Hospital manager’s bid to suspend contract termination fails for lack of imminent damage; Ministry’s cross-appeal dismissed as time-barred.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 5 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Ministrul Sănătăţii, a solicitat suspendarea în parte a executării Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R 517/28.04.2020 privind încetarea suspendării Contractului de management nr. x/25.07.2017 încheiat între doamna A., în calitate de manager al Spitalului Universitar de Urgenţă şi Ministerul Sănătăţii, precum şi pentru încetarea Contractului de management nr. x/25.07.2017 încheiat între doamna A. în calitate de manager al Spitalului Universitar de Urgenţă şi Ministerul Sănătăţii (denumit în cele ce urmează "Ordinul MS nr. 517/2020"- Anexa 1) cu privire la măsura încetării contractului de management, cu consecinţa reluării funcţiei de manager spital şi a derulării în continuare a Contractului de management nr. x/25.07.2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 319 din 26 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Ministrul Sănătăţii, ca neîntemeiată.

3. Recursul principal

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de suspendare aşa cum a fost formulată, cu consecinţa dispunerii suspendării parţiale a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R 517/28.04.2020, cu privire la măsura încetării contractului de management nr. x/25.07.2017, până la pronunţarea instanţei de fond.

Recursul principal a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia primei instanţe de reţinere a neîndeplinirii condiţiei existenţei unei pagube iminente, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, text legal care, în accepţiunea judecătorului fondului, se referă doar la daunele materiale ce pot fi produse prin executarea actului administrativ, iar un prejudiciu de imagine excede definiţiei acestei noţiuni.

A criticat recurenta-reclamantă faptul că prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate că încetarea contractului de management nu poate avea semnificaţia lipsirii de venituri a persoanei care îndeplinea funcţia de manager al unităţii sanitare în discuţie, întrucât aceasta şi-a menţinut funcţia de medic în cadrul aceluiaşi spital, iar reclamanta nu a justificat în ce modalitate încetarea contractului de management a avut repercusiuni asupra activităţii instituţiei publice, în condiţiile în care a fost desemnat un manager interimar al spitalului.

A subliniat recurenta-reclamantă că prejudiciul pe cale să se producă în patrimoniul său este unul evident, ca urmare a emiterii Ordinului MS nr. 517/28.04.2020, având o componentă materială, reprezentată de drepturile salariale cuvenite din contractul de management încetat, şi una morală, constând în pierderea credibilităţii profesionale.

În privinţa componentei materiale a prejudiciului, a arătat recurenta A. că aceasta constă în diferenţa dintre veniturile pe care reclamanta le obţinea în calitate de manager şi veniturile obţinute din exercitarea funcţiei de şef de secţie în cadrul aceleiaşi unităţi sanitare, iar în raport de atitudinea generală a Ministerului Sănătăţii, există riscul pierderii şi a veniturilor obţinute din funcţia exercitată în prezent, determinând astfel prejudiciul material şi previzibil definit de art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea nr. 554/2004.

A făcut trimitere recurenta-reclamantă la referatul nr. x/21.04.2020, în cuprinsul căruia i s-au adus o serie de acuzaţii în referire la activitatea sa în calitate de şef de secţie ATI II din cadrul SUUB, funcţie în care recurenta a revenit după dispunerea suspendării şi, ulterior, încetării contractului de management.

În acest context, a afirmat recurenta că, prin decizia nr. 1310/12.06.2020 a managerului interimar al SUUB, s-a dispus încetarea deciziei nr. 451/10.03.2016, de numire a sa în funcţia de şef de secţie clinică ATI II şi a contractului de administrare nr. x/09.05.2016, începând cu data de 15.06.2020.

A susţinut recurenta că ambele acte administrative prin care a fost sancţionată reflectă o voinţă şi o conduită singulară, cu un scop evident ilicit, determinând o scădere a veniturilor sale lunare cu peste 50%, fapt ce constituie un prejudiciu material greu sau imposibil de reparat.

