Challenge to civil service pay order: non-devolutive appeal scope, res judicata on management premium, and inapplicability of Law 71/2015 due to prohibited change in cause of action

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Primul ciclu procesual. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe şi hotărârea instanţei de recurs

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.02.0214, reclamantele A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 3081/C/15.10.2013, 3076/C/15.10.2013, 3065/C/15.10.2013, cu consecinţa emiterii unor noi ordine, în conformitate cu dispoziţiile legale, şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 830 din 23 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Ordinul nr. 3081/C/15.10.2013 respectiv în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare brută lunară, a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în care să prevadă un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară de 6.558 RON începând cu data de 01.05.2013, precum şi un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară de 6.722 RON începând cu data de 01.08.2013. De asemenea a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (parte din onorariul de expertiză contabilă) şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri, reclamantele şi pârâtul Ministerul Justiţiei au formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2106 din 15 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantele B. şi C., ca nefondat.

A admis recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe, a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanta A., menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

2. Al doilea ciclu procesual. Soluţia primei instanţe în rejudecare după casare

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.09.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 805 din 15 noiembrie 2019, Curtea a respins acţiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii şi a valorificării indemnizaţiei şi sporurilor stabilite prin expertiza contabilă efectuată în cauză.

Motivând calea de atac declarată, recurenta reclamantă arată că a contestat legalitatea actului administrativ mai sus menţionat atât sub aspectul modului de calcul greşit al indemnizaţiei brute lunare, cât şi al sporurilor aferente.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a formulat critici de ordin tehnic, ci s-a limitat la pretinsa existenţă a unor persoane aflate în situaţii similare ale căror drepturi au fost stabilite la nivel superior.

Cu privire la acest aspect, recurenta arată că are profesia de judecător, nu contabil, iar criticile pe care le formulează cu privire la modul de stabilire a unei indemnizaţii le poate dovedi prin probe de specialitate, cu caracter tehnic, cum ar fi expertiza contabilă. Prin urmare, criticile nu trebuie să conţină ele însele motive tehnice, ci probaţiunea sa fie aptă de a confirma sau infirma dacă aceste critici sunt întemeiate. Or, în primul ciclu procesual s-a efectuat o expertiză contabilă prin care s-a determinat valoarea drepturilor care i se cuvin, astfel încât nu înţelege ce alte critici de ordin tehnic ar fi dorit prima instanţă să formuleze reclamanta. Susţinerea unor motive de contestaţie este un aspect, iar dovedirea altul. In cauza, recurenta susţine că s-a efectuat un calcul nelegal al drepturilor salaríale şi consideră că a dovedit acest aspect prin expertiza efectuată. Instanţa de fond nici măcar nu a analizat concluziile expertizei contabile administrate în cauză, nu le-a înlăturat motivat şi nici nu a efectuat un mod de calul propriu, de ordin tehnic, care să se substituie probei de specialitate câştigate cauzei, deşi concluziile acestei lucrări sunt favorabile reclamantei.

Pe de altă parte, prima instanţă mai reţine că nu există suficiente elemente pentru a realiza o comparaţie între reclamant şi alte persoane, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţei, pentru a verifica legalitatea actului contestat.

Or, în cadrul probei cu înscrisuri recurenta arată că a depus fişa de salarizare pentru judecătorii D.. şi E.., spre analiză comparativă în scopul verificării modului de calcul în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor aferente. Aceste elemente de comparaţie sunt suficiente (şi au fost şi pentru expert) pentru că ele conţin toate aspectele necesare stabilirii modului corect de calcul (vechime în muncă, vechime în profesie ş.a.), în condiţiile în care gradaţia persoanelor în cauză, precum şi gradul profesional sunt similare (ba chiar pentru unii clasa şi gradaţia sunt mai mici, dar salariul brut mai mare). Prin urmare, au fost depuse spre comparaţie fişe de salarizare pentru funcţii similare, din care rezultă că modul de calcul este diferit, iar valorile rezultate de asemenea, în detrimentul reclamantei.

