Land sale rescission claim misclassified as contract action; 30-year real action period applies, appeals allowed and case remanded.

A. Acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare. Termenul de prescripție aplicabil. Incidența dispozițiilor art. 1890 din Codul civil de la 1864

B. Apelul. Comunicarea de două ori a hotărârii primei instanțe. Momentul de la care curge termenul de exercitare a apelului

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive/Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: acțiune în rezoluțiune

contract de vânzare-cumpărare

acțiune reală

termen de prescripție

excepția prescripției dreptului material la acțiune

apel

termenul de exercitare a apelului

comunicarea hotărârii

C. civ. 1864, art. 977, art. 982, art. 1295 alin. (1), art. 1368, art. 1890

Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 21

O.U.G. nr. 80/2013, art. 38, art. 39

C. proc. civ., art. 197, art. 470 alin. (2)-(3)

Legea nr. 146/1997, art. 18

A. În temeiul dispozițiilor art. 1368 C. civ. de la 1864, acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului încheiat este o acțiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut.

Această acțiune nu cade sub incidența prescripției extinctive reglementate prin Decretul nr. 167/1958, așa cum rezultă din prevederile art. 21, potrivit cărora dispozițiile acestui act normativ „nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate (...)”.

De aici rezultă că regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale prevăzute de Codul civil de la 1864.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acţiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

B. În cazul în care hotărârea pronunțată în primă instanță a fost comunicată de două ori părților, în absența invocării vreunei neregularități a actului de procedură care atestă comunicarea acesteia, în mod corect instanța de apel a stabilit data primei comunicări a hotărârii ca moment la care se raportează calculul termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului.

Împrejurarea că prima instanță a efectuat comunicarea de două ori nu se poate constitui într-un viciu de procedură care să afecteze valabilitatea primei comunicări a hotărârii, ci reprezintă o eroare administrativă a instanței, care nu poate justifica decalarea momentului care marchează data în raport cu care se calculează termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1756 din 21 septembrie 2021

Notă : * Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost abrogată prin O.U.G. nr. 80/2013 la data de 28 iunie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj în dosarul nr. x/117/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului Municipiul Câmpia Turzii, excepţie invocată de pârâta A. S.R.L., şi, pe cale de consecinţă, s-a respins, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect rezoluţiune parţială contract de vânzare-cumpărare. A fost obligat reclamantul Municipiul Câmpia Turzii să plătească pârâtei suma de 28.920,95 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Municipiul Câmpia Turzii şi Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, solicitând admiterea apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a diminuării cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi, consecutiv, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 500 din 16 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost anulat, ca fiind tardiv formulat, potrivit dispozițiilor regăsite în cuprinsul practicalei acestei decizii.

S-a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Câmpia Turzii împotriva sentinţei civile nr. 1719 din 09.10.2019 pronunţată în dosarul nr. x/117/2019 al Tribunalului Specializat Cluj.

S-a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 35.043,27 lei către intimata A. S.R.L, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au formulat recurs principal reclamanții Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii și Municipiul Câmpia Turzii, iar pârâta A. S.R.L. a formulat recurs incident.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii.

Prin cererea de recurs, recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, susținând că soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de apel este eronată.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a arătat că instanţa de apel a constatat că sentinţa civilă nr. 1719/2019 pronunțată de prima instanță a fost comunicată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât şi Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020. După această dată, prin rezoluţia instanţei din data de 26.06.2020, ca urmare a nerestituirii la dosar a dovezilor de comunicare a hotărârii, s-a dispus o recomunicare a hotărârii, realizată în data de 02.07.2020.

Instanța de apel a apreciat că, faţă de documentele aflate la dosarul cauzei, comunicarea sentinţei s-a realizat în data de 06.05.2020, astfel încât, faţă de data înregistrării apelului Consiliului Local, în data de 15.07.2020, acesta este tardiv, cu consecinţele prescrise de lege.

Recurentul motivează că atâta vreme cât s-a realizat a doua comunicare a sentinţei civile nr. 1719/2019, în baza rezoluţiei judecătorului, înseamnă că prevederile legale cu privire la comunicarea hotărârilor judecătoreşti faţă de părţile împrocesuate nu erau îndeplinite.

În contextul în care, în data de 02.07.2020, s-a recomunicat sentinţa civilă nr. 1519/2020, iar apelul Consiliului Local a fost depus în data de 15.07.2020, recurentul susține că apelul a fost formulat în termen.