A mai apreciat recurenta că există un risc concret ca acţiunile întreprinse împotriva sa să nu se oprească la cele două acte administrative emise până în prezent şi să se dispună şi încetarea contractului de integrare clinică în secţia ATI II, fapt care ar lipsi-o de toate veniturile pe care le obţinea.

În acelaşi timp, potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, s-ar reuşi o discreditare a imaginii sale de bun profesionist, nepătată până în prezent, după o îndelungată şi bogată activitate în sistemul sanitar.

Un al doilea aspect subliniat de recurenta-reclamantă în argumentarea iminenţei producerii unui prejudiciu material în patrimoniul său este în legătură cu activitatea managerului interimar al SUUB, care, în opinia recurentei, trebuia centrată pe adoptarea de măsuri privind prevenirea infecţiei cu noul coronaviarus, iar nu pe încercarea de discreditare a fostei conduceri a SUUB, cu atacuri directe asupra managerului revocat din funcţie.

A reproşat recurenta-reclamantă primei instanţe faptul că a ignorat aspectul reluării faptelor imputate prin referatul nr. x/21.04.2020 în cuprinsul adresei nr. x/06.04.2020, transmisă de managerul interimar către corpul de control al ministrului sănătăţii, ceea ce, în opinia recurentei, este de natură să configureze un prejudiciu material viitor şi previzibil, a cărui iminenţă, conform susţinerilor din recurs, poate fi dedusă şi din interpretarea coroborată a faptelor săvârşite de reprezentanţii ministerului sănătăţii, sprijiniţi de managerul interimar al SUUB, în raport de prevederile art. 1 pct. 15 din Ordinul MS nr. 1374/2016 pentru stabilirea atribuţiilor managerului interimar al spitalului, referitoare la revocarea din funcţie a şefilor de secţie, măsură ce se dispune că acordul consiliului de administraţie al spitalului.

În raport de prevederile legale anterior menţionate, a susţinut recurenta-reclamantă că revocarea directorului medical s-a dispus de către managerul interimar al SUUB, iar consiliul de administraţie al spitalului doar a luat act de această revocare, deşi propunerea ar fi trebuit să aparţină acestui organism, concluzia recurentei fiind aceea că se încearcă, prin orice mijloace, îndepărtarea sa din cadrul unităţii sanitare, precum şi decredibilizarea sa profesională, atât ca manager, cât şi ca medic, cu repercusiuni asupra viitorului său în domeniul medical, dat fiind faptul că, în sfera profesiilor liberale, imaginea profesională are un mare grad de importanţă în privinţa posibilităţilor de dezvoltare în profesia exercitată, inclusiv prin încheierea unor contracte de muncă ori de colaborare.

Un astfel de prejudiciu de imagine ca cel pe care pretinde recurenta-reclamantă că l-a suferit este de natură a afecta chiar profesia sa de medic primar în specialitatea ATI, ceea ce poate conduce la o diminuare a veniturilor pe care le-ar putea obţine în viitor din exercitarea profesiei sale, prejudiciul material fiind, aşadar, unul previzibil, în raport de circumstanţele anterior menţionate.

A mai criticat recurenta A. soluţia primei instanţe în referire la interpretarea dispoziţiilor legale privind "perturbarea previzibilă gravă a funcţionării (...) unui serviciu public", în ceea ce priveşte activitatea la nivelul SUUB după încetarea contractului său de management.

În acest context, a susţinut recurenta-reclamantă că s-a produs un prejudiciu adus serviciului public, chiar dacă, formal, continuitatea acestui serviciu a fost asigurată prin interimatul dispus în cauză, fiind de notorietate, în opinia recurentei, că o conducere interimară creează, în majoritatea cazurilor, adevărate blocaje instituţionale, de natură să perturbe grav şi iremediabil bunul mers al serviciului public, fiind identificate acţiuni punctuale ce pot avea efectul anterior menţionat, precum demiterea directorului medical, luarea unor măsuri împotriva directorului de îngrijiri medicale, precum şi cercetarea disciplinară a mai multor medici, încetarea contractelor de muncă ale unui număr mare de personal, pe motivul existenţei unor contracte individuale de muncă încheiate fără a exista un concurs sau întemeiată pe diverse alte pretexte, deşi condiţiile speciale din perioada stării de urgenţă puteau determina angajarea de personal în unităţile sanitare, chiar fără concurs.

