Unconstitutionality challenge to criminal appeal restrictions dismissed as inadmissible; appeal rejected with costs to appellant

Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 18 decembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 C. proc. pen., formulată de contestatorul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că cererea nu îndeplineşte una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege, respectiv aceea de a avea legătură cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, instanţa de fond a arătat că sesizarea instanţei de contencios constituţional, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească exigenţele de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte a apreciat că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională şi în întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularităţile cauzei, Înalta Curte a constatat că susţinerile autorului excepţiei nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, întrucât criticile aduse textului a cărui neconstituţionalitate se solicită nu ar avea un rezultat concret în cauza în care s-a invocat excepţia.

În continuare, s-a arătat că excepţia de neconstituţionalitate invocată priveşte textul art. 4251 C. proc. pen., potrivit căruia:

"(1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a identificat două condiţii pentru stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate

S-a mai arătat că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepţiei de neconstituţionalitate (admiterea efectivă a excepţiei de către instanţa competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În acest sens, Înalta Curte a constatat că excepţia a fost invocată în cadrul contestaţiei formulate împotriva unei încheieri pronunţate de către instanţa de fond, prin care aceasta a dispus cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţi. Or, articolul a cărui neconstituţionalitate este invocată arată că se poate formula contestaţie doar atunci când legea o prevede expres.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 408 C. proc. pen., "(1) sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. (2) încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. (3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor."

Astfel, ulterior pronunţării unei sentinţe în cauză, contestatorul are posibilitatea să exercite calea de atac a apelului, această cale de atac socotindu-se formulată şi împotriva încheierilor, conform dispoziţiilor art. 408 alin. (3) C. proc. pen.

Instanţa a reţinut că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a apreciat că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest sens, s-a constatat că nu dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen., criticate pentru neconstituţionalitate, sunt cele ce atrag inadmisibilatea căii de atac formulate de contestator, ce are ca obiect contestaţia formulată de acesta împotriva încheierii prin care judecătorul fondului a dispus cu privire la cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţi, ci şi dispoziţiile art. 408 din C. proc. pen., anterior prezentate. Înalta Curte a amintit şi că în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. (...) Aceasta, deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză." (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012; Decizia nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016).

Or, în cauză, dispoziţiile art. 408 C. proc. pen., şi nu dispoziţiile legale criticate ca fiind neconstituţionale, respectiv art. 4251 C. proc. pen., sunt cele ce determină soluţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate.

În contextul acestor argumente, Înalta Curte a reţinut că, în speţă, contestatorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4251 C. proc. pen., raportându-se doar formal la exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, fără a invoca adevărate critici de neconstituţionalitate, argumentele invocate vizând, în realitate, imposibilitatea inculpatului de a formula o cale de atac împotriva încheierii pronunţată de judecătorul fondului prin care a soluţionat cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de inculpaţi.

Împotriva încheierii din data de 18 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020, în termen legal a formulat recurs contestatorul A..

Recurentul contestator a susţinut, prin apărătorul desemnat din oficiu, în esenţă, că soluţia pronunţată de Înalta Curte, secţia penală cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este nefondată, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În raport cu argumentele prezentate în cererea iniţială, recurentul contestator a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalittae invocată.

Examinând recursul formulat în cauză de recurentul A., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa supremă constată că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul contestator A. vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4251 C. proc. pen.

Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd următoarele:

"Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative - cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se invocă este cea reglementată de art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen.:"Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel"

Similar primei instanţe, în raport de aceste dispoziţii legale, se constată că este incontestabil că, în speţă, excepţia a fost invocată de către una dintre părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti şi vizează dispoziţii din legi în vigoare.

Totodată, instanţa supremă constată că în mod judicios secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză de către contestator nu are legătură cu soluţionarea cauzei, apreciind că, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional cu excepţia ridicată, în cauză acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, Completul de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi are în vedere că admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului, inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes.

Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

În acest sens, se constată că dispoziţiile art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., criticate pentru neconstituţionalitate, au fost invocate în dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având ca obiect contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 23 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală prin care s-a dispus, în ceea ce îl priveşte pe contestator, asupra unor cereri de schimbare a încadrării juridice, într- o cauză aflată în faza cercetării judecătoreşti la instanţa de fond.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine şi că, pe calea excepţiei în discuţie, criticile invocate de recurent vizează imposibilitatea formulării unei căi de atac împotriva unei încheieri prin care se dispune asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice.

În acest context, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale invocată de recurentul contestator A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, având în vedere soluţia Curţii de Apel Timişoara asupra cererilor de schimbare a încadrării juridice formulate în cauza în care acesta are calitatea de inculpat.

Completul de 5 Judecători din cadrul instanţei supreme aminteşte că instanţelor de judecată le revine, în faza analizării condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale, şi competenţa de a verifica dacă excepţia a fost invocată în scopul prevăzut de lege, adică pentru controlul constituţionalităţii unei dispoziţii legale, dar care întotdeauna trebuie să aibă legătură cu cauza.

Aşa cum s-a arătat, legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

Însă, având în vedere cuprinsul dispoziţiilor a căror neconstituţionalitate se cere a fi verificată, în raport de cadrul procesual în care s-a invocat excepţia, se constată, în acord cu instanţa de fond, că prin excepţia de neconstituţionalitate ridicată contestatorul nu urmăreşte armonizarea normelor de drept cu Constituţia, ci completarea acestora cu prevederi noi.

În esenţă, petentul solicită reformarea sistemului căilor de atac prin "adăugarea" ori reglementarea uneia neexistente în legea actuală, în considerarea dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte subliniază, în acest sens, că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Or, în condiţiile în care remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul contestator A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, soluţia dispusă prin hotărârea apelată fiind, în aceste limite, legală.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul contestator A. împotriva încheierii din data de 18 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator A., în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul contestator A. împotriva încheierii din data de 18 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator A., în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2021.