Expertiza administrată în cauză a dovedit temeinicia susţinerilor reclamantei, iar concluziile acestui raport arată că este îndreptăţită la o indemnizaţie mai mare, nicidecum cea stabilită de pârât prin ordin. Prin urmare, a nega la momentul actual, al pronunţării ultimei hotărâri în cauză, decizii ale ICCJ obligatorii potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ. (precum nr. 23/2016 şi 36/2018) sau ale CCR (nr. 794/15.12.2016), chiar dacă litigiul a început în anul 2013, câtă vreme actul contestat a continuat să îşi producă efectele şi după momentul la care a intervenit Legea 71/2015, înseamnă a goli de conţinut tot ceea ce s-a statuat în mod esenţial cu privire la salarizare în această materie în ultimii 5 ani.

In ceea ce priveşte sporurile, recurenta reclamantă apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, întrucât plafonarea sporurilor la nivelul din decembrie 2011 s-ar fi putut realiza în măsura în care "personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii". Or, în ceea ce o priveşte, pe lângă trecerea într-o altă tranşă de vechime, recurenta arată că a trecut de pe funcţia de execuţie pe funcţia de conducere, condiţii în care nu se mai poate discuta de desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii. Este evident astfel că sporurile trebuie să fie recalculate în raport de noua indemnizaţie de încadrare stabilită pentru funcţia de conducere şi nu mai pot fi aplicate cele din decembrie 2011, când exercita funcţia de execuţie.

Faţă de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea sentinţei civile nr. 805 din 15 noiembrie 2019, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinţei civile criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva Ordinului nr. 3081/C/15.10.2013, considerând, în esenţă, că prin actul administrativ au fost greşit stabilite drepturile salariale în ceea ce o priveşte.

Prin sentinţa civilă nr. 830 din 23 martie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Ordinul nr. 3081/C/15.10.2013 respectiv în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare brută lunară, a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin în care să prevadă un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară de 6.558 RON începând cu data de 01.05.2013, precum şi un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară de 6.722 RON începând cu data de 01.08.2013.

Se observă, din cuprinsul sentinţei civile nr. 830/23.03.2015, că soluţia de admitere a acţiunii este motivată din perspectiva faptului că nu a fost aplicată reclamantei A. majorarea indemnizaţiei de încadrare cu procentul de 1,7%, specific funcţiei de conducere, fiind înlăturate celelalte critici ale reclamantei A. în privinţa modalităţii de stabilire a drepturilor salariale.

Sentinţa civilă anterior menţionată a fost recurată de reclamante şi de pârât iar prin decizia civilă nr. 2106/15 aprilie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 830 din 23 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat; a admis recursurile formulate de reclamanta A. şi pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe, a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamanta A., menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

S-a reţinut, prin decizia de casare anterior menţionată, că majorarea pentru funcţia de conducere de 1,7% prev. de art. 10 alin. (1) lit. b) din Secţiunea 1, Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010 nu s-a aplicat în perioada 2011-2014 astfel că au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile legale, fiind calculată indemnizaţia brută lunară cu luarea în considerare a unui coeficient de ierarhizare care nu i se aplica acesteia.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa fondului, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a reluat cercetarea cu privire la celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamanta A., sintetizate de instanţa fondului după cum urmează:

- faptul că pentru clasa de salarizare 104 i s-a stabilit o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 6610 RON, spor risc şi suprasolicitare neuropsihică de 985 RON şi spor pentru condiţii de muncă grele de 923 RON în condiţiile în care pentru un alt judecător de la Judecătoria Slatina, încadrat în clasa de salarizare 98, indemnizaţia şi sporurile sunt mai mari (indemnizaţiei 6605 RON, spor risc şi suprasolicitare neuropsihică de 1006 RON şi spor pentru condiţii de muncă grele de 943 RON);

- că deşi de la data de 01.08.2013 indemnizaţia s-a majorat de la 6449 la 6610 sporurile au rămas în acelaşi cuantum respectiv 985 şi 923 RON.

