor CREDIDAM) care nu sunt lămuritoare sub aspectul modalităţii de dispunere a spaţiului, ci doar sub aspectul dovedirii actelor de comunicare publică în scop ambiental.

Pe de altă parte, instanța de apel a îmbrățișat opinia tribunalului și a amplificat întreaga motivare la un nivel care depăşeşte cadrul procesual şi chiar apărările părţii adverse.

Recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel:

Instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 5.1.1 din convenţia părţilor, ci dispoziţiile art. 4.1 din același contract care sunt specifice unei situaţii generale, inclusiv utilizatorilor faţă de care se invocă o răspundere civilă delictuală.

Or, deși instanţa de apel reţine în mod corect situaţia de fapt şi menţiunile intimatei din declaraţia pe proprie răspundere, respectiv:

„Declaraţia dată în numele A. SA la 26.01.2016 cuprinde într-adevăr defalcat etajele celor două centre comerciale: B. Bucureşti, respectiv C. Braşov”, cu toate acestea, în interpretarea eronată a dispoziţiilor convenţiei, curtea de apel a reținut că această declaraţie nu produce efecte juridice şi, mai mult decât atât, că aceasta nici nu reprezintă parte din convenţia părţilor.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a apreciat că: „utilizatorul trebuie să plătească (doar) remuneraţia datorată conform metodologiei, aşa cum a fost interpretată deja în cuprinsul prezentei decizii, indiferent de maniera în care utilizatorul şi-a declarat spatiile.”

Recurenta susține că această concluzie este contrară pct. 2.4 din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, care stabilește fără echivoc că autorizaţia-licenţă neexclusivă se eliberează în baza declaraţiei pe propria răspundere a utilizatorului (reprezentant legal sau împuternicit) ori a contractului încheiat între utilizator şi organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi (...).

Or, interpretarea dată de instanța de apel este de natură a destabiliza nu numai practica statornicită între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, ci este şi extrem de periculoasă, întrucât conferă oricărei părţi posibilitatea de a nesocoti o bază de calcul declarată şi asumată de către ambele părţi într-un moment anterior.

Dacă această interpretare ar fi apreciată ca întemeiată, atunci fiecare dintre cele două părţi, ar putea în mod arbitrar, să ignore realitatea unităţilor administrate, fapt care ar denatura întregul calcul al remuneraţiei.

Or, convenţiile trebuie încheiate şi executate cu bună-credinţă, în sensul de a produce efectele juridice în raport de voinţa părţilor de la momentul semnării lor, motiv pentru care este necesar ca voinţa părţilor să fie respectată pe întreaga durată de valabilitate a convenţiei.

Pe de altă parte, o astfel de practică încurajează utilizatorii atât la nerespectarea obligaţii asumate în mod explicit, cât şi la nedeclararea unităţilor administrate, ceea ce reprezintă la o conduită ilicită contrară unui sistem de drept care funcţionează normal. Utilizatorii de bună-credinţă trebuie încurajaţi în demersul lor licit, fiind imperios necesar a se ţine seama atât de intenţia de declarare, cât şi de elementele concrete ale acestei declaraţii, întrucât aceştia sunt cei care cunosc cel mai bine unităţile administrate şi specificul lor etc. A înlătura efectele unei declaraţii, date în cunoştinţă de cauză, ar însemna încurajarea celor care stau în pasivitate şi nu declară unităţile administrate, iar acest fapt este unui ilicit şi de nepermis.

În practică, la nivel de uzanţă, organismele de gestiune colectivă încheie cu utilizatorii convenţii în vederea obţinerii autorizaţiilor/licenţelor neexclusive al căror conţinut este cvasi-identic cu particularitatea că fiecare dintre aceştia îşi pot alege termenele de plată (trimestrial/semestrial/anual) şi indică printr-o declaraţie pe proprie răspundere, natura şi specificul activităţii desfăşurate. Raţiunea „declaraţiei pe proprie răspundere” este aceea a de se putea cunoaşte activitatea utilizatorului, suprafaţa, perioada de exploatare a mijloacelor tehnice, elemente indispensabile pentru determinarea remuneraţiei datorate în concret pentru fiecare caz în parte.

În opinia recurentei, această declaraţie are natura juridică a unei anexe la convenţia părţilor, fiind înscrisul în temeiul căruia urmează a se calcula remuneraţia datorată de utilizator. O dovadă suplimentară a faptului că aceasta este parte din convenţia părţilor este tocmai menţiunea din cuprinsul acesteia: „îmi asum răspunderea prevăzută pentru declaraţii în acte oficiale, datele comunicate corespund realităţii şi mă angajez să comunic în maximum 15 zile, orice modificare survenită referitoare la informaţiile de mai sus.”

În motivarea soluţiei recurate s-a reținut aplicabilitatea art. 4.1 din convenţia părţilor, care prevede: „Pentru utilizarea fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, utilizatorii au obligaţia de a achita remuneraţia în cuantumul prevăzut în tabelele ce fac parte integrantă din metodologia în vigoare, la care se adaugă TVA.”

