Magistrate's salary classification and seniority bonus claim rejected; appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, următoarele:

- anularea parţială a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4311/C/2014 din data de 03.12.2014, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare aplicat şi sporurile acordate;

- obligarea pârâtului la plata către reclamantă a unui salariului brut lunar, începând cu data de 1 septembrie 2014 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare legal, conform capitolului I din anexa VI la Legea cadru nr. 284/2010;

- obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare care să conţină acest coeficient de multiplicare pentru viitor, cu stabilirea unui termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii pentru executarea acestei obligaţii de către pârâtul Ministerul Justiţiei, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 100 de RON pe zi de întârziere.

Ulterior, reclamanta a renunţat la judecata capătului doi de cerere.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1994 din 8 iunie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamantă, aşa cum a fost precizată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt expusă în faţa primei instanţe, arătând, în esenţă, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi conţine motive străine de natura cauzei deduse judecăţii şi, totodată, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

3.1. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, s-a limitat în a face trimitere la citate din legi, fără a explica în ce mod influenţează acele norme cuantumul salariului său şi de ce, în cazul unor colegi, cu aceeaşi încadrare, indemnizaţia de încadrare brută lunară este mult mai mare decât a sa, iar excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost ignorată.

A apreciat recurenta că motivele contestaţiei sale, cu referire la necalcularea corectă a sporurilor cuvenite pentru: vechime în muncă şi în funcţie, pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi cel pentru păstrarea confidenţialităţii, acestea fiind trecute în ordin fără a se preciza dacă sunt incluse sau nu în salariul de bază ori se adaugă la acesta, nu au primit răspuns.

Or, în contestaţie a invocat faptul că în ordinul atacat nu se reflectă modul de calcul prevăzut de art. 3, 9, 10, 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 şi nu se respectă prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, apreciind că, deşi legea de salarizare unică are aplicabilitate uniformă, la aceleaşi condiţii de vechime în funcţie, se ajunge la diferenţe mari de salariu.

3.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că prima instanţă a reţinut o stare de fapt greşită, diferită de cea prezentată în acţiune, şi a făcut aplicarea unor norme ce nu privesc ordinul contestat, respectiv se fac referiri la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 cu privire la salarizarea personalului în anul 2011, deşi ordinul contestat a fost emis în anul 2014.

De asemenea, s-a făcut trimitere la abrogarea unei legi anterioare (Legea nr. 330/2009) care nu constituie temei al cererii, ignorându-se prevederile invocate, sus-menţionate.

Instanţa a reţinut greşit că diferenţele dintre salarii ar fi efectul aplicării unor legi diferite, fiind vorba de perioada 2014 - 2015, când era deja în vigoare legea - cadru a salarizării unitare, şi de îndeplinirea condiţiilor pentru majorarea salariului în aceeaşi perioadă pentru mai mulţi judecători (aflaţi în situaţii identice din punct de vedere al vechimii în funcţie şi în muncă), ale căror salarii diferă fără justificare.

Or, faptul că există discriminare în ceea ce priveşte salarizarea, a fost recunoscut chiar de către legiuitor, care, prin adoptarea Legii nr. 71/2015 (prin care a fost aprobată şi modificată O.U.G. nr. 83/2014), a încercat să repare greşelile legislative în privinţa indemnizaţiei de încadrare.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 14 iunie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, potrivit încheierii din 18 octombrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea parţială a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4311/C/2014 din data de 03.12.2014, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare aplicat şi sporurile acordate, şi obligarea autorităţii intimate la emiterea unui nou ordin de salarizare, care să conţină coeficientul de multiplicare legal, conform capitolului I din anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, începând cu data de 1 septembrie 2014 şi în continuare, cu stabilirea unui termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii pentru executarea acestei obligaţii, sub sancţiunea daunelor cominatorii de 100 de RON pe zi de întârziere.

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 4311/C/2014 din data de 03.12.2014 s-a stabilit, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, trecerea în clasa de salarizare 101, corespunzătoare unei vechimi în funcţie de la 5 la 10 ani şi gradaţiei 5, şi indemnizaţia de încadrare brută lunară de 6584 RON, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 917 RON, un cuantum al sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii, de 856 RON, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 103/2013.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă, aşa cum a fost precizată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar apreciază că nu poate fi primit.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăseşte în speţă, întrucât judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, prima instanţă a făcut trimitere la actele normative incidente în privinţa salarizării, din care rezultă modalitatea de aplicare a respectivelor prevederi în diferite momente, unor categorii deosebite, cărora li se aplică acte normative distincte, tocmai pentru a răspunde motivelor care au condus la diferenţele salariale invocate, în perioada de referinţă.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată în acţiune, se constată că aceasta nu a fost reiterată în recurs, de altfel, respectiva excepţie a făcut obiectul mai multor sesizări a instanţei constituţionale, care a fost consecventă în soluţie, aceea de respingere.