Sub un alt aspect, a făcut trimitere recurenta-reclamantă la prevederile Recomandării nr. (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de miniştri din cadrul Consiliului Europei asupra protecţiei jurisdicţionale provizorii în materie administrativă, susţinând recurenta că procedura contestaţiei administrative nu a fost soluţionată pe fond, iar până la soluţionarea acţiunii în anulare nicio instanţă judecătorească nu se poate pronunţa pe fondul legalităţii actului administrativ, ceea ce vine în sprijinul unei soluţii de suspendare a actului administrativ contestat.

Protecţia provizorie a drepturilor şi intereselor persoanelor private, reluată şi în Recomandarea nr. (2003) 16 din 09.09.2003 a Comitetului miniştrilor statelor membre, impune, în opinia recurentei-reclamante, admiterea cererii de suspendare formulate în cauză.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei de interes a recursului, cu consecinţa respingerii recursului ca lipsit de interes, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Odată cu întâmpinarea, pârâtul Ministerul Sănătăţii a declarat recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate, respectiv în ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond a reţinut aparenţa de nelegalitatea a Ordinului MS nr. R 517/2020 şi menţinerea sentinţei în ceea ce priveşte neîntrunirea condiţiei referitoare la prevenirea unei pagube iminente.

A invocat recurentul-pârât încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 184 alin. (1) şi alin. (2), ale art. 187 alin. (1), (2), (10) lit. f), precum şi ale art. 178 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recursul fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut recurentul Ministerul Sănătăţii că ordinul prin care s-a dispus măsura încetării contractului de management nr. x/25.07.2017 a fost emis la propunerea Consiliului de administraţie al SUUB, ce a luat act de aspectele constatate de organele de control, cuprinse în referatul nr. x/21.04.2020, referatul nr. x/21.03.2020 şi nota nr. x/21.03.2020. În opinia recurentului-pârât, prima instanţă a reţinut greşit că nu putea înceta contractul de management la propunerea consiliului de administraţie al SUUB, întrucât spitalul nu era unul din reţeaua administraţiei publice locale, în condiţiile în care art. 187 prevede funcţionarea unui consiliu de administraţie în fiecare spital, fără a face o diferenţiere între spitalele locale şi cele aflate sub autoritatea Ministerului Sănătăţii, iar conform alin. (10), lit. f) din acelaşi articol, "consiliul de administraţie propune revocarea din funcţie a managerului şi a celorlalţi membri ai comitetului director în cazul în care se constată existenţa situaţiilor prevăzute la art. 178 alin. (1) şi la art. 184 alin. (1)".

În consecinţă, susţine recurentul-pârât că toate spitalele publice au un consiliu de administraţie, ce exercită atribuţiile prevăzute de art. 187 alin. (10) din Legea nr. 95/2006, indiferent dacă spitalele sunt din reţeaua administraţiei publice locale sau se află în subordinea Ministerului Sănătăţii, iar legea nu prevede explicit faptul că pentru consiliile de administraţie ale spitalelor din subordinea ministerului de resort nu sunt incidente prevederile art. 184 alin. (1).

4.3. Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare faţă de recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs principale şi a cererii de recurs incident şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 16 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Aspecte procesuale

La termenul de judecată din data de 16 decembrie 2020, Înalta Curte a admis excepţia tardivităţii recursului incident declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, invocată din oficiu.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursurile declarate în cauză în raport de motivele de casare invocate şi de probele administrate, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul principal, iar recursul incident a fost tardiv declarat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

a) Recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii a fost depus la dosar la data de 28.07.2020, odată cu întâmpinarea formulată faţă de recursul principal al reclamantei A., cale de atac ce i-a fost comunicat acestei părţi litigante la data de 2.07.2020.

