Classification of salary claim as labor dispute rather than administrative litigation and jurisdictional incompetence for lack of judicial assistants.

Asupra celor două căi de atac ce fac obiectul judecăţii de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.12.2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII -a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei constând în spor de condiţii periculoase 15% pentru activitate în mediu cu radiaţii nucleare, spor calculat la salariul lunar brut obţinut în ultimii 3 ani, anterior datei trecerii în rezerva, respectiv 1.09.2016,

- obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii lunare cuvenite aferente titlului de doctor pentru perioada dec. 2014- iulie 2016

În drept, reclamantul a invocat art. 1-5 din H.G. nr. 655/4.06.1990 şi art. 159-161 Codul muncii, Legea nr. 330/2009, O.G. nr. 1/2010, Lg. nr. 63/2011, Lg. nr. 71/2015, O.G. nr. 57/2015, O.G. nr. 20/2016, Decizia ICCJ nr. 21/21.11.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2112/23.03.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII -a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, competentent după domiciliul reclamantului aflat în Judeţul Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 2041/19.07.2017, Tribunalul Ilfov, secţia civilă, Complet specializat pentru conflicte de muncă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că litigiul de faţă este unul de contencios administrativ iar pârâtul chemat în judecată este autoritate publică centrală.

Pe rolul Curţii cauza a fost înregistrată la data de 15.11.2017, cu prim termen acordat la data de 25.01.2018.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 323 pronunţată în data de 01 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, obligând pârâtul la plata către reclamantul A. a drepturilor salariale reprezentând sumele compensatorii aferente sporului pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor, pentru perioada 01.12.2014 - 01.08.2016. Totodată, a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 323 din data de 01 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat apel reclamantul A. şi recurs pârâtul Serviciul Român de Informaţii.

În cadrul apelului, reclamantul A. a susţinut că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv o acţiune în pretenţii drepturi salariale şi nu o acţiune întemeiată pe legea contenciosului administrativ, care ar fi avut recursul ca şi cale de atac, în mod greşit judecătorul fondului a indicat calea de atac ca fiind recursul, judecata la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel făcându-se doar în virtutea calităţii pe care o au reclamantul şi pârâtul.

In fapt, susţine apelantul A., că a solicitat instanţei de fond, pe primul capăt de cerere, sa oblige parata la plata sumei constând în spor condiţii periculoase 15% pentru activitate în mediu cu radiaţii nucleare, spor calculat la solda lunara obţinută în ultimii 3 ani, anterior datei trecerii în rezerva, respectiv 1.09.2016.

A arătat ca am fost angajatul Serviciului Român de Informaţii până Ia 1.09.2016, data la care a trecut iî rezervă, fiind pensionat pentru limită de vârstă. Până la pensionare a activat cu grad de colonel în cadrul UM 0466 Bucureşti, Compartiment pirotehnic, specificul activităţii desfăşurate vizând inclusiv activitate in mediu radioactiv. Compartimentul pirotehnic a fost permanent autorizat CNCAN, conform Autorizaţiei nr. x/2014 pe care a depus-o in copie, iar reclamantul a deţinut permis de exercitare activităţi nucleare pe care, de asemenea, l-a depus in copie.

Serviciul Român de Informaţii a înţeles să acorde sporul de condiţii periculoase de 15% pentru activitate în mediu cu radiaţii nucleare, însă numai pentru orele în care utiliza efectiv aparatura radioactivă, fără să aibă în vedere faptul că emisia radioactiva este permanentă iar el lucra în acest mediu, chiar dacă nu o utiliza continuu.

Apărările făcute de pârât în ceea ce priveşte acordarea sporului personalului care îşi desfăşoară activitatea in mediu cu surse de radiaţii sau generator de radiaţii nu denota nimic altceva decât faptul ca paratul nu reuşeşte să distingă între sporul de condiţii periculoase şi sporul pentru activitatea in mediu cu surse de radiaţii.

Aceste doua sporuri sunt reglementate distinct, fiecare dintre ele acordându-se pentru anumite anumite situaţii de fapt fără legătură între ele, chiar şi cuantumul acestora fiind diferit (15% pentru condiţii periculoase si 10, 15 sau 30% pentru activitatea in mediu cu surse de radiaţii).