Recurenta susține că acest articol se referă însă la faptul că remuneraţiile sunt stabilite în cuprinsul metodologiilor, fără a decela cu privire la suprafaţă, perioadă etc. pentru fiecare utilizator în parte. Pentru determinarea în concret a sumelor datorate de către fiecare utilizator, se va avea în vedere declaraţia utilizatorului care are aceste informaţii şi le va comunica organismului de gestiune colectivă în îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor sale.

Această interpretare este cea corectă şi rezultă din prevederile art. 5.1.1. din convenţia părţilor care prevede astfel:

„Utilizatorul se obligă să plătească către CREDIDAM pe baza facturilor/înştiinţărilor de plată remuneraţia echitabilă, la care se adaugă TVA, pentru comunicarea publică pe care Utilizatorul o desfăşoară potrivit datelor cuprinse în declaraţie, parte integrantă a prezentei convenţii. (...).”

Se observă că, instanţa de apel aplică prevederile art. 4.1 din convenţia părţilor, care se referă la o chestiune de drept aplicabilă tuturor utilizatorilor, indiferent dacă există convenţie încheiată sau nu. Nu numai că aceasta reprezintă o motivare specifică situaţiilor în care se invocă o răspundere civilă delictuală, însă conduce la eludarea în mod expres a prevederilor art. 5.1.1. din convenţie, inclusiv a informaţiilor cuprinse în anexa contractului, fapt asumat tot prin contract.

Or, o astfel de interpretare în opinia recurentei, reprezintă o aplicare greşită a dreptului material, împrejurare ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Aprecierile instanţei de apel privind interpretarea contractului în conformitate cu voinţa părţilor contractante este corectă, însă, această voinţă trebuie apreciată prin prisma obligaţiilor asumate la momentul încheierii convenţiei, iar nu ulterior în funcţie de apărările formulate peste aproximativ 5 ani în cadrul unui dosar civil.

Or, în cauză, nu a fost contestată valabilitatea convenției în orice modalitate permisă de lege de niciuna dintre părți,

Se observă totuşi că, deşi au fost expuse toate modalităţile de încetare a valabilităţii convenţiei (potrivit mențiunilor din încheierea de la 4.11.2020), curtea de apel a cercetat această ipoteză ca şi când ar fi fost învestită cu soluţionarea acestui aspect, în condițiile în care trebuia să se pronunțe exclusiv în raport de apărările concrete formulate de parte, iar nu în virtutea unor posibilităţi neexercitate sub nicio formă de partea adversă, prin cerere reconvenţională sau pe cale de excepţie.

În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel din cuprinsul deciziei recurate, în sensul că interpretarea contractului trebuie efectuată în raport de practica statornicită, recurenta susține că acesta trebuie să se refere la încheierea declarației sus-amintite. Tocmai de aceea trebuie recunoscută valoarea juridică a acelei declaraţii, acesta fiind şi motivul pentru care recurenta a arătat pe larg cum se desfăşoară raporturile dintre organismele de gestiune colectivă şi utilizatori. Pe de altă parte, se arată că a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă faptul că şi alţi utilizatori din aceeaşi categorie achită remuneraţiile în aceeaşi modalitate ca şi intimata, ceea ce reprezintă tot o practică statornicită între părţi.

Recurenta, tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă susține că instanța de apel interpretat şi aplicat în mod greşit art. 3.11 alin. (2) din Metodologie, deşi, în interpretarea corectă a textului, acesta este aplicabil unei împrejurări de fapt străine de prezenta cauză şi de declaraţia utilizatorului.

Nesocotind prevederile convenţiei dintre părţi, inclusiv a declaraţiei asumate de intimată, instanţa de apel a concluzionat că se aplică art. 3.11. alin. (2) din Metodologie.

Apreciind astfel, instanţa a ajuns la concluzia că remuneraţia ar fi trebuit aplicată prin însumarea suprafeţelor etajelor clădirii, ca un tot unitar, deoarece „actul de comunicare este unic, căci (....) pârâta nu realizează acte de comunicare publică în spaţiile delimitate individual şi închiriate terţilor, ci doar la nivelul holurilor centrelor comerciale şi, mai mult, în aceste holuri este difuzată (comunicată public) aceeaşi muzică.”

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a considerat că atât timp cât în aceste centre comerciale îşi desfăşoară activitatea mai multe magazine şi unităţi alimentare, cu care CREDIDAM are raporturi juridice distincte, atunci intimata A. S.A. realizează comunicare publică doar la nivelul holurilor centrelor comerciale.

Acest considerent, deși corect, nu priveşte modalitatea de determinare a remuneraţiei, ci doar împrejurarea că este un singur act de comunicare publică.

