Tax assessment suspension: statute of limitations for 2009 tax year and imminent liquidity harm

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.06.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 emise de DGAMC prin care au fost stabilite în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 36.359.536 RON, până la soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare.

Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 2.416 din 14 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 cu privire la suma de 28.315.445 RON, obligând pârâta la plata către reclamante a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Prin recursul formulat, DGAMC susţine că în cauză ar fi trebuit introdusă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti deoarece "potrivit prevederilor legale incidente cu privire la modificarea fisei pe plătitor, la restituirea sumelor de la bugetul de stat şi acordarea de dobânzi, competenta de soluţionare aparţine organului fiscal în administrarea căruia se afla contribuabilul, iar, în prezenta cauza, reclamanta se află în administrarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti cu sediul în Ploieşti, str. x, Jud. Prahova.

Cu privire la condiţia cazului bine justificat, recurenta susţine următoarele: motivele reţinute de instanţa de fond nu sunt de natură să dovedească faptul că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 ci este analizat fondul cauzei; motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie să apară cu evidenţă şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalităţii actelor ci doar o pipăire a fondului.

Consideră recurenta că instanţa se afla în eroare atunci când afirma că există indicii de nelegalitate a deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 pe motiv că a intervenit prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2009.

Precizează recurenta că nu este de acord cu motivarea instanţei de judecată care la " o analiză sumară" apreciază că termenul de 5 ani de prescripţie s-a împlinit anterior declanşării inspecţiei fiscale."

În opinia recurentei instanţa poate verifica numai dacă sunt motive de vădita nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, act cu privire la care există o prezumţie de legalitate, or, în speţă toate motivele reţinute de către instanţa de fond au vizat fondul cauzei.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unei pagube iminente, recurenta susţine următoarele: intimata - reclamantă nu a făcut dovada că există un prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat şi care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind situaţia de excepţie; simpla menţiune în sentinţa recurată, a faptului că prin executarea sumelor din Decizia de impunere îi afectează în mod grav şi previzibil activitatea şi lichidităţile de care reclamanta dispune (împrejurări ce rezultă dintr-un raport de expertiză contabilă extrajudiciară ce confirmă susţinerile reclamantei), apreciază că nu sunt suficiente motive pentru a se considera ca fiind îndeplinită condiţia pagubei iminente; nu se face nici dovada unei pagube iminente în condiţiile emiterii deciziei de impunere nr. x din 18.09.2015 emise de ANAF - DGAMC.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

În perioada 11.02.2015 - 31.08.2015, intimata-reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale parţiale desfăşurate de către DGAMC cu privire la: impozitul pe profit aferent perioadei 2009 - 2013 şi taxa pe valoare adăugată aferentă perioadei 2010 - 2014, finalizată cu întocmirea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 18.09.2015, în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x din 18.09.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, prin care au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii fiscale în sumă totală de 36.359.536 RON, din care 11.623.304 RON, reprezentând impozit pe profit împreună cu accesorii, dobânzi şi penalităţi de întârziere şi 24.736.232 RON, TVA împreună cu accesorii.

Împotriva actului administrativ, intimate-reclamantă a formulat contestaţie administrativă înregistrată la ANAF - DGAMC cu nr. x din 03.11.2015, în temeiul prevederilor art. 205 din C. proc. fisc. şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat, anularea în parte a actelor administrativ fiscale, doar cu privire la o parte din obligaţiile fiscale stabilite suplimentar în sarcina sa, respectiv cu privire la suma de 28.315.445 RON, după cum urmează: impozit pe profit stabilit suplimentar de plată şi obligaţii fiscale accesorii în sumă totală de 5.462.923 RON şi TVA stabilită suplimentar de plată şi obligaţii fiscale accesorii în sumă totală de 22.852.522 RON, invocând mai multe motive de nelegalitate, la care s-a făcut trimitere în cererea de suspendare de faţă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

În aprecierea existenţei sau nu a condiţiei cazului temeinic justificat, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a invocat, atât în contestaţia administrativă, cât şi în faţa instanţei de judecată, un aspect de nelegalitate, respectiv prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2009, în raport de dispoziţiile art. 98 şi art. 91 din C. proc. fisc. şi art. 23 din C. fisc. , arătând că, în ceea ce priveşte dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii în sarcina A. pentru anul 2009, termenul de prescripţie a curs după cum urmează: pentru obligaţiile fiscale aferente anului 2009, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2010 (anul următor celui în care s-a constituit baza de impunere pentru obligaţiile aferente anului 2009) şi s-a împlinit 5 ani mai târziu, respectiv la data de 01.01.2015, inspecţia fiscală începând cu data de 11.02.2015.