Pârâtul a "amestecat" cele două categorii de sporuri, aplicând sporului acordat pentru activitate in mediu cu surse de radiaţii sintagma "corespunzător timpului lucrat la locurile de munca respective", intr-o interpretare proprie total eronata, in sensul ca au aplicat sporul doar pentru orele lucrate efectiv cu aparatura emitenta de radiaţii, in contradicţie evidenta cu normele prevăzute in legea speciala, respectiv HGR nr. 655/1990 aplicabila.

Sintagma "corespunzător timpului lucrat la locurile de munca respective" pune accent pe locurile de munca periculoase, in sensul ca sporul încetează a mai fi acordat daca salariatul trece intr-un alt B. de munca care nu mai întruneste condiţiile de periculozitate, nefiind posibila interpretarea paratului în sensul că un loc de munca poate fi "periculos" 4 ore si alte 4 ore nu !

Susţine apelantul că instanţa de fond nu a făcut altceva decât să preia aceste apărări ale pârâtului, fără nici o susţinere legală si dând dovada de o manieră eronată de a interpreta dispoziţiile legale.

Consideră deopotrivă că, instanţa de fond, în mod greşit, nu face aplicarea dispoziţiilor HGR 655/1990, hotărâre derogatorie în materie, singura aplicabilă în materia activităţii în mediu cu surse de radiaţii, si nu Legea salarizării unitare.

Pentru toate aceste considerente, solicită instanţei admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii primului capăt al cererii introductive de instanţă, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul său, recurentul -pârât Serviciul Român de Informaţii, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond, în principal pentru necompetenţa instanţei de fond iar în subsidiar, ca neîntemeiată, respingând acţiunea, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât fundamentează criticile aduse sentinţei pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce prevăd că " hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

În motivarea recursului, susţine recurentul că, concluzia retinută de către instanţă, potrivit căreia "art. 31 alin. (8) din O.U.G. nr. 57/2015 a prevăzut recunoasterea legislativă a sumei compensatorii pentru detinătorii titlului de doctor care nu au beneficiat de aceeasi sumă compensatorie inclusă în salariul de bază în anul 2010", poate fi interpretată şi printr-o recunoaştere a efectului retroactiv a normei legale menţionate, denotă o gresită interpretare şi înţelegere a situaţiei de fapt.

În fapt, începând cu data de 01.012010, Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a eliminat acordarea sporului pentru titlul stiintific de doctor.

Totusi, pentru că toate veniturile salariale ale cadrelor militare fuseseră deja reduse cu 25%, iar eliminarea acestui spor salarial ar fi redus si mai mult veniturile celor care îl aveau în plată, în temeiul art. 6 din Ordonanta de urgentă nr. 1/2010, personalului care la data de 31.12.2009 beneficia de sporul pentru titlul stiintific de doctor, i s-a acordat în continuare suma corespunzătoare acestuia, în suma compensatorie cu caracter tranzitoriu care începând cu data de 01.01.2011 a fost incfusă în solda de functie.

Această situatie a încetat la data de 01.08.2016, când potrivit dispozitiilor art. 31 alin. (8) din Ordonanta de urgentă nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, personalul care a obtinut titlul stiintific de doctor după data de 01.01.2010 beneficiază de suma corespunzătoare sporului pentru titlul stiintific de doctor, în măsura în care îsi desfăsoară activitatea in domeniul în care a obtinut titlul.

Întrucât reclamantul nu beneficia la data de 31 .12.2009 de sporul pentru titlul stiinţific de doctor, titlul său fiind obţinut în anul 2014, în mod evident nu a avut inclusă în suma compensatorie acest spor salarial, dreptul la această sumă fiindu-i deschis odată cu aparitia O.U.G. nr. 20/2016.

În acest context, acordarea retroactivă (2014 - 2016) a sumelor compensatorii corespunzătoare sporului pentru titlul stiintific de doctor generează încălcări ale prevederilor legale, din următoarele perspective:

Dacă această sumă compensatorie trebuia acordată şi celor care au dobândit titlul stiinţific de doctor după data de 01.01.2010, existând temei legal pentru aceasta cum a hotărât instanţa de fond, atunci ce rost ar mai fi avut edictarea art. 31 alin. (8) din Ordonanta de urgenţă nr. x, care precizează că aceste sume compensatorii urmează să fie acordate începând cu luna august 2016.