Însă, mai arată recurenta, această calificare nu este un criteriu şi nu poate reprezenta un motiv pentru care suprafaţa unităţii să fie reapreciată ca fiind un tot unitar, cu atât mai mult cu cât acest fapt contravine realităţii tehnice a clădirii: delimitarea spaţiilor a fost făcută prin modalitatea acesteia de construire pe mai multe nivele. Împrejurarea că este o singură sursă de sunet este importantă, însă nu relevantă pentru stabilirea modalităţii de calcul, fapt exclus chiar de către textul art. 3.11 alin. (2):

”(...) în cazul în care există o singură sursă de sunet sau de sunet şi imagine în spaţiile nedelimitate din incinta unităţilor hoteliere, pentru zona de recepţie/alimentaţie publică, respectiv din incinta unităţilor comerciale sau prestatoare de servicii de tip supermarketuri ori hipermarketuri, pentru zona de alimentaţie publică parte integrantă a activităţilor comerciale desfăşurate de acestea, în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, utilizatorul va achita o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.”

Textul nu distinge în maniera reţinută de instanţa de apel, deoarece delimitarea spaţiilor trebuie făcută prin raportare la funcţionalitatea întregi clădiri, care este împărţită pe etaje potrivit planului de construcţie. A aprecia altfel este greşit, întrucât intimata putea administra suprafeţe diferite pe fiecare etaj în parte. Pentru acest motiv, în cauza de fată nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.11 alin. (2) din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, astfel cum greșit s-a reținut de instanţa de apel prin decizia recurată, analiză care a vizat doar prima parte a textului, omițându-se a se lua în considerare dacă activitatea desfăşurată în acele spaţii este de tip supermarket/hipermarket, cu zonă de alimentaţie publică.

Dacă ar fi fost o altă situaţie de fapt, iar unităţile comerciale ar fi avut și activitate de alimentaţie publică, atunci ar fi fost posibilă verificarea îndeplinirii concomitente a celorlalte două condiţii regăsite în dispoziţiile art. 3.11 din Decizia O.R.D.A., anterior citate, respectiv: a) să existe o singură sursă de sunet sau sunet şi imagine şi b) spaţiul sa fie nedelimitat.

În legătură cu spaţiile nedelimitate sau delimitate, recurenta menționează că niciuna din părţi nu a prezentat apărări legate de holurile celor 2 imobile (din București și Brasov), de eventualele uşi de incendiu sau de folosirea spaţiilor de către alţi terţi, motiv pentru care instanţa de apel, s-a pronunţat pe aspecte neinvocate în cauză.

Mai mult decât atât, argumentarea instanţei de apel, care arată că unitatea funcţională a spaţiilor comerciale (aceea de holuri de acces) şi unitatea de conţinut muzical comunicat (la toate etajele), ar conduce la aplicarea unei singure remuneraţii pe întregul imobil, nu face altceva decât să ateste încă o dată faptul că, în speţa de faţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.11. alin. (2) din Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, care stabilesc o remuneraţie unică doar pentru spaţiile nedelimitate, cu funcţionalitate de spaţiu comercial şi de alimentaţie publică.

Pentru motivele redate, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în vederea calculării remuneraţiei conform convenţiei dintre părţi, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare prin care, combătând în amănunt criticile recurentei din memoriul de recurs, după reluarea întregii situații de fapt și a parcursului procesual la cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică; de asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se impune precizarea că deși prin întâmpinarea formulată la motivele de apel intimata-pârâtă tindea să susțină că efectele convenției nr. 378/2016 (autorizație licență neexclusivă) au încetat ca urmare a neachitării remunerațiilor (astfel încât, cauza de față ar trebui analizată pe temeiul răspunderii civile delictuale, aspect invocat de intimată și în cadrul întâmpinării la motivele de recurs), Înalta Curte apreciază nu este posibilă evaluarea acestor susțineri ale intimatei în absența unui recurs incident prin care, eventual, să fi invocat anumite omisiuni în analiza efectuată de curtea de apel, anume cele referitoare la încetarea efectelor autorizaţiei licenţă neexclusivă în baza art. 3.2 – 3.4 şi 5.2.2 din convenţie.

Ca atare, premisa de drept de la care se pornește în evaluarea criticilor recurentei-reclamante, vizează instituția juridică a răspunderii contractuale, pe temeiul căreia a fost analizată cauza și de instanța de apel, recurenta-reclamantă susținând că, în speță, cauza obligației a cărei îndeplinire o solicită, o reprezintă convenția nr. 378/2016 și declarația intimatei-pârâte nr. 377/2016.

Or, în condițiile în care curtea de apel a analizat cauza dedusă judecății pe temeiul răspunderii contractuale, Înalta Curte constată că este lipsită de obiect şi referirea recurentei din debutul motivelor de recurs referitoare la împrejurarea că intimata-pârâtă nu a invocat rezilierea convenției, în condițiile stipulate prin prevederile art. 5.1.3. din cuprinsul acesteia sau potrivit celor menţionate, cu referire la încetarea efectelor convenţiei.

Se constată că principalele critici dezvoltate de recurentă, în baza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, vizează aspecte de interpretare a unor clauze contractuale, în contextul cadrului legal incident în care această convenție a fost încheiată - cadru legal primar și secundar – Legea nr. 8/1996 care consacră, între altele, drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți, dar și Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015 cuprinzând Metodologia privind remunerația echitabilă datorată artiștilor interpreți și executanți.

