Statute of limitations for challenging administrative tax decisions and the validity of reinstatement in bankruptcy proceedings

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, anularea procesului-verbal de control fiscal nr. x/17.05.2004 încheiat de către inspecţia fiscală din cadrul fostei Direcţii Generale Regionale a Finanţelor Publice Bacău, anularea Deciziei nr. 26/2012 şi a tuturor actelor subsecvente procesului-verbal contestat, respectiv declaraţia de creanţă înregistrată de această direcţie în dosarul de faliment al SC C. SRL nr. x/110/2007, exonerarea de orice sume datorate de respectiva societate bugetului de stat în baza procesului-verbal menţionat şi repunerea în termenul de soluţionare a contestaţiei.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 58 din 26 mai 2016, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsei capacităţii de folosinţă şi cererea de repunere în termen.

Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca fiind prescrisă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A. şi B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenţii au susţinut că prima instanţă nu a respectat procedura şi limitele judecăţii conform C. proc. civ.

Astfel, au arătat că decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, nr. 26/23.01.2012 reprezintă un act suspect, cu privire la care s-au înscris în fals, acesta fiind emis de un organ necompetent şi fără să se ţină cont de soluţia din dosarul penal, situaţie în care au apreciat că se impun cercetări faţă de omisiunea organului fiscal, reluând, pe larg, criticile privind emiterea respectivului act.

3.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenţii au apreciat că există o contradicţie a instanţei care, prin respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, recunoaşte interesul reclamanţilor iar, pe de altă parte, nu a observat că organele fiscale şi lichidatorul judiciar au ascuns vreme de trei ani faptul că fusese soluţionată contestaţia acestora, caz în care se impunea să constate obligaţia autorităţilor fiscale de a comunica date despre procedura contestaţiei şi să admită cererea de repunere în termen.

3.3. În ceea ce priveşte motivul de casare formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenţii au susţinut că prima instanţă a încălcat normele de drept material intern, reprezentate de art. 186 alin. (1) şi (2) din Cod şi art. 5 alin. (2) din Ordinul preşedintelui ANAF nr. 3333/2011,dar şi cele ale Uniunii Europene cu privire la accesul la justiţie al cetăţenilor şi dreptul acestora la un proces echitabil, respectiv art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 alin. (1) şi (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Astfel, au apreciat că prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune instanţa a respins în mod nelegal cererea de repunere în termen, fără să ţină cont de normele dreptului material, deşi existau motive serioase în formularea acestei cereri, motive care au fost reluate şi în cadrul cărora s-a făcut referirea la momentele comunicării deciziei în litigiu şi atacării acesteia, norme încălcate, de asemenea, şi prin nesoluţionarea cererilor privind verificarea de scripte şi înscrierea în fals cu privire la decizia contestată.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinarea formulată în cauză de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, aflată în subordinea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice

Bacău a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Procesului-verbal de control fiscal nr. x/17.05.2004, anularea Deciziei nr. 26/2012 şi a tuturor actelor subsecvente procesului-verbal contestat, respectiv declaraţia de creanţă înregistrată de această direcţie în dosarul de faliment al SC C. SRL nr. x/110/2007, exonerarea de orice sume datorate de respectiva societate bugetului de stat în baza procesului-verbal menţionat şi repunerea în termenul de soluţionare a contestaţiei.

Curtea de apel Bacău a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii, lipsei capacităţii de folosinţă şi cererea de repunere în termen şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând acţiunea ca fiind prescrisă.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 174 din acelaşi cod apreciază că nu poate fi primit.

Înalta Curte reţine că acest motiv a fost invocat formal întrucât partea nu a precizat ce reguli de procedură ar fi fost încălcate de prima instanţă, arătând doar că nu s-au respectat procedura şi limitele judecăţii conform C. proc. civ., criticile formulate vizând modalitatea privind emiterea deciziei contestate.