Conform concluziilor instantei de fond, art. 31 alin. (8) din Ordonanţa de urgentă nr. 57/2015 ar reprezenta de fapt o normă de "recunoaştere legislativă" a situatiei de drept preexistentă în această materia, termen care reprezintă o noutate in arhitectura juridică românească.

O astfel de interpretare duce la negarea caracterului de noutate a soluţiei legislative apărute în anul 2016 şi presupune încălcarea interdicţiei statuate de art. 16 alin. {1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, unde se interzice instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative.

Altfel spus, în contextul în care suma compensatorie aferentă titlului ştiinţific de doctor putea fi acordată în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare în perioada 2010 - august 2016, nu ar mai avea nici un sens aparitia O.U.G. nr. 20/2016 care să stabilească acordarea acestui drept începând cu luna august 2016.

Stabilirea acestor sume în cazul cadrelor militare trecute în rezervă, deci care nu mai pot fi încadrate pe o altă functie care să cuprindă suma compensatorie aferentă sporului doctoral, ar presupune calcularea sumelor compensatorii acordate de instanţă prin înmulţirea salariului avut cu un procent corespunzător sporului ce urmează a fi acordat. Dar pentru perioada ianuarie 2010 - iulie 2016 legea nu prevede vreun procent pentru calculul sporului doctoral întrucât el fusese eliminat. Prin urmare, un astfel de demers nu poate fi realizat decât prin aplicarea sporului prevăzut de Legea nr. 138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar, spor abrogat prin Legea-cadru nr. 330/2009;

Chiar si dacă vor fi aplicate prevederi, sporuri, care nu mai sunt în vigoare, până la urmă o astfel de operaţiune de majorare a sumei compensatorii, asa cum a decis ÎCCJ prin Decizia RIL cu nr. 21/21.11.2016, reprezintă tot acordarea (calcularea) retroactivă a unor sporuri salariale care nu mai erau prevăzute de legea în vigoare, adică Legea-cadru nr. 330/2009, situatie ce generează un conflict între prevederile legii si decizia ÎCCJ;

O eventuală acordare a sumei compensatorii aferente sporului doctoral începând cu anul 2010 s-ar realiza fără o verificare a condiţiilor în care acest spor se putea acorda până în anul 2010, respectiv fără efectuarea unei analize de către o comisie de specialitate, care să stabilească dacă personalul care deţine titlul stiintific de doctor, îsi desfăsoară activitatea în domeniul în care a obtinut acest titlu.

Considerăm recurentul -pârât că,prin această decizie, instanta de judecată ar crea o situatie discriminatorie între personalul care va primi sporul aferent titlului de doctor, fără să fie obligat să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege si cei care au fost supusi analizei de către comisiile constituite în acest sens si cărora chiar li s-au respins cererile, deoarece nu-şi desfăşurau activitatea în domeniul în care au obtinut acest titlu.

Mentionează deopotrivă recurentul -pârât că, atât legislatia natională, cât si actele normative interne prin care se stabileste nivelul de studii aferent functiilor militare, nu prevăd cerinţe de studii doctorale pentru ocuparea acestora.

În acest context, apreciază că Decizia RIL a Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu nr. 21/21.112016, nu se poate aplica şi în cazul cadrelor militare care nu mai sunt în activitate si pentru care, pe de o parte, comisia de analiză ştiinţifică nu mai poate stabilii dacă îşi desfăsoară activitatea în domeniul în care a obtinut acest titlu, iar pe de altă parte, nu mai pot fi încadrati pe o functie în a cărei soldă să fie inclus sporul pentru titlul stiintific de doctor.

Faţă de aceste considerente, recurentul-pârât solicită instanţei de control judiciar ca, admitând recursul formulat, să caseze sentinta atacată şi să respingă actiunea, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Ambele părţi au formulat întâmpinări împotriva căilor de atac declarate de partea adversă.

Recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii, prin întâmpinarea sa, a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant, ca nefondat, reluând o parte din apărările formulate în cadrul întâmpinării depusă la momentul când dosarul se afla pe rolul primei instanţe învestite, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

La rândul său, reclamantul A., prin întâmpinarea formulată la recursul promovat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii, combate o parte din susţinerile acestuia.