Astfel cum corect a identificat instanța de apel, divergența dintre părți privește întinderea obligaţiei de plată a remunerației, divergență generată de modalitatea diferită de interpretare a clauzelor convenției, întrucât recurenta-reclamantă consideră că intimata-pârâtă datorează o remunerație distinctă pentru fiecare etaj al celor două centre comerciale (4 nivele în cazul B. Bucureşti şi 4 nivele în cazul C. Braşov), în timp ce pârâta apreciază că datorează o singură remunerație pentru fiecare centru comercial, în ansamblul său, iar nu pentru fiecare etaj al fiecărui centru comercial.

Pe baza analizării situației de fapt a cauzei și urmare a aplicării regulilor de drept incidente, inclusiv a celor privind interpretarea convențiilor, instanța de apel a concluzionat că pârâta realizează o singură comunicare publică şi datorează câte o remuneraţie unică, determinabilă în raport de întreaga suprafaţă a fiecărui centru comercial, privit ca un tot unitar, stabilită prin cumularea suprafețelor fiecărui etaj, iar nu câte o remunerație calculată distinct în funcție de suprafaţa fiecărui etaj al celor două centre comerciale.

Pentru o atare concluzie, curtea de apel a reținut că între părți s-a încheiat convenția nr. 378/2016, însoțită de declarația intimatei-pârâte nr. 377/2016, considerând ca și prima instanță, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile 3.11 alin. (2) din Metodologie, potrivit cărora:

„(1) În situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii ori desfăşoară mai multe activităţi, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte sau pentru fiecare activitate desfăşurată în parte.

(2) În cazul în care există o singură sursă de sunet sau de sunet şi imagine în spaţiile nedelimitate din incinta unităţilor hoteliere, pentru zona de recepţie/alimentaţie publică, respectiv din incinta unităţilor comerciale sau prestatoare de servicii de tip supermarketuri ori hipermarketuri, pentru zona de alimentaţie publică parte integrantă a activităţilor comerciale desfăşurate de acestea, în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, utilizatorul va achita o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.”

În acest sens, curtea de apel a reținut faptul necontestat de către reclamanta însăși, că în fiecare dintre cele două centre comerciale există o singură sursă de muzică, respectiv că se comunică public fonograme pe holurile de la fiecare etaj aceleași opere muzicale purtătoare de drepturi patrimoniale aferente drepturilor conexe dreptului de autor, în mod concomitent.

Simetric, este permisă concluzia că nu are loc câte un act distinct de comunicare publică de fonograme de comerț sau fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora la nivelul fiecărui etaj din fiecare centru comercial, astfel încât să își găsească justificare pretenția reclamantei de a calcula un număr de 8 remunerații.

Recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel că a nesocotit complet declaraţia intimatei în care aceasta, în temeiul propriei voinţe, a indicat care sunt unităţile administrate, precum şi spaţiile şi suprafaţa acestora (respectiv 8 spaţii diferite, delimitate pe etaje, spaţii cu o suprafaţă cuprinsă între 1.200 - 2.000 mp fiecare), astfel încât, acesteia nu i s-a dat niciun efect juridic, deşi reprezintă o anexă la convenţia părţilor.

De asemenea, se susține că instanţa de apel ”nu a aplicat prevederile art. 5.1.1 din convenţia părţilor, ci dispoziţiile art. 4.1 din același contract care sunt specifice unei situaţii generale, inclusiv utilizatorilor faţă de care se invocă o răspundere civilă delictuală.”

Înalta Curte, pe lângă împrejurarea că o clauză convențională nu este aplicabilă în soluționarea unui raport juridic întemeiat pe răspunderea civilă delictuală (întrucât răspunderea ex contractu este specială în raport cu răspunderea civilă delictuală ex delictu și, drept urmare, poate fi angajată numai în cazul în care nu există o convenție încheiată între părți), constată că instanța de apel nu numai că nu a ignorat declarația dată de intimată sub nr. 377/2016 cu ocazia încheierii contractului de adeziune reprezentat de autorizația licență neexclusivă nr. 378/2016, ci chiar a procedat la analizarea conținutului acesteia, declarația fiind analizată în conformitate cu statutul său juridic, anume, de parte integrantă în convenția părților (clauză contractuală), concordant cu voința lor.

Astfel, la art. 5.1.1 din convenție (invocat de recurentă ca aplicabil în mod prioritar față de art. 4.1), s-a prevăzut astfel:

”Utilizatorul se obligă să plătească către CREDIDAM pe baza facturilor/înștiințărilor de plată remunerația echitabilă la care se adaugă TVA, pentru comunicarea publică pe care utilizatorul o desfășoară potrivit datelor cuprinse în declarație, parte integrantă a prezentei convenții. Cuantumul remunerației este prevăzut în Protocolul semnat de părți, publicat în MO nr. 778/19.10.2015.”