1.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii au apreciat că hotărârea primei instanţe este contradictorie având în vedere soluţiile pronunţate asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă şi cererii de repunere în termen.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăseşte în cauză, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată asupra excepţiei, respectiv în privinţa cererii de repunere în termen, prin urmare hotărârea atacată respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.,

1.3. În fine, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt întemeiate nici criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, susţinerile privind încălcarea atât a normelor de drept material intern, cât şi a celor ale Uniunii Europene cu privire la accesul la justiţie al cetăţenilor şi dreptul acestora la un proces echitabil, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în detrimentul cererii de repunere în termen, dar şi prin nesoluţionarea cererilor privind verificarea de scripte şi înscrierea în fals cu privire la decizia contestată, nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte nesoluţionarea cererii privind verificarea de scripte şi înscrierea în fals cu privire la decizia contestată, se constată, contrar susţinerilor recurenţilor, că această cerere a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 12 mai 2016, prima instanţă apreciind că nu se invocă existenţa unor elemente care să contureze infracţiunea de fals şi care să determine sesizarea instanţei penale sau cercetarea de către instanţă a falsului.

Astfel, a reţinut că motivele expuse de reclamanţi în respectiva cerere, inclusiv precizările acestora, reprezintă de fapt critici de fond, contestându-se mandatul autorităţii pârâte de a soluţiona contestaţia, iar pe de altă parte fiind nemulţumiţi de modalitatea în care organul emitent a înţeles să dea eficienţă sau nu soluţiei asupra laturii penale, aspectele respective urmând să fi avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Referitor la cererea de repunere în termen se constată că au fost interpretate corect prevederile art. 186 din C. proc. civ., reţinându-se faptul că nu s-a făcut dovada existenţei unor motive temeinice de împiedicare a promovării acţiunii în termenul legal, aşa încât criticile recurenţilor nu au suport.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, de asemenea, se reţine că prima instanţă a constatat în mod corect incidenţa prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, care prevăd:

"(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(21) În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2)."

În cauză, Decizia nr. 26/23.01.2012 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată de către SC C. SRL (fostă SC D. SRL), în cadrul căreia recurenţii au deţinut funcţii statutare,fiind comunicată societăţii la data de 23.01.2012.

Punctul de vedere al recurenţilor în sensul că termenul de introducere a acţiunii curge de la data de 23.02.2015, când le-a fost comunicată decizia contestată, nu poate fi primit,întrucât la acel moment actul le-a fost comunicat la solicitarea acestora.

Or, termenul definit de lege începea să curgă după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, în condiţiile în care contestaţia pe cale administrativă a fost introdusă de reclamanţi în numele societăţii pe care la acea dată o reprezentau legal.

Aşa fiind, se reţine că reclamanţii aveau cunoştinţă despre măsura suspendării administrative şi aveau un interes în finalizarea procedurii având în vedere angajarea răspunderii pentru creanţa ce făcea obiectul Dispoziţiei contestate conform Sentinţei civile nr. 192/2011 pronunţată de către Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 940/2011 a Curţii de Apel Bacău .

Prin urmare, faptul că recurenţii-reclamanţi nu au înţeles să conteste respectiva decizie nu înseamnă că aceştia nu cunoşteau despre existenţa procedurii administrativ-jurisdicţionale anterior datei de 23.02.2015 când au primit actul în litigiu,aspect confirmat de parcursul procesual al dosarelor având ca obiect falimentul societăţii, cel vizând atragerea răspunderii administratorilor şi cel al contestaţiei la executare declanşate în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă de atragere a răspunderii (Dosar nr. x/2004 al Judecătoriei Moineşti).

De altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată au precizat că din data de 25.03.2010 a încetat orice motiv de suspendare administrativă a cauzei.

Totodată, potrivit art. 10 din C. proc. civ. "(1) Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Cât priveşte încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cele din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu referire la accesul la justiţie al cetăţenilor şi dreptul acestora la un proces echitabil, se reţine că recurenţii nu justifică vreo încălcare a respectivelor prevederi, în condiţiile în care hotărârea atacată respectă exigenţele legale privind motivele care au condus la soluţia pronunţată.

Instituirea unor termene de decădere pentru efectuarea diferitelor acte de procedură face parte dintre limitările admise de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în exercitarea dreptului de acces la justiţie, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Instanţa de control judiciar constată că, în realitate, recurentul îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia primei instanţe, interpretând trunchiat anumite prevederi legale a căror pretinsă nerespectare o invocă, fără să aducă critici pertinente hotărârii recurate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse,în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 58 din 26 mai 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2019.

GGC - GV