TAX: Joint and several liability of company administrator for unpaid tax debts requires proof of bad faith under Fiscal Procedure Code

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.03.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi SC B. SRL prin administrator judiciar C., anularea Deciziei nr. 5.005 din 09.01.2015 emise de pârâtă, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia împotriva Deciziei nr. 390 din 23.09.2014 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului cu SC B. SRL, pentru suma de 1.018.709 RON.

Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 181 din 26 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat Decizia nr. 5005 din 09.01.2015 şi Decizia nr. 390 din 23.09.2014.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor publice Bacău a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii recurate şi menţinerea celor două decizii atacate, ca temeinice şi legale.

1. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.: "hotărârea cuprinde-motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;"

2. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul ca "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

A arătat recurenta că, în mod nelegal, s-a admis acţiunea formulată şi s-a dispus anularea Deciziei nr. 5005 din 9.01.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva Deciziei nr. 390 din 23.09.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei SC B. SRL.

În opinia recurentei, din probatoriul administrat în cauză rezultă că au fost îndeplinite cumulative toate condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. , pentru a fi atrasă starea de răspundere solidară.

Susţine recurenta că administratorul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei deschiderea procedurii insolvenţei, între starea de insolvabilitate a societăţii debitoare şi nedeclararea stării de insolvenţă existând o evidentă legătură de cauzalitate.

În dovedirea relei credinţe, precizează recurenta că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că societatea nu figurează cu bunuri mobile şi imobile în patrimoniu, nu dispune de fonduri băneşti pentru plata obligaţiilor fiscal restante, în perioada iunie 2014 şi până la data angajării răspunderii solidare nefiind efectuată nicio plată către bugetul de stat.

Prin încheierea de şedinţă din 20.09.2018, pronunţată în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a fost admis în principiu, reţinându-se că se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Analiza motivelor de casare

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii atacate (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), Înalta Curte arată că instanţa de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 488 pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau în întregime străină de natura pricinii, arătând argumentele pentru care au fost admise sau respinse cererile părţilor, iar nu fiecare susţinere a acestora.

Or, în speţă, această cerinţă este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinţei rezultând că instanţa de fond a analizat şi motivat punctual, în fapt şi în drept, soluţia pe fiecare capăt de cerere formulat.

În plus, recurenta pârâtă nu a arătat care ar fi motivele contradictorii sau cu totul străine de natura pricinii pe care le-ar cuprinde sentinţa recurată.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a normelor de drept material, se reţin următoarele.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , cu modificările şi completările ulterioare, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 390 din 23.09.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău şi Decizia nr. 5.005 din 9.01.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi privind soluţionarea contestaţiei administrative îndreptată împotriva Deciziei nr. 390 din 23.09.2014 .

Considerentele decisive pe care prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea de admitere a cererii reclamantului, în sensul anulării Deciziilor din 16.11.2012 şi din 28.08.2012, au vizat, în esenţă, următoarele:

Temeiul juridic pe care s-a fundamentat decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului pentru obligaţiile fiscale ale SC B. SRL., a fost reprezentat de prevederile art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din C. proc. fisc.

În ceea ce priveşte art. 27 alin. (2) lit. c), se constată că, deşi reclamantul a fost administrator al societăţii, astfel că acest text îi este aplicabil, pârâta nu a făcut în niciun fel dovada relei-credinţe.

Referitor la art. 27 alin. (2) lit. d), pentru angajarea răspunderii solidare a asociaţilor, condiţia esenţială ce trebuie îndeplinită este ca aceştia să fi determinat cu rea-credinţă nedeclararea şi/sau plata la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Însă, reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul la care obligaţiile trebuiau/puteau fi declarate şi plătite.

În speţă, decizia de angajare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legale invocate, în sensul că nu se arată argumentele pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege.

În concluzie, prima instanţă a constatat că pârâta nu a dovedit că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, în sensul prevăzut de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc. , astfel că a dispus admiterea cererii în contencios administrativ promovată de reclamant, în temeiul art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă textul are în vedere "încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fiind exclusă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de procedură.

Soluţionând raportul juridic dedus judecăţii, prima instanţă a identificat normele de drept substanţial pe care pârâta şi-a fundamentat decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, acestea fiind reprezentate de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din C. proc. fisc. , cu următorul conţinut:

"Art. 27. Răspunderea solidară

/.../ (2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

/.../ c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

/.../".

Aceste dispoziţii legale au fost în mod corect interpretate şi aplicate de prima instanţă, în sensul că, în ambele ipoteze vizate de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d), o) condiţie esenţială ce se impune a fi îndeplinită este legată de reaua-credinţă în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere deschiderea procedurii insolvenţei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în determinarea nedeclarării/neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Din analiza actelor administrative contestate, se observă că argumentele care justifică, în opinia pârâtei, aplicarea art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din C. proc. fisc. , sunt reprezentate exclusiv de împrejurarea că societatea nu figurează în patrimoniu cu bunuri mobile şi imobile urmăribile a căror valoare să acopere obligaţiile debitorului şi că nu dispune de fonduri băneşti neînregistrând sold potrivit situaţiei de la nivelul lunii iunie 2014, adică cu patru luni înainte lunii în care s-au constatat îndeplinite condiţiile răspunderii solidare.

Această susţinere nu poate conduce la ideea că administratorul statutar a urmărit prejudicierea bugetului general consolidat, în condiţiile în care în luna iunie 2014, a efectuat plăţi la buget, fiind rezultatul înregistrării unor pierderi din activitatea comercială, aşa cum rezultă din actele contabile depuse de intimatul-reclamant.

Pe de altă parte neplata în lunile iulie- octombrie a obligaţiilor bugetare nu poate conduce la ideea relei-credinţe, putând fii efectul unei lipse de lichidităţi, cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant s-a prezentat la sediul organului fiscal şi s-a angajat, în numele debitoarei, să achite obligaţiile restante la bugetul consolidat al statului până la data de 30.07.2014.

Or, reaua-credinţă la care norma legală face referire expresă, trebuie dovedită, şi nu doar afirmată, împrejurare reţinută corect de prima instanţă şi decisivă în analiza legalităţii actului administrativ contestat.

Din această perspectivă, se impune a fi subliniat faptul că exercitarea de către societate a dreptului legal de a contesta obligaţiile fiscale, atât în procedura contenciosului administrativ, cât şi în procedura insolvenţei, indiferent de rezultatul acestor demersuri, nu poate conduce sub nicio formă la concluzia că administratorul societăţii a acţionat cu rea-credinţă, în sensul art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din C. proc. fisc.

În concluzie, pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, recursul declarat de autoritatea pârâtă se impune a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva Sentinţei nr. 181 din 26 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

GGC - ED