Este de precizat că acest Protocol constituie anexă la Decizia nr. 99/2015 și cuprinde ”Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental și lucrativ, și tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiștilor interpreți sau executanți pentru fonograme și pentru audiovizual și ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie.”

Pe de altă parte, se reține că art. 4.1 din aceeași convenție prevede astfel: ”Pentru utilizarea fonogramelor de comerț/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, utilizatorii au obligația de a achita remunerația în cuantumul prevăzut de tabelele ce fac parte integrantă din metodologia în vigoare, la care se adaugă TVA.”

Înalta Curte apreciază că oricare dintre aceste două clauze din autorizația licență neexclusivă, nu poate conduce la o concluzie contrară celei statuate de instanța de apel prin aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor și necesara raportare la Metodologia incidentă, câtă vreme dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi Metodologia aplicabilă reprezintă cauza juridică a convenţiei.

Astfel, autorizația licență neexclusivă reprezintă o convenție la încheierea căreia utilizatorii sunt obligați în baza unor dispoziții imperative ale legii dreptului de autor, aceasta având natura juridică a unui contract de adeziune, în sensul celor stipulate de art. 1175 din Codul civil.

Ca atare, se apreciază că aplicarea oricăreia dintre clauzele citate nu are aptitudinea de a impune o altă modalitate de determinare a remunerațiilor datorate de către intimata-pârâtă, în condițiile în care art. 4.1 din autorizație reproduce regula din art. 3.1 din Metodologie, iar art. 5.1.1 din convenție arată condițiile în care organismul de gestiune colectivă procedează la determinarea remunerației datorate de utilizator, operațiune pentru care este necesară o declarație pe proprie răspundere a utilizatorului. În acest sens prevede art. 2.4 teza a doua din Metodologie, iar această declarație este solicitată utilizatorului de către organismul de gestiune colectivă, în temeiul art. 2.3 lit. b) din aceeași Metodologie.

Or, astfel cum s-a menționat, art. 5.1.1 din convenție nu stabilește că utilizatorul va achita remunerații determinate în baza altor criterii decât cele prevăzute de ”Protocolul semnat de părți, publicat în MO nr. 778/19.10.2015”, așadar de Metodologia aplicabilă, ci face trimitere explicită la acesta.

Declarația pe proprie răspundere a utilizatorului anterior evocată este necesară pentru ca organismul de gestiune colectivă colector să realizeze încadrarea actului de utilizare în criteriile legale și să procedeze la cuantificarea obligațiilor de plată în raport de criteriile concretizate prin Metodologie.

Înalta Curte constată că însăși recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, identifică în mod corect scopul declarației pe proprie răspundere date de utilizatori, în următorii termeni:

”Raţiunea declaraţiei pe proprie răspundere este aceea a de se putea cunoaşte activitatea utilizatorului, suprafaţa, perioada de exploatare a mijloacelor tehnice, elemente indispensabile pentru determinarea remuneraţiei datorate în concret pentru fiecare caz în parte.”

Drept urmare, rezultă că prin aceste declarații pe proprie răspundere utilizatorii nu comunică decât elemente de fapt, circumstanțele concrete în care are loc actul de utilizare a operelor sau a prestațiilor purtătoare de drepturi de autor, fără ca normele incidente să pretindă realizarea unor încadrări juridice în prevederile legii sau în dispozițiile Metodologiei; totodată, se constată că însăși clauza de la art. 5.1.1 (invocată de recurentă ca prioritară în aplicare) cuprinde trimiterea la noțiunea de ”date” în cuprinsul declarației pe proprie răspundere, iar nu la noțiunile de date și calificări juridice.

Organismul de gestiune colectivă, în activitatea de colectare a remunerațiilor obligatorii prevăzute de Legea nr. 8/1996, este primul chemat a realiza încadrarea în prevederile Metodologiei sau ale actului normativ, iar în cazul în care părțile nu agreează această încadrare (și, deci apar neînțelegeri privind voința lor concordantă) ori apar orice alte dispute legate de interpretarea și/sau executarea convenției, acestea se vor adresa instanței de judecată (art. 8.1 din convenție).

Într-un alt plan al analizei, se constată că dacă aceste informații (sau date, elemente de fapt) comunicate de către utilizator organismului de gestiune colectivă nu sunt corespunzătoare realității și ar fi de natură să conducă la calculul unor remunerații inferioare decât cele legal datorate, utilizatorul va datora triplul sumei cu care se majorează remunerațiile, conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 2.8 din Decizia nr. 99/2015.

Drept urmare, textul evocat din Metodologie are un caracter sancționator pentru conduita utilizatorului de a declara date necorespunzătoare realității care au consecința calculării unei remunerații inferioare față de cea legal datorată; din aceeași dispoziție a Metodologiei, rezultă că declarația pe proprie răspundere dată de utilizator poate fi verificată sub aspectul realității împrejurărilor de fapt pe care le conține (spații exploatate, suprafețe, activitate desfășurată etc.), astfel încât, aceasta nu reprezintă o chestiune imuabilă pe durata activității utilizatorului (care, prin ipoteză) implică utilizarea unor opere purtătoare de drepturi patrimoniale de autor sau conexe dreptului de autor.