Susţinerile recurentei "că instanţa de fond a analizat fondul cauzei" nu pot fi primite. Instanţa de fond a analizat toate argumentele intimatei-reclamante, dar fără a soluţiona fondul cauzei. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat faptul că în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale aferente anului 2009, echipa de inspecţie fiscală nu era îndreptăţită să stabilească obligaţii fiscale suplimentare în sarcina sa, câtă vreme pentru obligaţiile fiscale aferente anului 2009, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2010 şi s-a împlinit 5 ani mai târziu, respectiv la data de 01.01.2015.

Or, de vreme ce inspecţia a fost începută la data de 11.02.2015, este evident că, în ceea ce priveşte această perioadă fiscală, organele de inspecţie fiscală nu erau îndreptăţite să stabilească obligaţii suplimentare de plată în sarcina societăţii intimate.

Prin urmare, argumentele expuse de intimata-reclamantă sunt suficiente pentru a crea o îndoială puternică asupra legalităţii Deciziei de impunere, fără a fi necesară analizarea fondului cauzei.

În ceea ce priveşte argumentele recurentei referitoare la momentul în care se naşte creanţa fiscală ca moment de la care curge termenul de prescripţie, acestea sunt neîntemeiate şi nu pot fi reţinute. Art. 91 din vechiul C. proc. fisc. prevede în mod clar faptul că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, aceasta născându-se, potrivit art. 23 din acelaşi act normativ, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale aferente anului 2009 era prescris la momentul începerii inspecţiei fiscale (11.02.2015 - data înscrierii inspecţiei în Registrul Unic de Control), termenul de 5 ani începând să curgă la data de 01.01.2010 şi împlinindu-se la data de 01.01.2015.

Recurenta mai susţine că "instanţa de fond a analizat motive care vizează interpretarea unor dispoziţii legale, care presupun o analiză temeinică a actelor administrative, deci aspecte de fond care ar fi trebuit soluţionate prin acţiunea în anulare şi nicidecum în prezenta cauză".

Nu se poate susţine că prima instanţă a soluţionat aspecte de fond în prezenta cauza deoarece prin Sentinţa atacată, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere argumentele invocate de societatea intimată referitoare la fondul cauzei în scopul verificării îndeplinirii condiţiei referitoare la aparenţa de nelegalitate a Deciziei de impunere, însă fără a analiza în concret legalitatea acesteia, în conformitate cu obiectul acţiunii cu care a fost sesizată.

Existenţa unui caz bine justificat se reţine în situaţia în care, din împrejurările cauzei, ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. În acest context, este şi evident faptul că pentru a arăta îndoiala puternică cu privire la legalitatea actului atacat, trebuie invocate anumite aspecte de fond care să convingă instanţa învestită cu pronunţarea unei hotărâri întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 că actul atacat pare să fie nelegal. Acest lucru nu echivalează cu analizarea şi soluţionarea fondului cauzei, cum în mod neîntemeiat susţine recurenta.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la prevenirea unei pagube iminente, corect s-a reţinut de instanţa de fond că prin executarea Deciziei de impunere s-ar crea o insuficienţă a lichidităţilor curente ale societăţii intimate ce ar conduce în mod automat la imposibilitatea onorării obligaţiilor comerciale şi salariale ale acesteia, nefiind la acest moment în situaţia de a acoperi din resursele existente plăţi suplimentare extraordinare de natura şi la nivelul obligaţiei fiscale suplimentare.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă, aşadar, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei nr. 2.416 din 14 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

GGC - ED