Astfel, menţionează că, în ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, respectiv acela că ar fi ilegal şi discriminatoriu ca această sumă compensatorie să se aplice unei persoane care nu mai este în activitate, întrucât s-ar acorda fără efectuarea unei analize de către o comisie de specialitate care să stabilească dacă personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor îşi desfăşoară activitatea în domeniul în care a obţinut acest titlu, nu înţelege care a fost intenţia inserării unui asemenea motiv de recurs.

Răspunsurile la întâmpinări

Ambele părţi au depus Răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză.

Prin Răspunsul său la întâmpinare, recurentul-reclamant A. arată că îşi menţine în totalitate susţinerile din cuprinsul motivării căii de atac, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârât.

La rândul său, recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii, combate susţinerea apelantului -reclamant referitoare la modul de aplicare a Deciziei RIL nr. 21/21.11.2016 precizând, în esenţă că, conform pct. 50 din Decizia RIL nr. 21/21.11.2016, temeiul legal care a stat la adoptarea acestei decizii este art. 2 din Legea nr. 285/2010, potrivit căruia" ... pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat".

Prin urmare, personalul nou numit în funcţie ori care fiind angajat/având raporturi de serviciu în aceiaşi instituţie/autoritate, sunt numiţi pe alte funcţii decât cele ocupate anterior, poate beneficia de valorificarea studiilor doctorale, în condiţiile încadrării sale pe o funcţie similară celor care sunt salarizate prin includere în suma compensatorie cu caracter tranzitoriu a sporurilor corespunzătoare studiilor doctorale, astfel încât, pentru funcţii similare şi nivel de pregătire/studii similar, să existe şi un nivel de salarizarea similar.

Or, stabilirea acestor sume în cazul cadrelor militare trecute în rezervă, deci care nu mai pot fi încadrate pe o altă funcţie care să cuprindă suma compensatorie aferentă sporului doctoral, ar presupune calcularea sumelor compensatorii acordate de instanţă prin înmulţirea salariului avut cu un procent corespunzător sporului ce urmează a fi acordat. Dar, pentru perioada ianuarie 2010 - iulie 2016 legea nu prevede vreun procent pentru calculul sporului doctoral întrucât el fusese eliminat. Prin urmare, un astfel de demers nu poate fi realizat pentru cei aflaţi la pensie decât prin aplicarea sporului prevăzut de Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, spor abrogat prin Legea-cadru nr. 330/2009;

Până la urmă o astfel de operaţiune de majorare a sumei compensatorii aşa cum a decis ÎCCJ prin Decizia RIL cu nr. 21/21.11.2016, în cazul celor care nu mai pot fi încadraţi pe o altă funcţie (similară) deoarece nu mai sunt în activitate, reprezintă tot acordarea (calcularea) retroactivă a unor sporuri salariate care nu mai erau prevăzute de legea în vigoare, adică Lege; cadru nr. 330/2009.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului-intimat referitoare la faptul că titlul său de doctor a fost analizat de o comisie de specialitate la data de 26.09.2016, precizează recurentul-pârât că recursul său nu priveşte acordarea sporului doctoral după efectuarea acestei analize, ci acordarea drepturilor băneşti aferente titlului doctoral pentru perioada anterioară acestei analize; aşa cum era prevăzut de normele legale în vigoare.

O eventuală acordare a sumei compensatorii aferente sporului doctoral începând cu anul 2010 s-ar realiza fără o verificare a condiţiilor în care acest spor se putea acorda până în anul 2010, respectiv fără efectuarea uneii analize de către o comisie de specialitate, care să stabilească dacă personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, îşi desfăşoară activitatea în domeniul în care a obţinut acest titlu.

Procedura de soluţionare a căii de atac

Cu privire la examinarea în completul filtru,

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen de judecată la data de 08 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra celor două căi de atac ce fac obiectul judecăţii, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma celor două căi de atac declarate în cauză, dar şi prin raportare la normele legale aplicabile litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte, constată următoarele:

În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri pronunţate în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte constată ca fiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora " Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", această cale de atac fiind, de altfel, corect menţionată în dispozitivul hotărârii recurate.

Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul exercitării căii de atac a recursului într-o situaţie, cum este cea în speţă, este cel legat de competenţa instanţelor în materia contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materia contenciosului administrativ şi fiscal, potrivit legii, iar conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ- fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică nu se prevede altfel".