Simetric, și utilizatorului trebuie să i se recunoască aceeași posibilitate de a rectifica anumite mențiuni inexacte din cuprinsul declarației pe proprie răspundere, pentru a fi posibilă o dimensionare corectă a obligațiilor sale în ceea ce privește remunerațiile datorate cu titlu de drepturi de autor, în limitele stabilite de lege și concretizate prin Metodologie.

În această privință, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că ceea ce reclamanta susține, pentru contestarea soluției date de tribunal, privește însă calificarea juridică menționată în cuprinsul acesteia, anume referirea intimatei-pârâte la noțiunea juridică de ”puncte de lucru pe fiecare etaj”.

În realitate, ceea ce trebuia reținut din această declarație, a mai constatat curtea de apel, este realitatea existenței celor 4 niveluri diferite din fiecare centru comercial în parte, precum și suprafața fiecărui nivel.

Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, recurenta tinde a susține (și în această etapă procesuală) că nu se poate reveni asupra acestei calificări juridice realizate de intimată, pentru că în acest fel se denaturează conținutul declarației, se intervine asupra practicilor statornicite dintre organismul de gestiune colectivă și utilizatori și se ajunge la determinarea unor remunerații într-un cuantum mai mic, dacă remunerația nu se calculează distinct pentru suprafața fiecare etaj, ci pe suprafața totală a holurilor de la cele 4 nivele, pentru fiecare dintre cele două centre comerciale.

Or, astfel cum deja s-a arătat, declarația pe proprie răspundere are menirea numai de a pune la dispoziția organismului de gestiune colectivă elementele sau instrumentele necesare pentru calcularea remunerațiilor datorate de utilizator, fiind străină scopului de a oferi sau stabili calificări juridice.

Dacă totuși aceasta conține și astfel de încadrări juridice, ele sunt supuse cenzurii instanței de judecată în cazul unui eventual litigiu generat de neînțelegeri asupra sensului unor clauze, precum în speță.

O atare cenzură se realizează în temeiul dispozițiilor legale, prin corecta determinare a înțelesului clauzelor contractuale, prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor, astfel încât, este necesar a se stabili fie limita în care voința părților este concordantă, fie să se determine sensul acestora prin utilizarea regulilor de interpretare a convențiilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte va înlătura susținerea recurentei în sensul că soluția instanțelor de fond încalcă practicile statornicite între utilizatori și organismele de gestiune colectivă, întrucât s-a explicitat deja în acord cu dispozițiile din Metodologie natura juridică și conținutul declarației pe proprie răspundere furnizate de utilizatori.

Noțiunea de practici statornicite se regăsește în prevederile art. 1272 alin. (1) din Codul civil, normă edictată pentru stabilirea conținutului sau a efectelor unui contract (drepturile și obligațiile părților), însă, aceasta privește practicile statornicite între părțile respectivei convenții, iar nu între una dintre părți și terți față de convenție, explicațiile recurentei vizând noțiunea de uzanțe, în realitate.

Pe de altă parte, dat fiind caracterul extrinsec al acestora în raport cu conținutul contractului, practicile statornicite între părți și uzanțele nu au prioritate la aplicare față de dispozițiile legale și nici față de clauzele convenționale; totodată, prin convenția lor, părțile nu pot deroga de la normele imperative ale legii, ci numai de la cele dispozitive, regulă enunțată în mod corect și prin decizia recurată.

Din perspectiva practicilor statornicite între părți, împrejurarea că anterior litigiului de față intimata a achitat recurentei remunerațiile conform calificărilor din cuprinsul declarației pe proprie răspundere, nu are nicio semnificație în prezenta cauză față de clauza de la art. 8.2 din conținutul convenției, prin care se stabilește că în caz de neînțelegere între părți în legătură cu interpretarea sau executarea convenției, părțile se vor adresa instanței de judecată.

Înalta Curte reține că ceea ce recurentei îi prilejuiește susținerea că intimata datorează remunerațiile calculate pentru comunicare publică de fonograme pe holul fiecărui etaj în parte, iar nu pentru totalitatea suprafeței holurilor celor 4 etaje din cele două centre comerciale, este faptul că, în cuprinsul declarației, intimata a menționat că la nivelul fiecărui etaj funcționează câte un punct de lucru, arătând suprafața fiecărui etaj (hol al etajului) pentru care are calitatea de utilizator, astfel cum reiese din înscrisul de la fila 20 dosar apel.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că holurile etajelor celor două centre comerciale sunt delimitate unele față de altele și, deci, acestea reprezintă spații distincte, premisă ce justifică, în opinia acesteia, stabilirea unor remunerații individuale.

În primul rând, recurenta însăși nu a contestat că pentru totalitatea holurilor din fiecare centru comercial există o singură sursă de sunet și, prin urmare, are loc un singur act de comunicare publică de fonograme de comerț și/sau fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora (radiodifuzare).