Instanţa de apel trebuia să ţină seama de aspectul că recomunicarea sentinţei fondului a fost realizată atât Municipiului Câmpia Turzii, cât şi Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, fapt care, în opinia recurentului, denotă neîndeplinirea condiţiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătoreşti.

Susține că apelul Consiliului Local Câmpia Turzii a fost formulat în data de 15.07.2020, în interiorul termenului de 30 zile de la comunicarea sentinţei din data de 02.07.2020.

Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în faţa instanţei de apel, întrucât soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de apel este eronată.

În drept, a invocat prevederile art. 483 și ale art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a arătat că prin apelul formulat a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.ă, deoarece prima instanță a reținut în motivarea hotărârii adoptate, fără a pune în discuția contradictorie a părților, calificarea naturii juridice a contractului încheiat între părți ca fiind un contract nenumit, iar nu un contract de vânzare-cumpărare. Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a încălcat principiile statuate în aceste articole, atunci când, fără a pune în discuţia părţilor calificarea naturii juridice a contractului, a reţinut în cuprinsul considerentelor natura contractului ca fiind unul nenumit, însă a considerat că această încălcare nu este de natură să atragă nulitatea sentinţei atacate. A reținut instanța de apel că opinia exprimată de reclamant cu privire la natura juridică a contractului nu este aptă de a schimba hotărârea primei instanțe.

Recurentul-reclamant motivează că instanța de apel a aplicat greşit normele de drept material cu prilejul calificării contractului încheiat de părţi ca fiind un contract nenumit, iar nu un contract de vânzare-cumpărare. Arată că natura contractului este aceea a unui contract de vânzare-cumpărare și că această calificare rezultă din clauzele contractuale referitoare la obiectul contractului (în cap. II şi III din contract) și la obligațiile asumate de părțile contractante. În capitolul V „Obligaţiile cumpărătorului” este convenită o obligaţie suplimentară a cumpărătorului, aceea de a realiza investiţia propusă în planul de investiţii.

Recurentul a motivat că această obligaţie nu este stipulată la cap. II/III referitor la obiectul contractului, deoarece are caracter secundar faţă de obligaţia de a vinde şi obligația de a cumpăra teren, iar sancţiunea nerealizării este, potrivit clauzei din cap. V alin. 2 din contract, desfiinţarea contractului şi restituirea imobilului către vânzător.

Aşadar, obiectul contractului a constat în vânzarea unei suprafeţe de teren, consecutiv cu transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul cumpărătorului fiind convenită şi obligaţia suplimentară pentru cumpărător să realizeze investiţia pe care şi-a asumat-o în planul de investiţii propus. Consideră recurentul că această împrejurare nu este de natură să schimbe calificarea contractului dedus judecăţii dintr-un contract civil de vânzare-cumpărare, cum corect l-au denumit părţile în conformitate cu voinţa şi intenţiile lor, într-un contract nenumit.

Părţile, dorind o operaţiune mai complexă, au consimţit la transferul dreptului de proprietate în patrimoniul intimatei dacă realizează investiţia pe care și-a asumat-o. Realizarea investiţiei este o condiţie rezolutorie compatibilă cu vânzarea, iar neîndeplinirea obligaţiei poate fi valorificată în cadrul unei acţiuni reale în rezoluţiunea vânzării. În concluzie, recurentul susţine că obiectul contractului rămâne vânzarea-cumpărarea terenului, iar proiectul asumat de cumpărător îi conferă o afectaţiune specială fără a avea consecința schimbării vânzării într-un alt tip de contract numit sau într-un contract nenumit.

Sub un alt aspect, recurentul a motivat că incidenţa Decretului nr. 167/1958 și calificarea acțiunii ca fiind una personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă, este de asemenea greșită din același considerent, și anume că obligația cumpărătorului de a realiza pe terenul cumpărat o investiţie, sub sancţiunea rezoluţiunii, nu a modificat obiectul contractului din vânzare-cumpărare în contract de investiţii sau de realizare lucrări sau într-un contract nenumit.

Pentru neîndeplinirea acestei obligaţii ce incumbă cumpărătorului, sancţiunea convenită de părţi în pactul comisoriu expres stipulat la cap. V alin. 2 este rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, acţiunea fiind una reală, imprescriptibilă potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.

