Inadmissibility of cassation appeal against final judgment on disciplinary inspection classification resolution

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea rezoluţiei de clasare nr. x/2015, emisă de către Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, constatarea abaterilor disciplinare săvârşite de către judecătorul B. din cadrul Curţii de Apel Oradea şi luarea măsurilor impuse de lege.

II. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1.177 din 7 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Inspecţia Judiciară şi B., ca neîntemeiată.

III. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs motivat reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată neagă dreptul petiţionarului de a face reclamaţie împotriva magistraţilor care săvârşesc abateri disciplinare; instanţa a denaturat contestaţia formulată în condiţiile în care a solicitat constatarea abaterilor disciplinare, prevăzute de art. 99 lit. i), s) şi t) din Legea nr. 303/2004, nicidecum desfiinţarea hotărârilor; prin înscrisurile depuse la dosar a dovedit abaterile disciplinare săvârşite de către magistratul reclamat, însă instanţa nu le-a luat în considerare.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând pe fond cauza, admiterea cererii de chemare în judecată în sensul constatării nulităţii absolute a Rezoluţiei nr. x/2015 a Inspecţiei Judiciare.

IV. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare la data de 14.09.2016, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., prefigurându-se incidenţa dispoziţiilor alin. (5) al aceluiaşi articol, s-a apreciat ca fundamentată pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibil a recursului formulat de reclamanta A.

După analiza raportului în completul de filtru, acesta a fost comunicat părţilor pentru a formula un punct de vedere.

Recurenta-reclamantă A. a depus punct de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, susţinând, în esenţă, următoarele:

Cu privire la argumentul magistratului raportor referitor la aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, a opinat recurenta că soluţia de respingere ca inadmisibil a recursului este contrară dispoziţiilor legale.

Calea de atac era prevăzută de lege la data formulării recursului, aşa cum se menţionează şi în dispozitivul sentinţei atacate, astfel că hotărârea este supusă căii de atac prevăzute de legea sub care a fost pronunţată, potrivit art. 725 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. coroborat cu art. 25 şi art. 27 din acelaşi cod şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cu privire la Soluţia de principiu din data de 9.10.2017 pe care se fundamentează concluzia din raport, recurenta a arătat că este ulterioară datei formulării recursului, motiv pentru care a solicitat să se pronunţe o hotărâre de admitere în principiu a recursului şi să se dispună judecarea căii de atac.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

V. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cu prioritate condiţiile de admisibilitate a recursului, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Rezoluţia de clasare nr. x/2015 emisă în baza art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările şi completările ulterioare.

În legătură cu dispoziţia legală "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituţională a Românei, prin Decizia nr. 397/2014, a constatat că aceasta este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Principalul considerent al Curţii a fost acela că şi în cazul acestui gen de rezoluţii trebuie să se recunoască dreptul petiţionarului de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, respectiv posibilitatea de contestare în faţa unei instanţe competente (în speţă, Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă de contencios administrativ).

Curtea Constituţională a reamintit jurisprudenţa sa în sensul că liberul acces la justiţie presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, considerând însă că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

În acest sens, a statuat că principiul invocat semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului.

De altfel şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat - ca o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie - faptul că acesta nu este un drept absolut, ci el cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, putând fi subiectul unor limitări sau condiţionări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

În lumina acestor argumente, Curtea Constituţională a decis că accesul liber la justiţie este încălcat în măsura în care rezoluţia de clasare este cu totul exclusă controlului judiciar.

Ca urmare a acestei decizii, legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea normei în discuţie, însă deciziile Curţii Constituţionale de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate sunt, potrivit legii, obligatorii pentru toate instanţele de judecată.

În aceste condiţii, Înalta Curte urmează a avea în vedere prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, care statuează că nu se aplică în materie de contencios administrativ şi fiscal prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol, potrivit cărora, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea primei instanţe este definitivă, aceasta va fi supusă numai apelului instanţa ierarhic superioară.

Prin urmare, în considerarea prevederilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la aplicarea "dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare".

În acest sens, va ţine seama de faptul că rezoluţiile inspecţiei judiciare pot avea două categorii de consecinţe: exercitarea acţiunii disciplinare, cu sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii (ca urmare a rezoluţiei de admitere a sesizării) sau încetarea procedurii de cercetare disciplinară (ca urmare a rezoluţiei de clasare sau de respingere a sesizării).

Or, câtă vreme situaţia cea mai asemănătoare celei de clasare a sesizării este, în mod evident, aceea de respingere a sesizării, Înalta Curte constată că rezoluţia de clasare poate fi contestată la secţia de contencios administrativ şi fiscal, al Curţii de Apel Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicare fără îndeplinirea unei proceduri prealabile, hotărârea acestei instanţe (de respingere a contestaţiei sau de admitere a acesteia) fiind definitivă, potrivit art. 47 alin. (5), (7) din Legea nr. 317/2004.

O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate ar conduce la concluzia ilogică de a se recunoaşte o cale de atac în justiţie în plus împotriva rezoluţiei de clasare (care poate soluţiona inclusiv o sesizare informă) faţă de rezoluţia de respingere (care soluţionează pe fond sesizarea, după cercetarea disciplinară).

În ceea ce priveşte susţinerile din punctul de vedere depus de recurentă, privind referirea magistratului raportor la soluţia de principiu adoptată în şedinţa Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din data de 9.10.2017, potrivit căreia recursul împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat contestaţia cu privire la rezoluţia de clasare pronunţată de către Inspecţia Judiciara în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este inadmisibil atunci când cauza a fost soluţionată pe fond potrivit dispoziţiilor legii menţionate, Înalta Curte le constată neîntemeiate.

Astfel, soluţiile de principiu adoptate de Plenul secţiei de contencios administrativ şi Fiscal au temei legal în art. 126 alin. (3) din Constituţie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 33 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 21.09.2004, iar finalitatea acestora este stipulată de textele legale menţionate ca fiind interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Aceste soluţii nu sunt aplicate de judecători cu titlu de normă legală, ei având însă posibilitatea să se servească de interpretarea şi argumentele ce au stat la baza adoptării lor, în măsura în care au de soluţionat cauze care se circumscriu premiselor avute în vedere la adoptarea soluţiilor de unificare.

Faţă de toate considerentele expuse şi în considerarea art. 457 din C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", în baza art. 493 alin. (5) coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 1 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca inadmisibil, hotărârea atacată fiind definitivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 1.177 din 7 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2018.

GGC - ED