Rejudecând cauza în aceste limite, prima instanţă reţine, în ceea ce priveşte problematica stabilirii indemnizaţiei de încadrare, că reclamanta nu arată care sunt normele juridice încălcate prin emiterea ordinului nr. 3081/C/15.10.2013, limitându-se a arăta că indemnizaţia în discuţie a unui coleg aflat în situaţie similară este stabilită la un nivel superior.

Reţinând că analiza legalităţii unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale urmează a fi realizată prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile iar nu prin raportare la alte persoane iar, pe de altă parte, în cauză nu există suficiente elemente pentru a se realiza o comparaţie între reclamant şi persoana care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei alte instanţe şi de asemenea, că din cuprinsul fişei de salarizare existentă la dosarul de fond iniţial reies elementele pe baza cărora a fost stabilit salariul (valoarea de referinţă sectorială, coeficientul de multiplicare, sporurile incluse ca sume compensatorii etc.) niciunul dintre acestea nefiind criticat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, instanţa fondului a constatat că modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare din punct de vedere al condiţiilor de legalitate, este unul corect aspect confirmat şi de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză în etapa judecării în fond în primul ciclu procesual.

Cu privire la sporuri, instanţa fondului reţine faptul că reclamanta A. a beneficiat, începând cu data de 01.05.2013, de clasa de salarizare 104 aferentă unei vechimi în muncă de 10 ani, împliniţi la 04.04.2013, iar începând cu data de 01.08.2013 beneficiază de clasa de salarizare 104 cu o vechime de 3 ani în funcţia de judecător. Vechimea în muncă şi vechimea în funcţie sunt cele două coordonate în raport de care se stabileşte indemnizaţia de încadrare reclamanta având 10 ani vechime totală în muncă şi 3 ani vechime în funcţie.

Din cuprinsul fişei de salarizare precum şi din conţinutul ordinului contestat reiese că, deşi începând cu data de 01.08.2013 indemnizaţia de încadrare este majorată de la 6449 RON la 6610 RON, cuantumul sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru condiţii de muncă grele este acelaşi, 985 RON respectiv 923 RON.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, drepturile salariate corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcţie au fost stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 285/2010 şi ale Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, "avansarea personalului în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare."

În temeiul alin. (3) al aceluiaşi articol, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie, conform legii.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010: "În anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.

În cazul reclamantei, indemnizaţia de încadrare brută lunară a crescut faţă de nivelul lunii decembrie 2011, ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime. Această modificare intervenită cu privire la situaţia sa a determinat modificarea indemnizaţiei de încadrare de la suma de 6449 RON la 6610 RON, însă cu menţinerea, însă, a aceluiaşi cuantum al sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru condiţii de muncă grele, menţinerea sporurilor la acelaşi nivel fiind consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 285/2010.

În consecinţă, menţinerea sporurilor reclamantei la acelaşi nivel, la momentul trecerii sale într-o altă tranşă de vechime, eveniment care a intervenit la o dată la care erau incidente prevederile Legii 285/2010 (01.08.2013), este o soluţie corectă adoptată de ordonatorul de credite astfel că din această perspectivă cererea reclamantei este neîntemeiată.

În raport de aceste argumente, curtea de apel a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă din analiza cererii de recurs, reclamanta a criticat sentinţa civilă 805 din 15 noiembrie 2019, susţinând, în primul rând, că valorificarea expertizei contabile, efectuate în cauză, ar fi trebuit să conducă la admiterea acţiunii sale, expertul atestând calculul corect al drepturilor sale salariale.

Examinând această critică a recurentei reclamante, Înalta Curte subliniază faptul că recursul, în actuala reglementare procesuală, reprezintă o cale de atac extraordinară de reformare, nedevolutivă, instanţa de recurs fiind îndrituită să examineze exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cauzei şi nu temeinicia hotărârii recurate.

