Administrative action rejected as time-barred; appeal fails as one-year deadline ran from 2011 notice of 1973 order.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.03.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, anularea "Ordinul Ministrului de Interne nr. 02295 din 30 septembrie 1973", precum şi constatarea, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004, a nelegalităţii actului administrativ cu caracter individual şi obligarea pârâtului în calitate de autoritate publică emitentă la plata despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate de prejudiciile ce i-au fost aduse prin atitudinea culpabilă a pârâtului.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 3.095 din 18 octombrie 2016, a admis excepţia decăderii şi a respins, ca tardiv formulat, capătul de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 02295 din 30.09.1973, a respins, ca inadmisibile, excepţia de nelegalitate a ordinului şi capătul de cerere având ca obiect despăgubiri pentru daune morale şi materiale şi, totodată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca rămasă fără obiect.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurentul, prin motivele formulate, susţine că instanţa de fond în mod greşit şi nelegal a admis excepţia decăderii şi a respins ca tardiv formulat primul capăt de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 02295 din 30.09.1973. Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect în motivarea sentinţei pronunţate că, nu există o dovadă a comunicării Ordinului a cărui anulare se solicită, deoarece nu a fost administrată nici o probă, de nici o natură din care să rezulte că a fost comunicat Ordinul a cărui anulare se solicită. Din înscrisurile administrate mai rezultă şi faptul că au fost întreprinse demersuri pentru a se comunica Ordinul dar până în prezent nu a fost comunicat.

În dreptul administrativ, operează regula conform căreia orice act administrativ trebuie comunicat, adus la cunoştinţa beneficiarului, pentru a-i deveni opozabil.

Faţă de împrejurarea că, termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare curge de la data comunicării actului şi având în vedere că nu i-a fost comunicat niciodată Ordinul, recurentul consideră că acţiunea a fost formulată în termen, astfel că nu este tardiv formulată şi că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia decăderii cu privire la primul capăt de cerere.

În opinia recurentului, termenul de un an trebuia calculat numai prin raportare la data comunicării actului.

Data de 02.03.2011 la care s-a raportat instanţa de fond atunci când a soluţionat excepţia decăderii nu este data la care a fost comunicat actul. Termenul de 1 an în care se putea promova acţiunea în contencios administrativ nu se calculează de la data luării la cunoştinţă despre existenţa ordinului, nu se calculează de la data la care a fost emis ordinul, termenul de un an se calculează de la data la care a fost comunicat actul administrativ individual.

Recurentul mai arată că a invocat şi excepţia de nelegalitate a actului administrativ a cărui anulare o solicită, care presupune cenzurarea actelor administrative prin raportare la lege. Excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare care poate fi invocat oricând în cadrul unui proces. În doctrină şi în practica judiciară s-a apreciat că excepţia de nelegalitate poate fi invocată cu privire la actele care pot forma şi obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ.

De asemenea, recurentul consideră că în mod greşit instanţa de fond a respins cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind inadmisibil.

Recurentul precizează că a solicitat anularea actului şi repararea pagubei care i-a fost cauzată, precum şi daune morale.

Din perspectiva celor arătate mai sus recurentul apreciază că cel de-al doilea capăt de cerere nu era inadmisibil.

În mod greşit, instanţa de fond a apreciat că soluţionarea acestui capăt de cerere nu ar depinde de soluţionarea excepţiei de nelegalitate a ordinului nr. 02295/1973. Prejudiciul decurge şi din caracterul nelegal al ordinului.

Recurentul mai susţine că în mod greşit, a apreciat instanţa de fond că nu ar avea deschisă calea prezentei acţiuni şi că ar fi ţinut să acţioneze numai în limitele şi cu procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect deoarece Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a solicitat anularea "Ordinul Ministrului de Interne nr. 02295 din 30 septembrie 1973", solicitând constatarea nelegalităţii actului administrativ cu caracter individual şi obligarea pârâtului, în calitate de autoritate publică emitentă, la plata despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate de prejudiciile ce i-au fost aduse prin atitudinea culpabilă a pârâtului.

Înalta Curte constată că în mod legal, instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii acţiunii recurentului-reclamant, în raport cu dispoziţiile art. 11 alin. (5) din Legea contenciosului administrative nr. 554/2044, faţă de solicitarea de anulare a Ordinului ministrului de interne nr. 02295 din 30.09.1973.