Recurentul apreciază că în cauză este incidentă norma juridică din art. 1368 C. civ. de la 1864, deoarece la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat s-a realizat transmisiunea proprietăţii terenului în patrimoniul cumpărătorului şi s-au îndeplinit obligaţiile specifice vânzării, respectiv predarea bunului şi plata integrală a preţului.

Susține că în situaţia unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract asumat de părţi ca fiind vânzare-cumpărare, în care obligaţiile specifice - predarea bunului şi plata preţului, respectiv transmisiunea proprietăţii - au fost integral executate, prescripţia nu se supune dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, ci Codului civil, chiar dacă cumpărătorul din contract şi-a asumat o obligaţie suplimentară.

În drept, a invocat prevederile art. 483, art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a precizat în partea introductivă a cererii de recurs că aceasta are caracter subsidiar, în măsura în care se vor admite cererile privind recursurile principale.

Sub un prim motiv a arătat că soluţia dată excepţiei netimbrării cererilor de apel este contrară prevederilor art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., fiind nelegală.

Instanţa de apel a soluţionat excepţia nulităţii cererilor de apel cu interpretarea greşită a normelor prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care instituie sancţiunea nulităţii cererii pentru netimbrarea cererii. Raţionamentul instanţei de apel în sensul că „împotriva modalităţii de stabilire a acestei obligaţii există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziţia reclamantului” este contrar normei prevăzute de art. 197 C. proc. civ., text care ar rămâne neaplicabil, excluzând dreptul părţii adverse de a invoca neregularităţile cererii formulate din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce este inadmisibil.

Procedând în sensul arătat, Curtea de Apel Cluj nu a înţeles să răspundă argumentelor invocate, pe care le-a ignorat, cu încălcarea art. 425 alin. 1) lit. b) C. proc. civ. Noţiunea de proces echitabil presupune că o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa are totuşi obligaţia de a examina în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997), întrucât numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei (Hirvisaari c. Finlandei, 27 septembrie 2001).

Se arată că, din această perspectivă, judecătorii Curţii de Apel au încălcat şi prevederile art. 470 alin. 2) şi alin. 3) C. proc. civ. și au ignorat faptul că cererile formulate de Consiliul Local şi de Municipiul Câmpia Turzii erau supuse obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, prin raportare la prevederile art. 25 alin. 2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Cererea de apel formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă este supusă taxei judiciare de timbru de 50 lei, iar conform art. 470 alin. 2) C. proc. civ. dovada achitării taxelor judiciare se ataşează cererii de apel. Sub acest aspect, a arătat şi faptul că prevederile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 nu au aplicabilitate în prezenta cauză, aceste prevederi legale fiind circumscrise exclusiv noţiunii de venituri publice. Noţiunea de venit public/venit bugetar este conturată de prevederile Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, care la art. 2 pct. 58 prevede că venituri bugetare sunt acele resurse băneşti „care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a-f, după caz, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) - d)”.

Rezultă, aşadar, că în ceea ce priveşte sursa veniturilor în bugetul local este necesară o dispoziţie expresă a legii speciale, în sensul includerii oricăror cereri adresate justiţiei, ceea ce în cazul de faţă nu poate fi reţinut.

În temeiul dispoziţiilor legale evocate, solicită reformarea hotărârii recurate sub aspectul caracterului timbrabil al demersului judiciar. În temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, solicită obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru pentru apelul formulat.

Excepţia nulităţii cererii de recurs formulate de Consiliul Local Câmpia Turzii pentru lipsa capacităţii de folosinţă;

Sub acest aspect a invocat că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. 2 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., întrucât încheierea de dezbateri din data de 25.09.2019, prin care instanţa de fond a tranşat chestiunea lipsei capacităţii de folosinţă, în sensul admiterii acesteia, nu a făcut obiectul cererilor de apel, astfel încât, raportat la art. 477 alin. 1 C. proc. civ., considerentele instanţei de fond nu mai puteau fi supuse controlului judecătoresc, acestea beneficiind de autoritate de lucru judecat.

Pe cale de consecinţă, cererea de recurs formulată de Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii se impune a fi anulată în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. 3 C. proc. civ. raportat la art. 32 alin. 1 lit. a) C. proc. civ., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea cererii de recurs incident şi obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privinţa cererilor de apel şi de recurs formulate de recurenta Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi anularea acestora ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă.