Potrivit prevederilor art. 491 alin. (1) C. proc. civ., "(R)ecursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.".

Termenul de depunere a recursului incident este cel în care poate fi depusă întâmpinarea la recursul principal, după cum se arată în dispoziţiile art. 474 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere alin. (2) al art. 491 C. proc. civ.

Prezintă relevanţă în prezentul dosar calificarea cererii de suspendare a executării unui act administrative drept o cauză urgentă, ce conferă instanţei competente posibilitatea reducerii duratei unor termene stabilite pentru îndeplinirea unor acte procedurale. Conform dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ., "(D)ispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.", iar art. 201 alin. (5) C. proc. civ. stabileşte că, "în procesele urgente, termenele prevăzute la alin. (1) - (4) pot fi reduse de judecător în funcţie de circumstanţele cauzei", măsură ce poate fi dispusă şi cu privire la termenul legal de depunere a întâmpinării.

Înalta Curte reţine că, prin rezoluţia de regularizare a cererii de recurs, s-a dispus reducerea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. de la 30 de zile la 5 zile, fiind înştiinţat intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii, prin citaţia comunicată la data de 2.07.2020, despre noul termen fixat pe cale judecătorească.

Prin urmare, comunicarea recursului principal la data de 2.07.2020 îndreptăţea partea adversă să depună la dosar recursul său incident până la data de 8.07.2020, ultima zi în care mai era în termen calea de atac exercitată de Ministerul Sănătăţii. În atare condiţii, înregistrarea la dosar a recursului incident la data de 28.07.2020 s-a realizat în afara termenului judecătoresc stabilit în cauză pentru depunerea întâmpinării, astfel încât sancţiunea decăderii operează în cauză atât pentru întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Sănătăţii, cât şi pentru recursul incident depus de aceeaşi parte litigantă.

În consecinţă, va fi respins acest recurs ca tardiv declarat, nefiind respectat termenul procedural redus pe cale judecătorească, în raport de caracterul urgent al cauzei având ca obiect recurs împotriva unei hotărâri pronunţate într-o cerere de suspendare a executării unui act administrativ cu caracter individual, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

b) Prin întâmpinarea depusă de intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a fost invocată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului principal, motivată pe împrejurarea că, la data de 24.07.2020 s-a împlinit termenul de trei ani pentru care s-a încheiat contractul de management nr. x/25.07.2017

Deşi întâmpinarea a fost depusă la dosar peste termenul de 5 zile ce a fost stabilit în cauză pentru îndeplinirea acestui act procedural, sancţiunea decăderii nu determină neluarea în considerare a excepţiei invocate în cuprinsul său, întrucât această excepţie este una de ordine publică, fiind aplicabile în această situaţie prevederile art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului principal, Înalta Curte reţine caracterul său neîntemeiat, considerând că subzistă interesul recurentei-reclamante A. de a obţine o soluţie pe fondul cererii deduse judecăţii în faţa instanţei competente.

Este real că a fost încheiat contractul de management nr. x/25.07.2020 pe o durată de 3 ani, însă ajungerea sa la termen nu lipseşte de interes solicitarea recurentei-reclamante de a obţine suspendarea executării Ordinului MS nr. R517/28.04.2020, în condiţiile în care contractul de management încheiat între părţi prevede, la art. 2 alin. (2), posibilitatea prelungirii sale pe o perioadă de 3 luni, prin act adiţional încheiat cu acordul părţilor, de maximum două ori, perioadă în care se organizează concursul de ocupare a postului, respectiv licitaţie publică, după caz. Prin urmare, nu se poate şti dacă, în lipsa Ordinului MS nr. R517/28.04.2002, de încetare a contractul de management x/2017 la data de 28.04.2020, acesta nu ar fi continuat să subziste, prin acordul părţilor, iar ajungerea la termen a contractului de management nu poate justifica lipsirea de interes în susţinerea recursului, cât timp încetarea contractului a survenit printr-un act unilateral al pârâtului MS, emis anterior epuizării efectelor convenţiei părţilor.