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de introducere a cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, este de 6 luni şi se socoteşte de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, de la data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii.

În ceea ce priveşte actul administrativ unilateral, cererea de anulare a acestuia poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni prevăzut de lege, dar numai în cazul existenţei unor motive temeinice, şi nu mai târziu de un an de la emiterea actului administrativ în cauză - art. 11 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat.

De asemenea, în situaţia în care introducerea cererii de anulare a actului administrativ se face peste termenul de 6 luni, socotit de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, potrivit principiului "actori incumbit onus probandi", sarcina probei în ceea ce priveşte existenţa unor motive temeinice care au determinat imposibilitatea respectării termenului legal de introducere a acţiunii revine reclamantului.

Potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, "Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere".

Instanţa de fond a reţinut faptul că momentul de la care se calculează termenul de introducere a unei astfel de acţiuni îl constituie data de 02.03.2011, dată la care recurentul a luat la cunoştinţă prin răspunsurile primite din partea Serviciului Român de Informaţii, de Ordinul nr. 02295 din 30.09.1973. Raportat chiar şi la acest moment, este evident că prin formularea acţiunii în 2016, reclamantul a depăşit termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Acest termen se calculează de la data comunicării actului sau de la data luării la cunoştinţă or, în speţa de fată, recurentul avea cunoştinţă de acest act încă din anul 1973.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod întemeiat, a apreciat că, în prezenta cauză, a intervenit decăderea, respectiv stingerea dreptului subiectiv al reclamantului de a solicita anularea "Ordinului Ministrului de Interne nr. 02295 din 30 septembrie 1973", prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de lege.

Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod legal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de a se constata pe calea excepţiei prevăzute la art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările şi completările ulterioare, "nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual".

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetata oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, dacă instanţa constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului în fond.

Pentru ca excepţia să fie admisibilă trebuie întrunite următoarele condiţii:

- să existe un proces pe rol;

- de actul administrativ cu privire la care s-a invocat excepţia să depindă soluţionarea procesului în care a fost invocată;

- motivele pentru care se invocă excepţia trebuie să privească doar legalitatea şi nu aspecte a căror soluţionare face obiectul acţiunii în anularea actului.

Legea nr. 554/2004 consacră două tipuri de control al actelor administrative, controlul direct al acestora şi controlul indirect, realizat pe cale incidentală, prin intermediul excepţiei de nelegalitate.

În cazul controlului direct, sesizarea instanţei de judecată se realizează printr-o acţiune principală care are ca obiect anularea sau reformarea actelor administrative, conform procedurii reglementate în Legea nr. 554/2004, în termenele şi condiţiile stabilite prin respectivul act normativ.

Controlul indirect al actelor administrative pe calea excepţiei de nelegalitate este consacrat în art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică ce permite instanţei de contencios să verifice legalitatea actului, iar în situaţia admiterii excepţiei, actul declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune principală în contencios administrativ, având ca obiect anularea OMI nr. 02295 din 30.09.1973, iar ulterior, a fost învestită cu examinarea legalităţii aceluiaşi act administrativ, prin intermediul procedurii reglementate în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, în ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că este neîntemeiat şi nu poate fi primit, având în vedere că excepţia de nelegalitate vizează actul administrativ a cărui anulare reprezintă însuşi obiectul acţiunii cu care a fost învestită instanţa de fond.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect despăgubirile materiale şi morale, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că nici această cerere nu depinde de soluţionarea excepţiei de nelegalitate a ordinului 02295/1973, în condiţiile în care prejudiciul decurge din caracterul politic al măsurilor administrative la care reclamantul a fost supus în perioada 1972 - 22.12.1989.

Prin urmare, în mod temeinic s-a reţinut inadmisibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 a stabilit procedura de urmat şi măsurile reparatorii pentru persoanele care au suferit ca urmare a măsurilor administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.

De altfel, din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant a uzat de prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, litigiu în urma căruia a fost constatat "caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus recurentul-reclamant în perioada 1972 - 22 decembrie 1989", în acelaşi litigiu reclamantul renunţând însă la capătul de cerere având ca obiect acordarea unor daune morale.

Astfel fiind, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 3.095 din 18 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2019.

GGC - ED