În drept, a invocat art. 488 şi art. 489 alin. 2 C. proc. civ., art. 1368 C. civ. anterior, art. 22 C. proc. civ. şi art. 490 C. proc. civ., precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Intimata-pârâtă A. S.R.L a formulat întâmpinare față de recursurile declarate de recurenții-reclamanți.

Prin intermediul întâmpinării, intimata-reclamantă a solicitat anularea sau respingerea cererilor de recurs şi menţinerea Deciziei civile nr. 500/16.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/117/2019 şi obligarea, în solidar, a recurentului Municipiul Câmpia Turzii şi a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în temeiul art. 490 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea cererii de recurs incident şi obligarea recurentelor la plata taxelor judiciare de timbru, iar, în privinţa cererilor de apel şi de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi anularea acestora ca urmare a lipsei capacităţii de folosinţă.

În dezvoltarea apărărilor formulate, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii cererilor de recurs pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în temeiul art. 489 alin. 2 C. proc. civ. şi art. 486 alin. 3 C. proc. civ.

A susţinut că nemulţumirile recurentului nu pot lua forma unor simple susţineri de fapt referitoare la clauzele contractuale sau la intenţia părţilor referitoare la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor asumate, din care instanţa de recurs să deducă anumite aspecte neprecizate expres.

De asemenea, susţinerile recurentului Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii în sensul că în soluţionarea excepţiei tardivităţii căii de atac „instanţa de judecată a aplicat greşit normele de drept material” este eronată, întrucât maniera de soluţionare a excepţiei decăderii nu reprezintă consecinţa încălcării normelor de drept substanţial.

Or, criticând soluţia instanţei de apel pe motiv că operaţiunea de calificare juridică a contractului dedus judecăţii ar contraveni dispoziţiilor de drept material sau că, în cauză, s-a efectuat de două ori comunicarea hotărârii primei instanţe, recurentele nu au făcut altceva decât să solicite instanţei de recurs reaprecierea situaţiei de fapt, nicidecum interpretarea legii.

Ceea ce se solicită instanţei de recurs, afirmându-se încălcarea normelor de drept material, este să efectueze o interpretare diferită în drept, nicidecum să verifice realitatea elementelor de fapt care au condus instanţa de apel la adoptarea unei anumite soluţii.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţele de fond mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, invocarea încălcării normelor de drept material de către instanţa de apel fiind o critică pur formală.

Întrucât criticile formulate nu se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat anularea recursurilor.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs formulate de recurentul Municipiul Câmpia Turzii, ca nefondată.

Intimata a susţinut că examenul întreprins de instanţele de fond este legal şi temeinic, iar critica recurentului referitoare la faptul că „instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul în care a calificat contractul încheiat de părţi, autentificat la notarul public sub nr. 786/14.06.2006, ca fiind un contract nenumit şi nu unul de vânzare-cumpărare”, se impune a fi respinsă ca nefondată.

Intimata a motivat că recurentul a ignorat raţionamentul instanţei de apel, care a ajuns la o soluţie concordantă cu cea a primei instanţe, însă aceste dezlegări nu au fost criticate, motiv pentru care au dobândit autoritate de lucru judecat.

De asemenea, arată că susţinerile recurentului referitoare la incidenţa prevederilor art. 1368 C. civ. anterior, în raport de care acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală, au fost înlăturate în mod just de către instanţa de apel.

Se relevă că instanţa de apel a reţinut că „Ceea ce reclamă apelantul este nerespectarea unei obligaţii de a face, aşadar, dreptul patrimonial ce se cere a fi protejat nu este unul real, ci este dreptul de creanţă corelativ îndeplinirii obligaţiei de a realiza parcul industrial pe întreaga suprafaţă achiziţionată de intimată”, fără ca această dezlegare judicioasă să facă obiectul criticilor recurentei.

Prin raportare la analiza efectuată, intimata consideră că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că „este incident art. 1 alin. 1 şi art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, care stabileşte că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar termenul de prescripţie este de 3 ani. Raportat la expirarea celor 5 ani de zile pentru realizarea planului de investiţii prevăzuţi de convenţia părţilor, 14 iunie 2011, dată la care s-a născut dreptul la acţiunea în rezoluţiunea convenţiei, termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de 14 iunie 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 februarie 2019 pe rolul tribunalului, deci cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă”.