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantului s-ar nesocoti dispoziţiile C. proc. civ. care prevăd expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs şi ar însemna ca instanţa supremă să soluţioneze apelul, cale ordinară de atac, ce nu este dat de lege în competenţa sa.

Faţă de aceste considerente, având în vedere, deopotrivă, şi soluţia adoptată în şedinţa judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal din 28 octombrie 2013, când s-a stabilit că judecarea apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, reţine că, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel, ca instanţe de contencios administrativ, se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului.

Analizând astfel criticile aduse de reclamantul A. sentinţei pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situaţia " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", partea invocând în esenţă greşita aplicare a legii salarizării unitare nr. 284/2010, în locul dispoziţiilor H.G. nr. 655/1990 " singura aplicabilă în materia activităţii în mediu cu surse de radiaţii".

Pe cale de consecinţă, dat fiind faptul că cererea de apel formulată de către reclamant conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată de reclamant, drept recurs şi să analizeze criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează ca, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., dar şi de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2016 (Complet RIL) publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2016, să respingă excepţia inadmisibilităţii apelului promovat de reclamantul A., invocată de recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii, ca rămasă fără obiect.

În continuare, analizând cele două recursuri ce fac obiectul judecăţii, în urma recalificării căii de atac, Înalta Curte urmează ca, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., să se pronunţe mai întâi cu privire la excepţiile invocate în această etapă procesuală, respectiv excepţia nulităţii recursului reclamantului A., invocată de recurentul -pârât Serviciul Român de Informaţii, eventual, excepţia tardivităţii aceluiaşi recurs, invocată din oficiu de instanţă, în şedinţa publică din data de 08 decembrie 2020, astfel cum reiese din practicaua Încheierii întocmite în cauză la acel termen de judecată, această încheiere făcând parte integrantă din prezenta hotărâre, conţinând inclusiv dezbaterile părţilor, atât cu privire la excepţiile invocate cât şi cu privire la fondul celor două recursuri.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului reclamantului A., invocată de recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii, Înalta Curte urmează a o respinge, în condiţiile în care, anterior, instanţa de control judiciar a apreciat că toate criticile formulate de reclamant împotriva sentinţei de fond pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului reclamantului A., invocată din oficiu de instanţă în şedinţa publică din data de 08 decembrie 2020, Înalta Curte urmează a o admite şi a respinge recursul acestuia, ca tardiv formulat, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit articolului 20 din Legea nr. 554/2004 " Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs…".

În cauză, în ceea ce priveşte calea de atac promovată de reclamant împotriva sentinţei de fond, se constată că hotărârea ce face obiectul prezentei judecăţi, în speţă sentinţa civilă nr. 323 din 01 februarie 2018 a fost comunicată reclamantului la data de 09.03.2018 (dosar fond) iar "Apelul" a fost transmis prin poştă de parte la data de 27.03.2018, astfel cum rezultă din conţinutul celor 2 ştampile aplicate pe plicul de expediere prin poştă a căii de atac, ataşat la dosar recurs, în condiţiile în care cele 15 zile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 554/2004, s-au împlinit la data de 26.03.2018, aceasta fiind ultima zi în care partea mai putea declara recurs împotriva acestei hotărâri, care, în data de 27.03.2018, a căpătat caracter definitiv faţă de reclamant.

Cum în cauză, astfel cum Înalta Curte a statuat şi anterior, calea de atac a apelului este incompatibilă cu domeniul contenciosului administrativ, hotărârea pronunţată în această materie putând fi atacată cu recurs, conform art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi nu cu apel, instanţa de control judiciar, reţine că, faţă de recalificarea dată căii de atac promovate de reclamant, în această materie nu se aplică "termenul de recurs de 30 de zile", prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din C. proc. civ., ce reprezintă dreptul comun, ci termenul de 15 zile, prevăzut de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege specială, derogatorie de la de la dreptul comun, în materia contenciosului administrativ. De altfel, dispoziţiile art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevăd că " 1) Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar dispoziţiile art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevăd că " 1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele legitime, pe de altă parte".

În raport de aceste date, se constată că, în prezenta cauză, calea de atac exercitată de reclamant, în confomitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, s-a făcut cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, respectiv în data de 27.03.2018, în condiţiile în care ultima zi pentru declararea resursului a fost 26.03.2018.