Din această perspectivă, critica grefată pe modalitatea de valorificare a probatoriului administrat în cauză nu este susceptibilă de analiză pe tărâmul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare de care se prevalează recurenta reclamantă, critică ce vizează, în realitate, temeinicia sentinţei civile nr. 805 din 15 noiembrie 2019.

În acelaşi context, recurenta reclamantă a criticat considerentele primei instanţe, prin care se arată că reclamanta nu aduce critici de ordin tehnic cu privire la modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, constatând Înalta Curte că, în realitate, judecătorul fondului a subliniat inexistenţa unei motivări, în concret, a criticii de legalitate la adresa ordinului nr. x/15.10.2013.

Altfel spus, diferenţele dintre cuantumul indemnizaţiei de încadrare privind reclamanta şi cel cuvenit altor colegi nu pot constitui, în sine, un argument de natură a reliefa nelegalitatea ordinului nr. 3081/C/15.10.2013, act administrativ ce trebuie examinat din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 şi a celorlalte norme în temeiul cărora actul a fost emis.

De altfel, chiar expertiza de care se prevalează recurenta reclamantă concluzionează că până la data de 01.01.2013, dată la care recurenta reclamantă a promovat în funcţie de conducere, indemnizaţia de încadrare a fost corect stabilită.

Apoi, expertiza arată că indemnizaţia de încadrare trebuia majorată cu procentul de 1,7%, conform prevederilor art. 10 alin. (2) din capitolul VIII al anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010, cu consecinţa majorării inclusiv a sporurilor adăugate la indemnizaţia astfel rezultată.

Problema aplicabiliăţii în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din capitolul VIII al anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010 a fost dezlegată, însă, cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2106/15 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fapt subliniat de judecătorul fondului în cuprinsul sentinţei nr. 805 din 15 noiembrie 2019, astfel că este nefondată critica recurentei reclamante la adresa sentinţei civile sub acest aspect, soluţia dispusă de judecătorul fondului reflectând conformarea faţă de dispoziţiile art. 501 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte problematica sporurilor cuvenite recurentei reclamante, aceasta arată în recurs că instanţa fondului a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010 şi a celor prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, întrucât plafonarea menţionată de normele citate se aplică numai în contextul în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, or, odată cu promovarea în funcţie de conducere nu mai este îndeplinită premisa legală pentru menţinerea sporurilor la acelaşi nivel.

Referitor la această critică a recurentei reclamante, Înalta Curte reia constatările anterioare, prin care a subliniat caracterul definitiv al chestiunii litigioase reprezentate de neacordarea majorării indemnizaţiei de încadrare, aferente funcţiei de conducere, chestiune dezlegată prin decizia civilă nr. 2106/15 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cât timp instanţa de recurs, învestită cu soluţionarea căii de atac îndreptate împotriva sentinţei civile pronunţate în primul ciclu procesual, a apreciat că reclamantei nu i se aplică majorarea prevăzută de lege(art. 10 alin. (1) din Cap. I Anexa VI la Legea nr. 284/2010) pentru funcţia de conducere nu poate fi valorificată în prezentul recurs nicio altă critică referitoare la acelaşi aspect sau care ar decurge din acelaşi aspect.

În fine, o ultimă critică a recurentei reclamante vizează încălcarea principiului alinierii la acelaşi nivel a drepturilor salariale cuvenite pentru funcţii similare, principiu prevăzut de Legea nr. 71/2015 şi dezvoltat în deciziile pronunţate de ÎCCJ în conformitate cu prevederile art. 519-521 C. proc. civ. precum şi de Curtea Constituţională.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că în recurs nu poate fi schimbată cauza acţiunii, fiind aplicabile corelativ dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Cât timp instanţa fondului nu a fost învestită să se pronunţe cu privire la nelegalitatea ordinului nr. 3081/C/15.10.2013 din perspectiva încălcării prevederilor Legii nr. 71/2015, o atare nemulţumire a recurentei reclamante nu poate fi examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că altfel s-ar permite schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, lucru nepermis de dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., anterior citate.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei civile nr. 805 din 15 noiembrie 2019 din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 805 din 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitiviă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.