Faţă de aceste împrejurări, solicită a se observa că recurenta nu a arătat motivele pentru care instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile legale aplicabile, după cum simpla reiterare a apărărilor întemeiate pe prevederile art. 1368 C. civ. anterior nu este suficientă pentru reformarea hotărârii recurate, astfel încât, în cauză, nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În privinţa cererii de recurs formulate de recurentul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii intimata relevă că nu se contestă faptul că în data de 06.05.2020 s-a realizat o primă comunicare a hotărârii judecătoreşti, dar se prevalează de a doua comunicare pentru a justifica formularea cu întârziere inexplicabilă a cererii de apel, ceea ce este inadmisibil.

Curtea de Apel Cluj a reţinut că data de comunicare a sentinţei civile nr. 1719/2019 pronunţată la data de 9 octombrie 2019 este cea din 05.05.2020, potrivit dovezii din dosarul tribunalului.

Mai mult, în condiţiile în care cererea de apel formulată de Municipiul Câmpia Turzii a fost înregistrată în data de 05.06.2020, iar cererea de apel formulată de Consiliul Local Câmpia Turzii, având conţinut şi semnatari identici, a fost transmisă pe cale electronică şi înregistrată la instanţă abia în data de 15.07.2020, dezlegarea dată de Curtea de Apel Cluj este legală şi temeinică, recurenta înţelegând să-şi invoce propria turpitudine, pentru a obţine reformarea hotărârii judecătoreşti.

Intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurentul Consiliul Local şi menţinerea hotărârii recurate ca legală şi temeinică.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul a motivat că apelul împotriva hotărârii pronunțate de Tribunal a fost formulat în termenul legal de 30 de zile, calculat de la data ultimei comunicări a hotărârii, efectuată de Tribunal în data de 02.07.2020, iar nu de la prima comunicare a hotărârii care a avut loc în data de 06.05.2020, reținută de instanța de apel în calcularea termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. Recurentul a motivat că instanța de apel ar fi trebuit să țină seama de faptul că recomunicarea sentinței pronunțate în primă instanță a fost realizată atât față de municipiul Câmpia Turzii, cât și față de Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii, ceea ce denotă neîndeplinirea condițiilor legale pentru comunicarea hotărârilor judecătorești în privința primei comunicări.

Critica astfel prezentată poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 raportat la art. 468 alin. 1 C. proc. civ.

Instanța de recurs constată că recurentul, deși invocă neîndeplinirea condițiilor legale în legătură cu comunicarea hotărârii pronunțate în primă instanță, nu indică în concret care sunt neregularitățile care afectează prima comunicare a hotărârii, în data de 06.05.2020.

Împrejurarea că prima instanță a efectuat comunicarea de două ori nu se poate constitui într-un viciu de procedură care să afecteze valabilitatea primei comunicări a hotărârii, ci reprezintă o eroare administrativă a instanței, care nu poate justifica decalarea momentului care marchează data în raport cu care se calculează termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului.

Instanța de recurs constată că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost comunicată în mod valabil recurentului-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii în data de 06.05.2020, potrivit dovezii de comunicare aflată la dosar. În absența invocării vreunei neregularități a actului de procedură care atestă comunicarea hotărârii pronunțate în primă instanță, în mod corect instanța de apel a stabilit data primei comunicări a hotărârii ca moment la care se raportează calculul termenului pentru exercitarea căii de atac a apelului. De asemenea, instanța de apel a ținut seama că termenul pentru exercitarea recursului a început să curgă după încetarea stării de urgență, în data de 15.05.2020, cu respectarea art. 63, capitolul VII din Anexa nr.1 la Decretul nr. 240/14.04.2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României și s-a împlinit în data de 15.06.2020, apelul fiind declarat în data de 15.07.2020, cu depășirea evidentă a termenului legal înăuntrul căruia putea fi exercitat dreptul de a ataca hotărârea pronunțată de prima instanță. În acest cadru, soluția privind anularea apelului este legală.

Față de considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul-reclamant Consiliul Local al municipiului Câmpia Turzii este nefondat.

Recursul incident declarat de intimata-pârâtă A. S.R.L.