Înalta Curte reţine deopotrivă că, prin dispoziţiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Aşadar, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispoziţiilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs" iar potrivit dispoziţiilor 489 alin. (1) din acelaşi act normativ " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal..."

Se constată astfel că, aceste norme imperative instituie în sarcina recurentului obligaţia de a exercita acest drept procesual de atacare a hotărârii judecătoreşti într-un anumit termen, imperativ prevăzut de lege, depunerea cererii după împlinirea termenului legal, atragând, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului.

În cauză, astfel cum s-a reţinut anterior, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal şi fără a dovedi că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

De altfel, Înalta Curte constată că recurentul- reclamant nici nu a solicitat repunerea sa în termen.

Astfel, instanţa de control judiciar are în vedere dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd următoarele:

"Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Pe cale de consecinţă, neexercitarea dreptului procesual - în speţă, a recursului - în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancţiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care este decăderea.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a admite excepţia tardivităţii recursului reclamantului A., invocată din oficiu şi a respinge recursul declarat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 323 din 01 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

În ceea ce priveşte recursul promovat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii împotriva aceleiaşi hotărâri - Sentinţa civilă nr. 323 din 01 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte urmează a-l admite, în considerarea următoarelor argumente:

Analizând cererea de recurs şi criticile formulate de recurentul -pârât Serviciul Român de Informaţii, constată instanţa de control judiciar că, deşi în preambulul cererii autoritatea solicită casarea sentinţei " în principal, pentru necompetenţa instanţei de fond, iar în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală, respingând acţiunea, ca neîntemeiată", în continuare, în dezvoltarea recursului, partea a invocat doar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând critici ce se referă la " încălcări ale prevederilor legale", fără a mai decela şi alte critici referitoare la necompetenţa instanţei de fond.

Astfel, examinând sentinţa recurată, din perspectiva naturii juridice a raportului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., pe care-l invocă din oficiu, sens în care, va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Analizând actele şi lucrările dosarului de faţă, din ambele etape procesuale, din perspectiva naturii juridice a raportului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat instanţei obligarea pârâtului Serviciul Român de Informaţii

- la plata sumei constând în spor condiţii periculoase 15% pentru activitate în mediu cu radiaţii nucleare, spor calculat la salariul lunar brut obţinut în ultimii 3 ani, anterior datei trecerii în rezervă, respectiv 01.09.2016, precum şi

- la plata sumelor compensatorii lunare cuvenite aferente titlului de doctor pentru perioada decembrie 2014- iulie 2016.

Se constată astfel că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, litigiul de faţă nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamantul, ce a avut calitatea de cadru militar, cu grad de colonel, activând la UM 0466 din cadrul Serviciului Român de Informaţii, până la data de 01.09.2016, dată la care a trecut în rezervă, fiind pensionat pentru limită de vârstă, nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduce judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că acesta a adresat anterior pârâtului o cerere de acordare a aceloraşi sume solicitate pe calea acţiunii în instanţă, iar autoritatea pârâtă a respins-o sau nu a soluţionat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Mai constată Înalta Curte că, doar actele emise de autoritatea pârâtă "în regim de putere publică", prin realizarea competenţei administrative (ca sumă de atribuţii conferite unei entităţi în organizarea executării şi executarea în concret a legii) intră în sfera contenciosului administrativ, toate celelalte acte (cum sunt, de exemplu, cele aferente unor raporturi juridice civile, ori de muncă şi asigurări sociale) încheiate în cadrul unor raporturi juridice aparţinând altor ramuri de drept, excedând acestui domeniu.

Prin urmare, reţinând că solicitarea reclamantului priveşte un drept de natură salarială, întrucât derivă dintr-un raport de muncă, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, ce excede domeniului contenciosului administrativ, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Stabilind că raportul dedus judecăţii intră în sfera litigiilor de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

Raportat la aceste dispoziţii, instanţa de control judiciar constată că hotărârea primei instanţe este criticabilă în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, mai sus enunţate.

Sintagma "alcătuirea instanţei" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanţei, cât şi pe acelea referitoare la constituirea instanţei, noţiuni care nu sunt prevăzute ca atare în legislaţie.