Pe de altă parte, regula instituită la art. 3.11 alin. (1) din Metodologie este aceea că dacă un utilizator deține sau folosește mai multe spații ori desfășoară mai multe activități, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte sau pentru fiecare activitate desfășurată în parte.

Interpretarea a contrario a acestei norme presupune că dacă un utilizator deține sau folosește un singur spațiu ori desfășoară o singură activitate, remunerația se datorează pentru acel spațiu sau pentru acea activitate.

În acest context, se apreciază că și în ipoteza în care spațiile ar fi delimitate, spații ce sunt deținute sau folosite de același utilizator, dacă se verifică unicitatea sursei de sunet care se distribuie în fiecare dintre spațiile delimitate, remunerația datorată este unică și se va calcula prin aplicare la întreaga suprafață a spațiilor delimitate, întrucât are loc un sigur act de comunicare publică pe suprafața totală a respectivelor spații.

Spațiul în discuție, în cadrul căruia intimata radiodifuzează opere muzicale, este reprezentat de holurile ce constituie zonele de trecere între etajele fiecărui centru comercial, holuri pe care sunt grupate alte spații delimitate, aflate însă în exploatarea unor terți (aspecte ce nu interesează speța de față).

Deși pentru tranșarea disputei de față și pentru a se conchide că suprafețele holurilor de pe fiecare etaj trebuie însumate pentru determinarea suprafeței totale în cadrul căreia are loc actul de radiodifuzare, era suficient a se constata că există o unică sursă de sunet și un singur act de comunicare publică în fiecare dintre cele două centre comerciale, aceeași sursă de sunet fiind perceptibilă la nivelul fiecărui etaj, Înalta Curte constată că menționarea în cuprinsul declarației pe proprie răspundere dată de către intimată a suprafeței fiecărui etaj ca fiind adresa a câte unui ”punct de lucru” distinct, este cea care a generat aceste pretenții nefundamentate ale recurentei.

Deja s-a menționat că o atare inserare excedează scopul pentru care Metodologia a prevăzut necesitatea declarațiilor utilizatorilor pe proprie răspundere, Înalta Curte constată că în mod nefondat recurenta contestă concluzia instanței de apel asupra acestui aspect și susține altă valență ”juridică” a acestei declarații, pe care, de altfel, o prezintă ca fiind necontestabilă din motivul denaturării practicilor statornicite între organismul de gestiune colectivă și utilizatori.

În acest sens, Înalta Curte reține că ori de câte ori o noțiune sau un concept sunt inserate într-un act normativ, acestea dobândesc un conținut legal, cu atât mai mult atunci când acestea beneficiază de o definiție dată de legiuitor, astfel încât, în context juridic (prin urmare, și în raporturile contractuale dintre subiectele de drept, precum în speță), ele trebuie să primească un înțeles uniform,

cerință subînțeleasă în cadrul unei ordini juridice coerente și previzibile.

Așa fiind, în condițiile în care intimata însăși este o societate pe acțiuni, era necesar a se observa că noțiunea de ”punct de lucru” este o noțiune juridică, explicitată în cuprinsul Legii nr. 31/1990 a societăților.

Ca atare, această noțiune, în raporturile dintre părțile convenției și, cu atât mai puțin, în cadrul dosarului de față, nu putea primi o altă semnificație, decurgând, eventual, din limbajul comun și în care, de exemplu, să capete importanță delimitarea sau nedelimitarea între holurile etajelor (deci, pe verticală), astfel cum recurenta a susținut.

Această definiție legală se regăsește în prevederile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, punctul de lucru fiind un dezmembrământ al societății, fără personalitate juridică:

”(3) Celelalte sedii secundare – agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii – sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal.”

Or, potrivit normei citate, punctul de lucru este cel care se menționează în Registrul comerțului la care este înmatriculată societatea, respectiv Registrul comerțului de la sediul principal al societății.

Cu această semnificație legală, astfel cum reiese din înscrisurile din dosarul primei instanțe, se constată că intimata-reclamantă A. SA are ca punct de lucru sau sediu secundar, centrul comercial din municipiul Brașov.

Prin urmare, centru comercial din Brașov este punctul de lucru sau sediul secundar al societății A. SA, cu sediul principal în București, acestea fiind cele două centre comerciale pentru care recurenta-reclamantă a pretins plata remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru utilizarea prestațiilor lor prin radiodifuzare.

Așa fiind, rezultă că intimata-reclamantă nu are puncte de lucru sau sedii secundare la nivelul fiecărui etaj al celor două sedii (principal şi secundar), astfel cum, contrar normelor legale, a menționat în cuprinsul declarației pe proprie răspundere.

Înalta Curte apreciază că părțile unei convenții nu pot utiliza, în context contractual, un alt înțeles al noțiunii legale, întrucât norma de la art. 43 din Legea nr. 31/1990 nu are un caracter supletiv.

