Suspension of tax objection proceedings pending criminal investigation requires proof of decisive impact on administrative outcome

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.02.2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea, în parte, a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x din 30.10.2015 emisă de pârâtă în ceea ce priveşte art. 1 din dispozitivul acesteia, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei reclamantei împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x din 12.06.2015 emise de AJFP Braşov pentru suma de 7.409.295 RON, şi obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată împotriva actelor administrative fiscale constând în Decizia de impunere nr. x din 12.06.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 12.06.2015 emise de AJFP Braşov.

Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 52 din 13 aprilie 2016, Curtea de Apel Braşov a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acţiunea reclamantei, a anulat parţial Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. x din 30.10.2015 emisă de ANAF - DGSC în ceea ce priveşte pct. 1 din dispozitivul deciziei, şi a obligat pârâta ANAF - DGSC la soluţionare pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă în privinţa aspectelor menţionate la pct. 1 din dispozitivul deciziei.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În primul rând susţine recurenta că prin sentinţa atacată în mod greşit s-a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de anulare a deciziei de soluţionare cu privire la suma de 7.409.295 RON asupra căreia organul de soluţionare a dispus suspendarea procedurii administrative până la soluţionarea laturii penale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut în continuare că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, formulând, în esenţă, următoarele critici: în mod neîntemeiat instanţa de fond a considerat că organul fiscal nu a făcut dovada legăturii hotărâtoare dintre sesizarea organului de urmărire penală şi soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă, acesta fiind şi singurul motiv pe care se bazează motivarea instanţei de fond; prin sentinţa atacată nu s-a constatat că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 12.06.2015, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare stabilite de inspecţia fiscală pentru persoanele juridice nr. x din 12.06.2015, contestată şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 20 septembrie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele dosarului şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentinţa atacată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x din 12.06.2015 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 12.06.2015, echipa de inspecţie fiscală din cadrul Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a stabilit, în urma controlului efectuat pe perioada 01.01.2010 - 31.12.2014, o bază de impozitare suplimentară în suma de 20.791.510 RON, un impozit pe profit suplimentar în valoare de 3.288.598 RON, la care se adaugă dobânzi de întârziere în cuantum de 1.163.594 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 482.078 RON. Totodată, s-a stabilit o baza impozabilă suplimentară pentru plata TVA în cuantum de 20.776.575 RON şi TVA suplimentar de plată în cuantum de 1.796.732 RON, la care se adaugă dobânzi/majorări de întârziere în cuantum de 469.096 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 209.197 RON. Pentru stabilirea acestor obligaţii fiscale suplimentare, echipa de inspecţie fiscală a apreciat că anumite cheltuieli efectuate de intimate-reclamantă nu pot fi considerate cheltuieli deductibile, recalculând impozitul pe profit aferent şi totodată neacordând intimate-reclamante dreptul de deducere pentru TVA aferentă operaţiunilor respective.

Intimata-reclamantă a contestat pe cale administrativă actele fiscale, în condiţiile art. 205 - 207 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Prin Decizia nr. 6818 din 28.08.2015, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul de soluţionare contestaţii a soluţionat contestaţia împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/12.06.2015 şi a respins pe fond contestaţia împotriva acestui act. Totodată, contestaţia împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. x din 12.06.2015 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din 12.06.2015 a fost disjunsă şi transmisă spre competentă soluţionare către Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, conform art. 209 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , avându-se în vedere cuantumul sumei contestate, care atrage competenţa materială a organului central de soluţionare a contestaţiilor.

Prin Decizia nr. 421 din 30.10.2015, recurenta-pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei intimatei-reclamante împotriva deciziei de impunere nr. x din 12.06.2015 pentru suma totală de 7.409.295 RON, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Pentru a dispune astfel, recurenta-pârâtă a considerat îndeplinite condiţiile art. 214 alin. (1) lit. a) şi art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , având în vedere constatările echipei de inspecţie fiscală din cadrul raportului de inspecţie fiscală care fac obiectul sesizării penale nr. 4939/16.06.2015 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov pentru a stabili existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 241/2005.

Potrivit art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , ce prevede soluţiile ce se pot da de către organul fiscal asupra contestaţiei, prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Conform art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b) soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

De asemenea, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din economia dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că suspendarea soluţionării contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere fiscală nu se impune în mod obligatoriu în orice situaţie în care organul fiscal sau chiar o instanţă de judecată este învestită cu analiza unor creanţe fiscale care fac şi obiectul unei acţiuni penale. Măsura suspendării este facultativă şi nu intervine de drept, ci doar în anumite condiţii expres stabilite de legiuitor. Astfel, este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. Măsura suspendării poate fi dispusă doar pentru motive temeinice, care să justifice existenţa unei interdependenţe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, cu respectarea unui just echilibru între interesul public pe care îl exprimă autoritatea fiscală şi interesul legitim privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală într-un termen optim şi previzibil.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , republicată, întrucât nu s-a dovedit existenţa indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni, determinante asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, o simplă sesizare penală cu privire la posibila existenţă a comiterii unor infracţiuni nu justifică prin ea însăşi suspendarea soluţionării contestaţiei administrative. Recurenta-pârâta nu a probat existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a acestei sesizări asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 216 alin. (4) coroborate cu art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , chiar şi în situaţia în care s-ar considera că asupra societăţii planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul de soluţionare a contestaţiei administrative nu este obligat să suspende soluţionarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind însă obligat să motiveze, în concret, soluţia adoptată.

Rezultă astfel că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, cu obligaţia acestuia de a motiva soluţia respectivă.

În cauză, dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., invocate de recurenta-pârâtă, nu instituie obligativitatea cercetării unei fapte întâi sub aspect penal, ci reglementează doar o prioritate în cazul în care instanţa penală s-a pronunţat deja. De altfel, au trecut mai mult de 6 luni de la data sesizării organelor penale de către organele fiscale, fără ca aceste cercetări să se finalizeze cu o soluţie concretă pe latura civilă a cauzei.

La formularea acestei concluzii, în mod judicios prima instanţă a reţinut şi încălcarea principiului celerităţii prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluţionate într-un termen optim şi previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâta-intimată, corect s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, decizia emisă în soluţionarea contestaţiei poate fi atacată de către contestatar, indiferent de soluţia adoptată de organul fiscal, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. Prin urmare, intimata-reclamantă are dreptul de a solicita anularea deciziei emisă de recurenta-pârâtă pentru orice aspecte de fapt sau de drept pe care le consideră întemeiate, instanţa de judecată fiind cea care va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, cu respectarea principiilor de drept şi a normelor aplicabile în materie.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 52 din 13 aprilie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

GGC - ED