Fiind formulată cererea de suspendare a executării Ordinului MS nr. R517/2020 la o dată la care contractul de management se afla în vigoare, interesul prefigurat de recurenta-reclamantă, acela de a obţine temporizarea efectelor actului administrativ considerat vătămător de titulara acţiunii, având drept consecinţă continuarea de către aceasta a exercitării funcţiei de manager al SUUB, conform contractului de management, măcar pentru perioada de timp rămasă de executat din cuprinsul celor 3 ani contractuali, este unul actual.

c) Pe fondul recursului principal, declarat de recurenta-reclamantă A., în referire la soluţia primei instanţe de a reţine neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei pagube iminente, Înalta Curte împărtăşeşte această soluţie, ce va fi confirmată în calea de atac, prin respingerea acestui recurs ca nefondat.

Sub un prim aspect, a precizat recurenta-reclamantă că paguba iminentă este cauzată de restrângerea gravă a drepturilor sale salariale obţinute în prezent, în calitate de medic primar cu specializarea Anestezie Terapie Intensivă, fiind reprezentată de diferenţa dintre veniturile salariale obţinute pentru exercitarea funcţiei de manager al SUUB şi cele aferente funcţiei de medic primar specialist.

Instanţa judecătorească este îndreptăţită să evalueze această condiţie, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 prin verificarea gravităţii şi iminenţei prejudiciului ce s-ar putea produce asupra persoanei vătămate, luând în considerare toate circumstanţele pricinii, ce ţin de reflectarea propriu-zisă în patrimoniul acestei persoane a efectelor măsurii dispuse prin actul administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată.

Din această perspectivă, se observă că recurenta-reclamantă nu a fost lipsită de venituri materiale prin emiterea Ordinului MS nr. R517/2020, ci a avut loc o diminuare a acestora, fără a fi afectată grav situaţia materială a persoanei vătămate, ale cărei drepturi salariale încasate în prezent par a fi satisfăcătoare pentru nevoile obişnuite, în absenţa oricăror dovezi de grevare a acestor sume cu obligaţii deosebit de oneroase, care ar putea să pericliteze traiul său curent.

Prin urmare, nu orice diminuare a veniturilor salariale reprezintă un prejudiciu material grav, de natură a afecta condiţiile de trai ale persoanei vătămate, raportate la necesităţile şi standardele avute până la emiterea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Cât priveşte pretinsa imposibilitate de reparare a prejudiciului cauzat prin încetarea contractului de management, dispusă prin Ordinul MS nr. T517/2020, aceasta nu poate fi reţinută în cauză, dat fiind faptul că o repunere a recurentei-reclamante în drepturile cuvenite anterior emiterii acestui ordin, în condiţiile obţinerii unei soluţii favorabile în cererea de anulare a actului administrativ vătămător, ar putea conduce şi la repararea de natură patrimonială a acestui prejudiciu. Nu se poate susţine, aşadar, că în lipsa unei temporizări a efectelor Ordinului MS R 517/2020, s-ar putea produce un prejudiciu ce ar fi greu sau imposibil de reparat, nefiind un real pericol de pierdere ireversibilă a unor drepturi patrimoniale la care ar putea fi îndreptăţită recurenta-reclamantă, urmare demersurilor sale litigioase.