Sub un prim motiv de recurs, intimata-pârâtă a invocat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 197 C. proc. civ. care instituie sancțiunea nulității cererii pentru netimbrare. A susținut că motivarea instanței de apel, potrivit căreia împotriva modului de stabilire a taxei de timbru se poate formula doar cerere de reexaminare de către reclamant, este contrară prevederilor art. 197 C. proc. civ. și exclude dreptul părții adverse de a invoca neregularități din perspectiva art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la verificarea deciziei pronunțate de instanța de apel, se constată că excepția netimbrării cererilor de apel a fost invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare. Instanța de apel a soluționat excepția netimbrării apelurilor declarate de apelanții reclamanți în sensul respingerii acestei excepții.

În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reţinut că dispoziţiile art. 197 C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în judecată nerespectarea de către parte, subiectul activ al obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, a obligaţiei stabilite în mod expres de instanţă. Referindu-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, instanţa de apel a reţinut că acest act normativ prevede în mod expres că judecătorul este cel care stabileşte caracterul timbrabil sau netimbrabil al cererii deduse judecăţii, iar împotriva modalităţii de stabilire a taxei judiciare de timbru există o singură cale de atac de retractare, respectiv cererea de reexaminare, care este la dispoziţia reclamantului. Astfel, în analiza excepţiei netimbrării s-a verificat dacă s-a respectat sau nu obligaţia de către titularul cererii deduse judecăţii. Având în vedere că a fost stabilită scutirea apelantei de la plata taxei judiciare de timbru, Curtea de apel a constatat că nu se poate reţine nerespectarea obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 197 C. proc. civ. în prezenta cauză, considerente pentru care s-a respins excepţia netimbrării.

Instanța de recurs constată, contrar celor susținute de intimata-pârâtă, că soluția de respingere a excepției de netimbrare a cererilor de apel este motivată, instanța de apel reținând că nu se poate aplica sancțiunea nulității cererilor de apel, potrivit art. 470 alin. 3 C. proc. civ., întrucât nu se verifică neîndeplinirea cerinței extrinseci prevăzute de art. 470 alin. 2 C. proc. civ. referitoare la dovada achitării taxelor de timbru, întrucât apelanții sunt scutiți de taxa judiciară de timbru. Motivarea instanței de apel, potrivit căreia împotriva modului de stabilire a taxei de timbru se poate formula cerere de reexaminare, este corectă și respectă statuările din Decizia nr. 7/2014 din 08/12/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care sunt valabile și în privința prevederilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât au același conținut normativ cu cele ale art. 18 din Legea nr. 146/1997, aceste din urmă dispoziții legale făcând obiectul dezlegărilor date prin această decizie.

Instanța supremă a stabilit prin Decizia nr. 7/2014, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, prin intermediul cererii de reexaminare, se permite părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de timbrare să supună contestaţia sa unei instanţe imparţiale şi independente, care nu trebuie să funcţioneze neapărat la nivelul unei jurisdicţii superioare celei care a stabilit taxa de timbru contestată, având în vedere că art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.

Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat principiul potrivit căruia, în situaţia în care dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pe calea apelului sau a recursului este prevăzut în legislaţia unui stat parte la Convenţie, instanţa învestită cu aceste căi de atac este chemată să soluţioneze cauza respectând toate condiţiile instituite de art. 6 paragraful 1 (Cauza Delcourt contra Belgiei, 17 ianuarie 1970). Această ipoteză nu este aplicabilă însă în materia contestării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, domeniu în care legislaţia naţională prevede exclusiv calea de atac a reexaminării.

În raport de statuările din Decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, ale cărei efecte sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. 4 C. proc. civ., criticile care susțin caracterul timbrabil al cererilor de apel nu pot fi primite.

În acest cadru, cererea privind obligarea recurenților-reclamanți la plata taxelor de timbru aferente apelurilor formulate apare ca lipsită de obiect, câtă vreme textul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, „taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal”, nicidecum situaţia în care s-a stabilit că partea este scutită de taxa judiciară de timbru.

În această situaţie, contrarietatea de interese nu intervine între părţi, ci între reclamanţi, pretinşi debitori ai obligaţiei de plată şi stat, care ar putea fi creditor al acestei obligaţii.

Sub un alt motiv de recurs, intimata-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este contrară prevederilor art. 430 alin. 2 C. proc. civ., întrucât prin încheierea de dezbateri din data de 25.09.2019, prima instanță a soluționat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local al Municipiului Câmpia Turzii, în sensul admiterii acestei excepții, iar această excepție nu a făcut obiectul cererilor de apel și nu mai putea fi supusă controlului, modalitatea de soluționare dobândind autoritate de lucru judecat.