1.2. Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi, dată fiind similitudinea acestora, le va analiza grupat, răspunzându-le prin considerente comune.

Astfel, susţinerile recurentei, centrate pe faptul că, în opinia sa, indemnizaţia de încadrare la împlinirea vechimii de 5 ani în funcţia de judecător, la data de 1.09.2014, a fost stabilită greşit, într-un cuantum diferit de al celorlalţi judecători cu aceeaşi vechime, dar dobândită anterior datei de 31.12.2010, nu pot fi primite.

Instanţa de control judiciar apreciază, contrar criticilor părţii, că în mod corect judecătorul fondului a făcut trimitere la succesiunea actelor normative adoptate în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, relevanţa acestora urmând să fie reţinută şi în cadrul acestui demers.

Astfel, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a abrogat Legea-cadru nr. 330/2009, instituind reglementări noi în privinţa modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport cu vechimea în muncă şi/sau în funcţie, dobândită de o persoană.

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar, potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.

Potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 "Diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcţie, indemnizaţia lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienţilor de ierarhizare aferenţi claselor de salarizare".

În temeiul art. 11 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, clasele de salarizare şi coeficienţii prevăzuţi în anexe pentru funcţiile de execuţie corespund nivelului minim al fiecărei funcţii, la care se adaugă 5 gradaţii corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă, prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% şi 7,5%. Din calculul rezultat prin aplicarea acestor dispoziţii, se observă că, în cazul modificării gradaţiei ulterior datei de 01.01.2011, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi este mai mic.

În ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că, prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că dispoziţiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă din Legea-cadru nr. 284/2010 se aplică începând cu data de 01.01.2011.

Conform Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat o reîncadrare a personalului din sistemul bugetar, cu consecinţa calculării indemnizaţiei, în momentul trecerii într-o nouă tranşă de vechime în muncă sau în funcţie, potrivit acestui act normativ, fără ca personalul să piardă din drepturile dobândite anterior.

Astfel, prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se dispune reîncadrarea, începând cu data de 01.01.2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de

Legea-cadru, însă se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Totodată, se observă alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 285/2010, care arată că "Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010", iar la alin. (2) al acestui articol se prevede că "în anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru".

Se constată, în ceea ce priveşte plata efectivă a drepturilor salariale, că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010, potrivit cărora, În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat,,.

Se reţine că acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noţiunea de funcţie similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În temeiul art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, la alin. (1), se arată că toate persoanele care îşi modifică tranşele de vechime începând cu data de 01.01.2011, intră sub incidenţa noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranşe de vechime în muncă un procent de 2,5%, faţă de 5%, cât era prevăzut anterior.

În ceea ce priveşte sporul de vechime în funcţie, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabileşte că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie pentru personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", nemaifiind astfel aplicat sistemul creşterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010.

Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010 sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată şi modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012; pentru anul 2014, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013; pentru anul 2015, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 83/2014.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în anul 2014 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Art. 6 alin. (1) din acest act normativ, arată că "În anul 2014, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexe la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz.

La alin. (2) al acestui text de lege, se prevede că " În anul 2014, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie personalului care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Din analiza tuturor prevederilor legale menţionate se reţine că începând cu data de 1 ianuarie 2011, printre modificările de esenţă aduse de noul sistem de salarizare se regăseşte schimbarea procentelor corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă/funcţie, conducând la situaţii diferite de reîncadrare, chiar dacă se ajunge la aceeaşi vechime în muncă şi funcţie, aşa cum se întâmplă şi în cauză.

Astfel, rezultă că pentru magistraţii care au împlinit o anumită vechime până la 31.12.2010, se păstrează acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru magistraţii nou încadraţi pe funcţii, precum şi pentru cei promovaţi în funcţii sau grade/trepte după data de 01.01.2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010.

În acest context, existenţa unor diferenţe de salarizare între magistraţii care au îndeplinit anumite condiţii de vechime în muncă şi în funcţie anterior datei de 31.12.2010 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 01.01.2011, reprezintă rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispoziţiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidenţă s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiţii.

Prin urmare, în raport cu datele concrete ale cauzei, se reţine că prin ordinul contestat au fost stabilite în mod corect drepturile salariale cuvenite recurentei, cu respectarea actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar în anul 2014.

În ceea ce priveşte starea de discriminare invocată de către recurentă, de asemenea, nu se poate reţine o încălcare a principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament, având în vedere că, în plan naţional, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.

În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că diferenţa de tratament devine discriminare, în înţelesul art. 14 din Convenţie, numai atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).

Exercitând controlul de constituţionalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile ordonanţei de guvern sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).

Or, în cauză, diferenţa de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situaţii juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

De altfel, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, care au determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranşă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale, iar prin Deciziile nr. 884/2012 şi nr. 6/2013, instanţa constituţională a fost consecventă în soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei acesteia.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 1994 din 8 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 noiembrie 2018.

GGC - GV