Cum în fiecare dintre aceste două centre comerciale, la nivelul holului fiecărui etaj se realizează un singur act de radiodifuzare, existând o singură sursă de sunet, perceptibilă identic și concomitent în aceste spații de trecere, intimata-pârâtă datorează câte o singură remunerație pentru fiecare centru comercial, determinabilă în funcție de suprafața însumată a acestor holuri, din perspectiva Metodologiei (art. 3.11 alin. 1, interpretat a contrario) fiecare suprafață totală fiind un spațiu unic din perspectiva intimatei, întrucât, în folosința sa, sunt doar aceste holuri, iar nu și spațiile delimitate și închiriate terților, potrivit obiectului său de activitate.

Deși recurenta-reclamantă susține în mod fondat că în cauză nu erau incidente în mod direct prevederile art. 3.11 alin. (2) din Metodologie, Înalta Curte apreciază că această constatare nu este de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de apel, față de cele anterior arătate.

Într-adevăr, norma invocată este aplicabilă în situația în care într-un spațiu nedelimitat din incinta unităților hoteliere sau din incinta unităților comerciale de tip supermarket sau hipermarket se desfășoară și activități de alimentație publică în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, dintr-o singură sursă de sunet sau sunet și imagine - pentru audiovizual -, utilizatorul va datora o singură remunerație corespunzătoare întregii suprafețe, luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.

Norma invocată își găsește utilitatea în situația în care în cazul fiecărei activități desfășurate de utilizator în condițiile descrise (dintre care una este cea de alimentație publică), Metodologia prevede criterii sau procente de calcul diferite pentru determinarea remunerațiilor, astfel încât, prin textul arătat, s-a ales criteriul activității cu ponderea cea mai mare ca reper de calcul pentru remunerațiile datorate, pe baza celor stabilite prin Metodologie, pentru acea activitate dominantă, dar pentru întreaga suprafață deținută sau folosită de același utilizator (pentru alimentație publică și pentru altă activitate – hotelieră sau de tip hipermarket ori supermarket, în ipoteza normei).

Or, în cauza de față, din perspectiva spațiilor deținute de intimată, în comparație erau holurile de pe fiecare etaj din fiecare centru comercial (pe verticală), iar nu între aceste holuri și spațiile închiriate de aceeași intimată terților (pe orizontală); mai mult decât atât, pe aceste holuri intimata nu desfășoară nicio activitate, prin urmare, nici de alimentație publică, acestea fiind spații de trecere între etaje și către magazinele închiriate terților la nivelul fiecărui etaj.

Cu toate că față de situația de fapt din cauză prevederile art. 3.11 alin. (2) din Metodologie nu erau direct incidente, Înalta Curte apreciază că din conținutul normativ al acestei dispoziții, instanța de apel a extras în mod corect principiul aplicabil și în speţa de față, decurgând din faptul existenței unei singure surse de sunet în actul de comunicare publică pe toate holurile celor 4 nivele ale fiecărui centru comercial, precum în ipoteza proprie normei în discuție, textul menționat fiind o variantă particulară a regulii de la art. 3.11 alin. (1) din aceeași Metodologie, incident în speță, potrivit celor deja analizate.

În plus față de argumentele deja redate, este de menționat că în cazul contractelor de adeziune, clauzele neclare se interpretează împotriva celui care le-a propus, astfel cum prevede art. 1269 alin. (2) din Codul civil, așadar, împotriva recurentei, având în vedere că utilizatorii nu au opțiunea de a nu obține autorizațiile licență neexclusivă, iar dacă totuși au o atare conduită ilicită, se expun riscului atragerii răspunderii lor civile delictuale, pentru a se asigura aducerea la îndeplinire a obligaţiilor lor legale.

În sfârșit, se va înlătura ce nefondată și susținerea recurentei referitoare la analiza excedentară a instanței de apel în raport de apărările formulate de către intimată, sens în care a arătat că aceasta nu a contestat în niciun fel valabilitatea convenției dintre ele, subliniindu-se de către reclamantă că pârâta nu a formulat în cauză cerere reconvențională.

În sensul reținut de curtea de apel, Înalta Curte constată că evidențierea unor argumente cu privire la inexistența unei obligații a pârâtei de a achita o remunerație superioară celei legal datorate dau expresie analizei cauzei din perspectiva poziției procesuale a ambelor părți, ceea ce implică nu numai cercetarea motivelor cererii de chemare în judecată, ci și a celor arătate de partea defensivă, pe cale de apărare, astfel cum acestea se individualizează în calea devolutivă de atac.

În plus, în mod corect s-a făcut referire la posibilitatea intimatei pârâtei de a invoca nulitatea unei clauze și pe cale de excepție, la care trebuie adăugată şi obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea unei convenții (deci, cu atât mai mult a unei clauze dintr-o convenție) atunci când acestea încalcă norme imperative, de ordine publică, potrivit art. 1247 alin. (3) din Codul civil.

Cu toate acestea, nu trebuie omis că sensul legal și conținutul declarației pe proprie răspundere date de intimată a fost stabilit prin aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor, iar nu prin aplicarea sancțiunii nulității, din perspectiva dreptului material, astfel încât, critica recurentei este lipsită de miză procesuală.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind întrunit motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.