Instanța de recurs constată că prin sentinţa civilă nr. 1719 din 09.10.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/117/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii prin Primar în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L, ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă. Apelul formulat de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii, prin Primar împotriva soluției date excepției privind lipsa capacității procesuale de folosință a fost anulat, întrucât a fost tardiv formulat. Prin anularea cererii de apel, ca efect al decăderii reclamantului din dreptul de a exercita calea de atac a apelului, soluția dată excepției lipsei capacității procesuale de folosință a dobândit autoritate de lucru judecat.

Această soluție nu a fost cenzurată în calea de atac a apelului. Prin urmare, nu se confirmă susținerile intimatei potrivit cărora soluția dată acestei excepții ar fi fost cenzurată în apel, întrucât Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii a fost decăzut din dreptul de a exercita calea de atac a apelului.

În raport de considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul incident ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii instanţa de recurs reține următoarele:

Recurentul-reclamant Municipiul Câmpia Turzii a motivat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material în procesul de calificare a contractului, stabilind că între părți s-a încheiat un contract nenumit. Susține că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, întrucât obiectul contractului încheiat cu intimata-pârâtă A. S.R.L. constă în vânzarea unei suprafețe de teren, care a avut ca efect transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul privat al Municipiului Câmpia Turzii în patrimoniul intimatei-cumpărătoare A. S.R.L. Împrejurarea că în sarcina cumpărătorului s-a stabilit pe lângă obligația de plată a prețului și obligația suplimentară de a realiza investiția propusă în planul de investiții nu transformă contractul de vânzare-cumpărare într-un contract nenumit.

Instanța de recurs reține, cu caracter prealabil, că operațiunea de calificare a contractului, în scopul determinării și aplicării regimului său juridic, trebuie să se raporteze la elementele esențiale ale contractului care au relevanță în procesul de calificare precum: obiectul, natura acordului de voință, privită ca fundament al contractului la momentului încheierii acestuia, obiectul obligațiilor asumate de părți, calitatea acestora.

În cauza dedusă spre soluționare, potrivit statuărilor din considerentele sentinței pronunțate în primă instanță și confirmate prin decizia instanței de apel, între reclamantul Municipiul Câmpia Turzii, prin Primar şi pârâta A. S.R.L. a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 786 din 14 iunie 2006 de notarul public B., prin care reclamantul a vândut pârâtei suprafaţa de teren de 520.774 mp (suprafaţă rezultată din datele de carte funciară) înscrisă în CF X Câmpia Turzii, pentru preţul total de 1.760.000 lei, preţ achitat integral în două tranşe.

Potrivit art. V din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul s-a obligat să realizeze investiţia propusă în Planul de investiţii prezentat vânzătorului în cadrul ”Formularului de ofertare” şi care face parte integrantă din contract, în termen de cinci ani de la data încheierii contractului. În cazul nerealizării investiţiei promise în termenul asumat şi în condiţiile indicate în planul de investiţii acceptat de către vânzător, contractul urmează a fi desfiinţat. În urma desfiinţării contractului, cumpărătorul este ţinut să restituie vânzătorului imobilul vândut, însă vânzătorul nu va fi obligat la restituirea preţului încasat până la acea dată.

În raport de considerentele care au fundamentat decizia atacată, instanța de recurs constată că, în procesul de calificare a contractului, instanțele devolutive au limitat analiza doar la obiectul obligațiilor pe care cumpărătoarea şi le-a asumat, respectiv plata prețului și efectuarea anumitor investiții, cu neobservarea contextului în care se încadrează clauzele care conțin aceste obligații, fără a se realiza o coordonare cu celelalte clauze contractuale spre a obține o corectă lămurire a sensului lor real.

Apărarea intimatei-pârâte potrivit căreia recurentul-reclamant nu a criticat decizia instanței de apel în privința calificării contractului intervenit între părți este infirmată de critica formulată de recurent prin care a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prin calificarea contractului ca fiind un contract nenumit.

Prin raportare la data încheierii contractului și la prevederile art. 3, art. 102 şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958.

În sistemul fostului cod civil român, în vigoare până la 1 octombrie 2011, problema interpretării contractului se pune atunci când acesta este neclar, fiind susceptibil de a primi două sensuri, fie atunci când există o contradicție între clauzele sale.

