Annulling a fine for non-accessible public transport: failure to adapt vehicles constitutes a continuing offense without prescription

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul Municipiul Craiova prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea actului administrativ nr. 251/30.04.2014 emis de pârât.

Prin sentinţa nr. 2562 din data de 15 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamantul Primarul Municipiul Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 31 martie 2016, sub nr. x/2016, stabilindu-se primul termen de judecată la data de 25.04.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 195 din 25 aprilie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul Municipiul Craiova prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect "anulare act administrativ".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile recurate a declarat recurs reclamantul Municipiul Craiova prin primar, invocând critici care se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a analizat în mod eronat excepţia prescripţiei de a se aplica sancţiunea contravenţională întrucât, din interpretarea dispoziţiilor speciale ale art. 13 din O.G. nr. 2/2001, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, iar în ceea ce priveşte contravenţiile continue, termenul aplicării sancţiunii curge de la data încetării săvârşirii faptei.

Sancţiunea aplicată de CNCD nu este una continuă, câtă vreme de la data autosesizării şi constatării faptei, autorităţile locale au întreprins măsuri urgente privind facilitarea accesului persoanelor cu dizabilităţi locomotorii la transportul public comun, împrejurare dovedită prin adresa nr. x/30.10.2014 emisă de Regia Autonomă de Transport Craiova.

Pentru aceste argumente a apreciat recurenta că în mod eronat instanţa de fond a motivat că respectiva contravenţie nu s-a epuizat şi aceasta continuă să se producă, urmare a stării perpetue de pasivitate şi a refuzului nejustificat de a adopta măsurile, atâta timp cât acestea au fost adoptate de îndată.

În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 sub aspectul atribuţiilor primarului, acest aspect nici măcar nu a fost dezbătut de către instanţa de judecată.

Dispoziţiile art. 36 şi art. 62 din Legea nr. 215/2001 reflectă faptul că numai autoritatea publică deliberativă - consiliul local - are atribuţia de a hotărî cu privire la gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni, precum şi de a asigura, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local.

Sub acest aspect, a arătat recurenta că instanţa de fond trebuia să analizeze, aşa cum a şi fost sesizată, căreia dintre autorităţile locale i-ar reveni competenţa de a aproba măsurile cu privire la adaptarea mijloacelor de transport în comun pentru nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilităţi, în sensul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 448/2006.

În ceea ce priveşte aspectul de fond legat de interpretarea sistematică a disp. art. 22 din legea nr. 448/2006, instanţa de judecată, în mod eronat, a considerat că reclamanta nu ar fi susţinut în mod concret şi nu ar fi justificat imposibilitatea tehnică, de adaptare raportat la anumite mijloace de transport public şi că nu ar fi precizat câte mijloace de transport public sunt vechi şi neadaptate şi câte sunt noi şi adaptare corespunzător.

A mai susţinut recurenta că prin adresa nr. x/30.10.2014 emisă de operatorul de transport local al municipiului Craiova- Regia Autonomă de Transport Craiova că încă de la data autosesizării s-au adaptat mijloace de transport public în comun pentru nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilităţi, astfel dintr-un număr de 128 de autobuze, 95 au fost accesibilizate pentru persoane cu dizabilităţi, începând cu data de 01.06.2014 a fost înfiinţată o staţie de debarcare/îmbarcare călători în imediata apropiere a direcţiei Generale de Asistenţă Socială ţi protecţia Copilului Dolj, iar în cadrul Direcţiei funcţionează Complexul de Servicii Comunitare "o şansă pentru fiecare " care furnizează lunar, servicii de recuperare pentru un număr mediu de 70 de persoane adulte cu posibilităţi reduse de deplasare (fotoliu rulant, proteze, cârje etc); pe traseele care tranzitează staţia sus-menţionată sunt alocate mijloace de transport prevăzute cu rampă specială care să permită accesul persoanelor cu dizabilităţi fizice; în semestrul II al anului 2014, Primăria municipiului Craiova a încheiat un acord cadru pentru achiziţionarea a 50 de autobuze în următorii 4 ani, din care 17 au fost deja furnizate, iar toate autovehiculele sunt adaptate pentru accesul persoanelor cu dizabilităţi fizice.

Or, instanţa nu a luat în considerare că reclamanta s-a conformat şi a luat măsurile impuse de lege imediat după data sesizării adaptând în funcţie de posibilităţile tehnice mijloacele de transport care puteau suporta astfel de adaptări, staţii şi trasee speciale, menţinând continuă culpa autorităţii locale ca şi când aceasta nu ar fi dispus nici o măsură de acest gen.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi pe fond admiterea contestaţiei cu consecinţa anulării hotărârii nr. 251/30.04.2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu privire la măsurile sancţionatorii dispuse faţă de reclamantă şi anularea sancţiunii contravenţionale în cuantum de 2000 RON.

Intimatul-pârât nu a formulat apărări în recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile formulate din motivele de recurs prin prisma probelor administrate la dosarul cauzei raportate la sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat având în vedere următoarele considerente:

A. Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul nu a făcut nicio critică concretă care să vizeze lipsa motivelor pe care s-a întemeiat hotărârea sau motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Instanţa de fond, în propria analiză, a stabilit situaţia de fapt, făcând referire la toate probele administrate, coroborate cu criticile aduse prin acţiunea reclamantului şi cu apărările formulate de intimat, evaluând şi valorificând din perspectivă proprie temeinicia acţiunii formulate făcând trimitere în considerentele hotărârii la toate acestea şi împrejurarea în care se coroborează sau nu cu argumentele invocate de reclamant şi cu cele ale apărării, astfel încât se constată că motivele pe care şi-a fundamentat soluţia sunt temeinice şi legale, hotărârea neputând fi suspusă sancţiunii anulării.

B. Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Obiectul cauzei de faţă constă în solicitarea reclamantului Municipiul Craiova prin primar privind anularea actului administrativ nr. 251/30.04.2014 emis de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care Primarul Municipiului Craiova a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 2000 RON, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 pentru neasigurarea condiţiilor de transport local în mijloacele de transport în comun a persoanelor cu dizabilităţi locomotorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 448/2006 autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia următoarele masuri specifice în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap:

a) să achiziţioneze mijloace de transport în comun adaptate;

b) să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulaţie în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare;

c) să realizeze, în colaborare ori în parteneriat cu persoanele juridice, publice sau private, programe de transport al persoanelor cu handicap.

Din conţinutul textului legal precizat, legiuitorul a instituit această obligativitate pentru mijloacele de transport aflate în circulaţie, într-adevăr în funcţie de caracteristicile tehnice posibile, însă această normă are caracter imperativ pentru toate aceasta categorie de vehicule care vizează transportul în comun, conform reglementărilor în vigoare, nefiind evidenţiată vreo distincţie în sensul menţinerii în circulaţie a celor care nu pot permite tehnic modificările respective, aşa cum în mod greşit susţine recurentul.

Cerinţa obligatorie nu rezultă doar pentru mijloacele de transport nou achiziţionate, astfel încât cele aflate în circulaţie, pentru care nu există posibilitatea tehnică de adaptare, să poată fi menţinute, fără a exista obligaţia retragerii acestora.

Această interpretare proprie a recurentului în ceea ce priveşte dispoziţiile legale în materie este neîntemeiată, recurentul nefăcând altceva decât să justifice neaducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia a cărei anulare o solicită.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentului în sensul că a intervenit prescripţia aplicării sancţiunii, fiind incidente art. 13 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora termenul de prescripţie de 6 luni începe să curgă de la data săvârşirii contravenţiei, iar în ceea ce priveşte contravenţiile continue, termenul aplicării sancţiunii curge de la data încetării săvârşirii faptei.

În cauză, reclamantul nu poate fi absolvit de sancţiunea reţinută în sarcina acestuia, ca urmare a justificării acestuia potrivit căreia de la data autosesizării s-au adaptat un număr de 95 din cele 128 de mijloace de transport public în comun pentru nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilităţi, şi s-au efectuat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte facilitarea persoanelor cu dizabilităţi în desfăşurarea activităţilor curente în spaţiul public, împrejurarea dovedită prin adresa nr. x/30.10.2014 emisă de operatorul de transport local al municipiului Craiova - Regia Autonomă de Transport Craiova.

Împrejurarea că nu au fost adaptate toate mijlocele de transport în comun întrucât construcţia tehnică a acestora nu permite aceste modificări nu atrage înlăturarea sancţiunii dispuse prin hotărârea a cărei anulare se solicită, dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 448/2006 fiind de strictă interpretare.

De asemenea, analizarea contravenţiei ca fiind una care se prescrie în termen de 6 luni de la momentul săvârşirii nu poate fi primită. Sancţiunea nu poate fi înlăturată atâta vreme cât reclamantul nu a respectat măsurile dispuse de pârât prin hotărârea în discuţie, omisiunea sa de a se conforma circumscriindu-se noţiunii de contravenţie continuă, aşa cum a statuat şi instanţa de fond.

Nu poate fi primită nici critica recurentului potrivit căreia instanţa de fond nu a dezbătut interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 sub aspectul atribuţiilor primarului municipiului Craiova şi/sau a atribuţiilor Consiliului Local Craiova.

S-a prevalat recurentul de dispoziţiile art. 36 şi art. 62 din Legea nr. 215/2001 potrivit cărora numai autoritatea publică deliberativă - consiliul local - are atribuţia de a hotărî cu privire la gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni, precum şi de a asigura, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local.

Sub acest aspect, a arătat recurentul că instanţa de fond trebuia să analizeze, aşa cum a şi fost sesizată, căreia dintre autorităţile locale i-ar reveni competenţa de a aproba măsurile cu privire la adaptarea mijloacelor de transport în comun pentru nevoile speciale ale persoanelor cu dizabilităţi, în sensul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 448/2006.

Însă, analizând acţiunea formulată iniţial pe rolul Tribunalului Dolj, Înalta Curte constată că reclamantul nu a adus critici sau argumente prin conţinutul acestei acţiuni, în sensul acestei critici noi arătate în prezentele motivele de recurs, astfel încât această critică din perspectiva răspunderii, respectiv atribuţiilor municipiului Craiova prin primar sau a Consiliului Local Craiova nu va putea fi analizată, nefăcând obiectul cauzei deduse judecăţii.

Cu atât mai mult această critică nu poate fi analizată, cu cât, decizia a cărei anulare se solicită prin acţiunea reclamantului, vizează sancţionarea primarului municipiului Craiova şi nu vizează sancţionarea Consiliului Local Craiova.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, astfel încât criticile recurentului nu pot atrage nulitatea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Municipiul Craiova prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 195 din 25 aprilie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2019.