Astfel, în Legea nr. 304/2004 sunt utilizate de legiuitor alternativ, astfel cum rezultă din prevederile art. 31 alin. (3) şi 41 alin. (3), în care se vorbeşte despre constituirea completelor de judecată cu numărul de judecători necesar formării completului de judecată, iar în C. proc. civ. este relevantă menţiunea din art. 426 alin. (1), potrivit căreia Când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari (. . . . . . . . . .), preşedintele îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea.

Apreciază Înalta Curte că judecarea cauzei de către un complet nespecializat în litigii de muncă şi asigurări sociale, fără includerea asistenţilor - judiciari, ar încălca o normă de procedură din care ar rezulta o vătămare adusă părţii şi care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

De altfel, reţine instanţa de control judiciar că, în această etapă procesuală, ambele părţi au invocat necompetenţa instanţei de fond ce a pronunţat hotărârea supusă analizei de faţă, reclamantul în cadrul concluziilor orale formulate de apărătorul său cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc pe fondul recursului, susţinând că, în cauză competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia Conflicte de Muncă şi pârâtul, în partea introductivă a căii de atac, solicitând casarea sentinţei" în principal pentru necompetenţa instanţei de fond, iar în subsidiar, ca neîntemeiată...", fără a dezvolta însă şi critici din care să se poată deduce dacă părţile se referă la încălcarea competenţei " altei instanţe", caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., sau, dacă instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce se referă în esenţă la competenţa materială procesuală (specializată).

In acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Recursul în interesul legii nr. 17/2018 a statuat că "Normele care reglementează competenţa materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiţie, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor.

Specializarea instanţelor/secţiilor şi judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ţine de organizarea şi administrarea justiţiei. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competenţa specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părţilor. Or nu poate fi lăsat la latitudinea părţilor ca, spre exemplu, o instanţă civilă să soluţioneze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ.

Faţă de aceste considerente, reţinând că litigiul de faţă are natura unui conflict de muncă, şi nu de contencios administrativ, raportat şi la dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform cărora "Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari", Înalta Curte constată ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sens în care va admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii, va casa sentinţa civilă atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În raport de soluţia dată cauzei, Înalta Curte nu va analiza şi motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, la rejudecare.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Constatând că sentinţa recurată este nelegală, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. care atrage casarea, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II a C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Recalifică calea de atac promovată de reclamantul A., ca fiind recursul.

Respinge excepţia inadmisibilităţii apelulului promovat de reclamantul A., invocată de recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii, ca rămasă fără obiect.

Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantului A., invocată, de asemenea, de recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii.

Admite excepţia tardivităţii recursului reclamantului A., invocată din oficiu.

Respinge recursul recurentului- reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 323 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii împotriva sentinţei civile nr. 323 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2020.

Judecător

Judecător

Judecător

C.

D.

E. Magistrat-asistent

L. Mihu

F..

11.01.2021

Jud. fond G. - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

08 noul C. proc. civ.

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Dosar nr. x/2016

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Preşedinte:

H. - judecător

I.

J. - judecător

- judecător

K. - magistrat-asistent

S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul A. şi recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informaţii împotriva sentinţei civile nr. 323 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică răspund părţile, respectiv apelantul-reclamant A. prin avocat L., cu împuternicire avocaţială ataşată la dosar şi recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii prin consilier juridic M., care depune delegaţie de reprezentare, ataşată la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se prezintă referatul cauzei, magistratul - asistent învederând următoarele:

- Dosarul se află la I termen de judecată;

- studiind actele şi lucrările dosarului se constată că reclamantul a calificat calea de atac împotriva sentinţei civile nr. 323 din 1 februarie 2018 ca fiind apelul şi nu recursul,

- în ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, se constată că, în cazul în care se apreciază că, în prezenta cauză, calea de atac ce poate fi exercitată este recursul şi nu apelul, în privinţa reclamantului, se constată că acest termen a fost depăşit, în condiţiile în care, raportat la data comunicării sentinţei recurate - 09.03.2018, cele 15 zile prevăzute de lege pentru exercitarea recursului s-au împlinit la data de 26.03.2018 iar recursul a fost depus prin poştă la data de 27.03.2018, cu 1 zi peste termenul legal;

- în privinţa pârâtului, recursul promovat de acesta a fost formulat şi motivat în termenul legal, respectiv în data de 30.03.2018, înainte de expirarea termenului legal, ce a avut loc la 06.04.2018, în condiţiile în care sentinţa i-a fost comunicată pârâtului la data de 21.03.2018,

