Fiscal joint liability of company administrator for bad faith and failure to initiate insolvency: appeal allowed and administrative decision annulled

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Colectare Contribuabili Mijlocii, anularea Deciziei nr. x din 18.09.2013, prin care a fost soluţionată contestaţia Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013 şi anularea acestei din urmă decizii.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 160 din 26 septembrie 2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamantul a susţinut următoarele:

Instanţa de fond nu a cercetat motivul de nelegalitate a deciziei de soluţionare a contestaţiei referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind neagravarea situaţiei contestatorului în propria cale de atac, aspect care echivalează cu nejudecarea fondului şi are drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare.

Prin decizia de soluţionare a contestaţiei organul fiscal i-a creat reclamantului o situaţie mai grea în propria cale de atac, întrucât a reţinut reaua credinţă, element definitoriu în stabilirea răspunderii solidare, în raport de faptul că, deşi legal somat să se prezinte la organul fiscal pentru audieri cu documentele indicate, reclamantul a refuzat să dea curs acestei invitaţii, dar care în realitate nu-l privea şi nici nu avea legătură cu instituţia răspunderii solidare reglementate de art. 27 - 28 din O.U.G. nr. 92/2003. Pe de altă parte, acest aspect în raport de care i s-a stabilit reaua credinţă nici nu a avut în vedere de organul fiscal la data emiterii deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013.

Persoana somată a fost însăşi B. SRL, iar nu reclamantul, iar la data emiterii adresei nr. x din 23.06.2011, societatea menţionată în calitate de debitor principal nici nu fusese declarată insolvabilă, stare constatată abia la data de 28.03.2013.

Sub acest aspect se mai susţine că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi al oralităţii, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor ceea ce a reţinut în motivare, respectiv probleme neanalizării motivelor de nelegalitate ale deciziilor contestate, în raport de faptul că acestea nu au fost invocate şi pe calea contestaţiei administrativ fiscale, aspect care, în opinia instanţei a reprezentat motiv de respingere a acţiunii.

Sub aspectul celei de-a doua critici de nelegalitate, reclamantul recurent susţine că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, considerentele lipsind cu desăvârşire, situaţie care echivalează cu nesoluţionarea fondului, întrucât nu se poate şti dacă soluţia dată de prima instanţă este dată prin prisma criticilor şi apărărilor formulate de părţi.

Se mai arată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 27 din O.G. nr. 92/2003 raportat la art. 14 C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate se artă că răspunderea administratorului societăţii comerciale nu poate fi atrasă prin simpla emitere a unei decizii în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. , legea instituind doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, însa numai după administrarea de dovezi în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de legiuitor, organului fiscal revenindu-i aceasta sarcină.

Astfel se constată că greşit prima instanţa a respins acţiunea reclamantului recurent, reţinând ca parata A.F.P. Constanţa a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor astfel reglementate, deoarece, legiuitorul nu a prevăzut instituirea acestei răspunderi, pentru neprezentarea cu ultima balanţă de verificare sau, lipsa de la sediul societăţii a administratorului, chiar dacă acestea ar fi fost elemente de luat în seama în săvârşirea faptelor, instanţa neprezentând modalitatea în care administratorul, aflat în aceasta situaţie, a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin "înstrăinare sau ascundere cu rea-credinţă, sub orice forma, a bunurilor proprietatea acesteia".

Prima instanţa a reţinut reaua sa credinţă în raport de faptul ca reclamantul, în calitate de administrator al debitoarei B., nu a efectuat vreun minim demers în vederea asigurării disponibilităţilor băneşti în vederea plăţii, respectiv că nu a făcut vreo plată parţială a creanţei fiscale, deşi de la data stabilirii creanţei în sarcina B. şi până la declararea insolvabilităţii debitoarei a trecut o perioada de 8 luni, respectiv de la data declarării insolvabilităţii debitoarei şi până la data angajării răspunderii solidare a reclamantului a trecut o perioadă de un an.

Mai mult, faţă de faptul că împotriva reclamantului organul fiscal a demarat procedura executării silite, procedându-se la poprirea conturilor, rezultă cu evidenţă faptul că eram în imposibilitate de a efectua plăţi, mai mult, însăşi debitoarea B. având conturile poprite de organul fiscal în perioada 2010 - 2012, fapt cunoscut şi de către organul fiscal.

Prima instanţa a ignorat prevederile art. 14 C. civ. potrivit cărora buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, care, în speţa, nu a fost realizată.

În condiţiile în care reclamantului nu i-a fost respectat dreptul la apărare în cadrul procedurii de antrenare a răspunderii solidare, a fost pus în imposibilitatea de a-şi dovedi buna-credinţă, fiind irelevant reţinerea primei instanţe ca prin contestaţia administrativa formulate împotriva Deciziei nr. x din 24.07.2013 nu au fost motive de nelegalitate relative la încălcarea dreptului său de a fi ascultat sau dreptul la apărare.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi reprezentată de A.J.F.P. Constanţa a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond, prin care au fost menţinute actele administrativ fiscale contestate, este legală,

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013 prin care organul fiscal Administraţia Finanţelor Publici pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul D.G.R.F.P. Constanţa a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc. , pentru obligaţiile fiscale în cuantum de 16.516.976 RON ale debitoarei principale B. SRL, reţinându-se că reclamantul în calitate de administrator al societăţii, cu rea credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate şi că a determinat cu rea credinţă nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiile fiscale.

