Inadmissibility of Cassation Appeal Against Final Judgment Reviewing Judicial Inspection Closure Resolution Under Law No. 317/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2016 din data de 29.02.2016 a Inspecţiei Judiciare.

II. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1.910 din 06.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

III. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs reclamantul A. solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru nemotivare.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

IV. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare la data de 14.09.2016, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea recursului; pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., prefigurându-se incidenţa dispoziţiilor alin. (5) al aceluiaşi articol, s-a apreciat ca fundamentată soluţia de admitere a excepţiei admisibilităţii recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în raport de soluţia de principiu a Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 octombrie 2017.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cu prioritate condiţiile de admisibilitate ale recursului, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Rezoluţia de clasare nr. x/2016 din data de 29.02.2016 a Inspecţiei Judiciare, emisă în baza art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare.

În legătură cu dispoziţia legală "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituţională a Românei, prin Decizia nr. 397/2014, a constatat că aceasta este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Principalul considerent al Curţii a fost acela că şi în cazul acestui gen de rezoluţii trebuie să se recunoască dreptul petiţionarului de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, respectiv posibilitatea de contestare în faţa unei instanţe competente (în speţă, Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de contencios administrativ).

Curtea Constituţională a reamintit jurisprudenţa sa în sensul că liberul acces la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, considerând însă că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

În acest sens, a statuat că principiul invocat semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului.

De altfel şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat - ca o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie - faptul că acesta nu este un drept absolut, ci el cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, putând fi subiectul unor limitări sau condiţionări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

În lumina acestor argumente, Curtea Constituţională a decis că accesul liber la justiţie este încălcat în măsura în care rezoluţia de clasare este cu totul exclusă controlului judiciar.

Ca urmare a acestei decizii, legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei în discuţie, însă deciziile Curţii Constituţionale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate sunt, potrivit legii, obligatorii pentru toate instanţele de judecată.

În aceste condiţii, Înalta Curte urmează a avea în vedere prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, care statuează că nu se aplică în materie de contencios administrativ şi fiscal prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol, potrivit cărora, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea primei instanţe este definitivă, aceasta va fi supusă numai apelului instanţa ierarhic superioară.

Prin urmare, în considerarea prevederilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la aplicarea "dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare".

În acest sens, va ţine seama de faptul că rezoluţiile inspecţiei judiciare pot avea două categorii de consecinţe: exercitarea acţiunii disciplinare, cu sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii (ca urmare a rezoluţiei de admitere a sesizării) sau încetarea procedurii de cercetare disciplinară (ca urmare a rezoluţiei de clasare sau de respingere a sesizării).

Or, câtă vreme situaţia cea mai asemănătoare celei de clasare a sesizării este, în mod evident, aceea de respingere a sesizării, Înalta Curte constată că rezoluţia de clasare poate fi contestată la secţia de contencios administrativ şi fiscal, al Curţii de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare fără îndeplinirea unei proceduri prealabile, hotărârea acestei instanţe (de respingere a contestaţiei sau de admitere a acesteia) fiind definitivă, potrivit art. 47 alin. (5), (7) din Legea nr. 317/2004.

O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate ar conduce la concluzia ilogică de a se recunoaşte o cale de atac în justiţie în plus împotriva rezoluţiei de clasare (care poate soluţiona inclusiv o sesizare informă) faţă de rezoluţia de respingere (care soluţionează pe fond sesizarea, după cercetarea disciplinară).

În şedinţa Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 octombrie 2017, în unanimitate, a fost adoptată soluţia de unificare a practicii în sensul că, în ipoteza în care contestaţia formulată împotriva rezoluţiei de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluţionată pe fond de prima instanţă prin prisma dispoziţiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil.

Soluţiile de principiu adoptate de Plenul secţiei de contencios administrativ şi fiscal au temei legal în art. 126 alin. (3) din Constituţie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 33 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 21.09.2004, iar finalitatea acestora este stipulată de textele legale menţionate ca fiind interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Aceste soluţii nu sunt aplicate de judecători cu titlu de normă legală, ei având însă posibilitatea să se servească de interpretarea şi argumentele ce au stat la baza adoptării lor, în măsura în care au de soluţionat cauze care se circumscriu premiselor avute în vedere la adoptarea soluţiilor de unificare.

Faţă de toate considerentele expuse şi în considerarea art. 457 din C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", în baza art. 493 alin. (5) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 1 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca inadmisibil, hotărârea atacată fiind definitivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 1.177 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2018.

GGC - ED