Instanţa de recurs relevă că, pe calea unei interpretări a contractului, nu pot fi suplinite, dar nici nu pot fi ignorate elemente esențiale ce țin de calificarea și natura respectivului act juridic. În acest sens, este de precizat că una dintre condițiile de valabilitate ale unei vânzări o reprezintă învoiala asupra lucrului și asupra prețului, potrivit art. 1295 alin. 1 C. civ. de la 1864. Prin urmare, trebuie stabilit dacă voința prioritară a părților la momentul încheierii contractului a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra terenul sau doar de a se realiza o investiție pe respectivul teren.

Contractul în structura sa cuprinde capitolele II și III cu denumirea „obiectul contractului”, în cuprinsul capitolului II fiind descris şi identificat imobilul pe care reclamantul, în calitate de vânzător, îl vinde cumpărătorului, iar în capitolul III fiind indicat cuantumul preţului, modalitatea de plată.

Din analiza de ansamblu a elementelor esențiale ale contractului, privite ca un tot unitar, rezultă că obligația vânzătorului de a înstrăina o suprafață de teren se află în interdependență cu obligația cumpărătoarei de a plăti prețul terenului și, subsecvent, de a efectua investițiile stabilite în capitolul V din contract. Obiectul acestor obligaţii au un rol principal şi determinant în stabilirea obiectului contractului și în calificarea acestuia. În raport de obligațiile principale ale părților și de principiul priorității voinței reale, rezultă că operațiunea de vânzare a terenului constituie obiectul contractului, în absența căruia nu ar fi existat premisa pentru asumarea obligației de efectuare a investiției și, totodată, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică.

Faţă de considerentele arătate, instanța de recurs reține că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar nu un contract nenumit, cum în mod greșit au reținut instanțele devolutive, cu nesocotirea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864.

Pornind de la calificarea greşită a contractului, instanța de apel a exclus de la aplicare prevederile art. 1368 C. civ. de la 1864, reținând că, prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant tinde la protejarea unui drept de creanță corelativ obligației care incumbă pârâtei, de a realiza parcul industrial pe întreaga suprafață achiziționată.

Reclamantul şi-a fundamentat juridic acţiunea, între altele, pe dispoziţiile art. V, teza finală din contract. Prin efectul pe care îl instituie clauza cuprinsă în art. V teza finală din contract, acela al desființării contractului și al restituirii imobilului vândut în situația în care intimata-cumpărătoare nu realizează investiția, rezultă că recurentul-reclamant tinde la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu la valorificarea unui drept de creanță, cum greşit au reţinut instanţele devolutive.

Așadar, prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant invocă nerealizarea investiției de către intimata-pârâtă și solicită desființarea contractului, cu consecința redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, în temeiul stipulaţiilor pe care le conţine clauza art. V din contract, ceea ce imprimă caracter real acțiunii promovate, potrivit art. 1368 C. civ. de la 1864.

Calificarea greșită a contractului s-a repercutat asupra stabilirii naturii dreptului pe care vânzătorul tinde să îl valorifice pe calea acțiunii în rezoluțiune, cu stabilirea greşită a domeniului de aplicare a prescripției extinctive.

În temeiul art. 1368 C. civ. de la 1864, acțiunea vânzătorului în rezoluțiunea contractului încheiat este o acțiune reală prin care se tinde la dobândirea dreptului real de proprietate asupra bunului vândut. Această acțiune nu cade sub incidența prescripției extinctive reglementate prin Decretul nr. 167/1958, așa cum rezultă din prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dispozițiile acestui act normativ „nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate (...)”. De aici rezultă că regimul acestui drept real, din punct de vedere al prescripţiei extinctive, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale prevăzute de Codul civil de la 1864.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile art. 1890 C. civ. de la 1864, în temeiul cărora toate acţiunile reale se prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În raport de considerentele mai sus expuse, recursul recurentului-reclamant Municipiul Câmpia Turzii este fondat, întrucât instanțele devolutive au dat o calificare greșită contractului intervenit între părți, şi, în acest cadru, au aplicat greşit legea cu prilejul soluţionării excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., fiind îndeplinite și condițiile prevăzute la art. 480 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia și sentința primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Prima instanță va soluționa cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dezlegările date.