Contestaţia formulată împotriva acestei decizii de către recurentul -reclamant a fost respinsă prin Decizia nr. x din 18.09.2013, reţinându-se, în esenţă, că reaua credinţă a contestatorului a fost dovedită prin aceea că acesta a refuzat să se prezinte la sediul organului fiscal, deşi a fost legal somat în acest sens, precum şi prin neachitarea obligaţiilor către bugetul general consolidat.

Referitor la prima critică de nelegalitate referitoare la agravarea situaţiei reclamantului în propria cale de atac, aspect care se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar o găseşte nefondată.

Este nereală susţinerea reclamantului recurent potrivit căruia reaua credinţă a fost reţinută de organul fiscal pentru prima dată în decizia de soluţionarea contestaţiei, fără ca aceasta să fie avută în vedere la emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare.

Or, tocmai pentru aprecierea organului fiscal că reclamantul în calitate de administrator al B. SRL a acţionat cu rea credinţă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de deschidere a procedurii insolvenţei pentru obligaţiile aferente perioadei când a fost administrator şi de neachitare a obligaţiilor către bugetul general consolidat, i-a fost angajată răspunderea solidară alături de societatea debitoare, decizia de soluţionare a contestaţiei reiterând această concluzie în răspunsul la criticile formulate de contestator.

Valenţele probatorii ale adresei nr. x din 23.06.2011, în raport de care organul fiscal a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea credinţă, vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în cele ce urmează.

Nu sunt fondate nici criticile reclamantului recurent referitoare la nemotivarea hotărârii instanţei de fond în sensul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar, contrar celor afirmate de recurenta pârâta recurentă, constată că, hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actelor administrative contestate, prin valorificarea şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

De fapt, recurentul reclamă un viciu de comunicare a hotărârii atacate, din a cărui conţinut lipsesc considerentele acesteia, în timp ce hotărârea de la dosarul cauzei este motivată, neconcordanţa dintre cele două înscrisuri, care este din cauza unor aspecte tehnice, nefiind în măsură a atrage casarea hotărârii pentru acest motiv. De altfel, recurentul şi-a formulat criticile din recurs folosind drept temei considerentele instanţei de fond de la dosarul cauzei, în raport de care a structurat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8, instanţa de control judiciar îl găseşte întemeiat, hotărârea instanţei de fond fiind rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc. , reţinute de autoritatea fiscală ca temei juridic al deciziei de angajare a răspunderii solidare, contestată în cauză "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d)administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Din analiza normelor legale incidente se desprinde concluzia că pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului - reclamant, condiţia esenţială ce se impune a fi îndeplinită este legată de reaua credinţă, care stă la baza conduite reproşate acestuia.

Reaua credinţă trebuie dovedită şi nu doar afirmată, sarcina probei revenind celui care urmăreşte înlăturarea prezumţiei de bună credinţă, în speţa de faţă emitentului deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Forma de răspundere instituită de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală care, pentru a putea fi stabilită, necesită probarea împrejurării că datoria fiscală a societăţii provine exclusiv din modul în care recurentul-reclamant şi-a exercitat atribuţiile de reprezentant legal al societăţii.

Mai mult, raportat la specificul speţei, reaua credinţă ar fi însemnat că, deşi societatea avea active ce puteau fi valorificate în scopul stingerii debitelor fiscale, recurentul-reclamant a refuzat să declanşeze procedura insolvenţei cu intenţia de a prejudicia bugetul de stat.

Or, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu sunt arătate argumentele concrete pentru care s-a apreciat că recurentul-reclamant a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, organul fiscal limitându-se la a susţine incidenţa unor texte de lege fără raportare la situaţia de fapt, simpla menţiune a nerespectării obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de reprezentant legal al societăţii nefiind suficientă pentru atragerea răspunderii solidare.

Aceasta întrucât, în reglementarea art. 27 din C. proc. fisc. , răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperită, ci numai atunci când se face dovada că administratorul/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate prin săvârşirea intenţionată a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 27 alin. (2) C. proc. fisc. , iar prejudiciul a rezultat direct din fapta săvârşită.

În ce priveşte întrunirea elementelor răspunderii patrimoniale a recurentului - reclamant, Înalta Curte reţine că nu i se impută, în concret, nicio faptă ilicită, aspectele de fapt suplinite în procedura de soluţionare a contestaţiei administrative referitoare la neprezentarea reclamantului la sediului organului fiscal la somaţia legală a acestuia sau neachitarea obligaţiilor către bugetul general consolidat, nefiind de natură a fundamenta concluzia relei credinţe în exercitarea obligaţiilor legale imputate.

Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancţioneze patrimonial o serie de fapte care contravin ordinii juridice ce trebuie să domine relaţiile comerciale şi care sunt săvârşite cu rea credinţă, care presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acestei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.

Astfel, organul fiscal ar fi trebuit să probeze că recurentul reclamant a acţionat intenţionat în scopul nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii sau pentru a nu cere intrarea în insolvenţă a societăţii.

Prin urmare, nefiind făcută dovada relei credinţe pentru neîndeplinirea obligaţiilor de deschidere a procedurii insolvenţei pentru obligaţiile aferente perioadei când a fost administrator şi de neachitare a obligaţiilor către bugetul general consolidat nu sunt realizate condiţiile speciale de antrenare a răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) C. proc. fisc. , astfel că actele administrativ fiscale care stabilesc contrariul sunt nelegale şi se impuneau a fi anulate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, găsind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul - reclamant, va casa în tot sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată şi va anula Decizia nr. 8592/18.09.2013 privind soluţionarea contestaţiei şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013, privind angajarea răspunderii solidare cu B. SRL, emise de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 160 din 26 septembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, admite acţiunea.

Anulează Decizia nr. x din 18.09.2013 şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 24.07.2013.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - ED