Amplele aserţiuni expuse în cererea de recurs, privind măsurile adoptate de pârâtul Ministerul Sănătăţii în managementul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, nu determină reţinerea unei alte concluzii decât cea conturată în prezent, în sensul existenţei unei diminuări a veniturilor obţinute de persoana fizică A., ce nu poate avea decât semnificaţia unui prejudiciu lipsit de gravitatea şi iminenţa cerute pentru a constitui o pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentei-reclamante vizând acţiunile întreprinse de intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii pentru înlăturarea din conducerea SUUB şi a altor persoane care ocupau diverse funcţii exced elementelor de analiză ce trebuie avute în vedere în verificarea existenţei condiţiilor cumulative pe care legea le reclamă pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ pretins vătămător pentru persoana căreia i se adresează respectivul act.

În privinţa prejudiciului de imagine pe care îl reclamă recurenta A., susţinând că acesta ar putea avea o componentă patrimonială în viitor, date fiind repercusiunile evidente ale Ordinului MS nr. R517/2020 asupra veniturilor pe care le va putea obţine ulterior din exercitarea profesiei sale, Înalta Curte reţine că, potrivit definiţiei regăsite la art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă, în prima teză a acestui text legal, "prejudiciul material viitor şi previzibil", iar prejudiciul de imagine pretins de persoana vătămată este unul eventual la acest moment, incert, fără concreteţe materială, previzibilitatea sa nefiind în discuţie la data soluţionării cererii de suspendare, depinzând în mod direct de soluţia ce urmează a se pronunţa pe fondul acţiunii în anularea actului administrativ contestat.

Un alt palier de argumentaţie al recurentei-reclamante a privit incidenţa celei de-a doua teze din definiţia legală a pagubei iminente, referitoare la "perturbarea previzibilă gravă a funcţionării (…) unui serviciu public", susţinându-se, în acest sens, că încetarea mandatului de manager deţinut de A. are importante repercusiuni asupra bunului mers al Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, chiar dacă, în mod formal, continuarea acestui serviciu ar fi asigurată prin interimat.

Înalta Curte reţine că aceste aserţiuni nu au niciun suport probator, nefiind făcută vreo dovadă cu privire la perturbarea gravă şi previzibilă a funcţionării serviciului public exercitat în cadrul instituţiei sanitare în care activează în continuare recurenta-reclamantă. Schimbarea echipei manageriale a SUUB şi exercitarea unor acţiuni disciplinare asupra unor medici şi angajaţi din rândul personalului auxiliar, precum şi demiterea unor medici din funcţiile de conducere pe care aceştia le ocupau în structura aflată anterior sub managementul recurentei-reclamante nu reprezintă elemente de referinţă în justificarea blocării funcţionale a unităţii sanitare, ce presupune o dificultate reală şi insurmontabilă de realizare a scopului pentru care este abilitată instituţia publică în cauză, acela de furnizare a serviciilor medicale la un nivel calitativ cât mai ridicat.

În ceea ce priveşte trimiterile recurentei-reclamante la prevederile Recomandării nr. (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, Înalta Curte reţine că, printre principiile menţionate în Recomandarea referitoare la suspendarea executării unui act administrativ, ca măsură de protecţie jurisdicţională provizorie, se regăseşte şi cel conform căruia autoritatea jurisdicţională chemată să decidă o atare măsură trebuie să aprecieze ansamblul "factorilor relevanţi şi a intereselor, iar măsurile de protecţie provizorii pot fi acordate, în special, în cazul în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca daune severe, care ar putea fi remediate cu dificultate şi dacă există un caz prima-facie împotriva valabilităţii actului".

Se arată, prin urmare, că astfel de măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat, ipoteză care nu este dovedită în cauza de faţă, prejudiciul material constând în diminuarea veniturilor salariale ale recurentei-reclamante, fără ca aceasta să fie într-o situaţie materială dificilă, de natură a o împiedica în desfăşurarea traiului zilnic, nefiind, aşadar, un motiv suficient şi concludent pentru a considera întrunită cerinţa pagubei iminente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 319 din 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, menţinând sentinţa atacată astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes a recursului principal, invocată prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 319 din 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2020.