- în ce priveşte timbrajul, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunea şi implicit calea de atac fiind scutite de la plata taxei judiciare de timbru, litigiul fiind asimilat conflictelor de muncă;

- ambii recurenţi au formulat întâmpinări şi Răspunsuri la întâmpinări;

- în cauză nu s-au invocat excepţii pe fondul recursurilor;

- la data de 02 decembrie recurentul reclamant a depus pe e-mail la instanţă o cerere de judecare a cauzei în lipsă;

- urmează ca instanţa să aprecieze cu privire la calificarea căii de atac, raportat la faptul că reclamantul a apreciat ca fiind apelul şi nu recursul, iar în cazul în care va aprecia calea de atac ca fiind recursul şi nu apelul, urmează a se verifica şi dacă a fost respectat termenul de exercitare a acestuia, de către recurentul -reclamant.

Înalta Curte califică calea de atac ce poate fi promovată în cauză ca fiind recursul şi, faţă de referatul magistratului asistent, din oficiu invocă excepţia tardivităţii recursului promovat de reclamant, sens în care acordă cuvântul reprezentanţilor părţilor, în principal, pe excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamant şi în subsidiar, pe fondul recursurilor ce fac obiectul judecăţii.

Apărătorul recurentului-reclamant solicită respingerea excepţiei tardivităţii întrucât, în opinia sa, nu este vorba despre un recurs, ci despre un apel, în cauză fiind vorba despre o acţiune în pretenţii care nu are legătură cu legea contenciosului administrativ. În raport de calificarea dată căii de atac, respectiv apelul, partea pe care o reprezintă are la dispoziţie termenul legal de 30 de zile şi nu termenul de 15 zile prevăzut pentru exercitarea recursului.

În susţinerea celor menţionate, depune o decizie pronunţată de secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care stabileşte exact aceleaşi lucru, respectiv faptul că instanţa de contencios administrativ nu este competentă să soluţioneze cauza nici pe fond şi nici în recurs, prima instanţă considerând greşit că este competentă. Apreciază, în continuare, că instanţa de fond nu a fost competentă să soluţioneze litigiul de faţă, iar în cauză calea de atac ce poate fi exercitată este apelul şi nu recursul.

Astfel, în situaţia în care se apreciază că este vorba despre un apel, astfel cum a fost învederat, solicită să se constate că acesta a fost formulat în termenul legal. Pe fondul căii de atac exercitate solicită, în principal, trimiterea cauzei instanţei competente să judece litigiul pe fondul său, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia Conflicte de Muncă.

Dacă instanţa apreciază că recursul este întemeiat, iar motivul de recurs întemeiat pe necompetenţă este fondat, dacă se constată că acesta a fost formulat în termen, solicită să se constate că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, urmând a se dispune trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă competentă.

În situaţia în care se va aprecia că este vorba despre recurs, apărătorul recurentului-reclamant solicită a se efectua verificări cu privire la tardivitate, apreciind că recursul a fost comunicat în termen, fiind depus în ultima zi a termenului, tocmai pentru a preveni orice discuţie referitoare la calificarea căii de atac. În opinia sa, cererea este în termen. Dacă instanţa va constata că cererea este în termen, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi motivată pe larg. Depune dovada cheltuielilor de judecată, solicitând astfel obligarea pârâtului la plata acestor cheltuieli.

Reprezentantul recurentului-pârât menţionează că, în ceea ce priveşte tardivitatea recursului formulat de reclamant, lasă la aprecierea instanţei.

Cât priveşte calificarea dată de recurentul -reclamant căii de atac ce poate fi promovată în prezenta cauză, ca fiind apelul şi nu recursul, consideră că apelul este inadmisibil, calea de atac fiind recursul, astfel cum, în mod corect, a menţionat şi judecătorul fondului în dispozitivul hotărârii. Totodată, consideră că apelul, astfel cum a fost formulat de recurentul-reclamant, nu poate fi calificat în recurs, întrucât nu este motivat în conformitate cu prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi din acest considerent apreciază că, în cauză, se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 489 din C. proc. civ., respectiv nulitatea.

În privinţa propriului recurs, solicită admiterea acestuia, astfel cum a fost formulat şi motivat în termenul legal. În sprijinul celor susţinute invocă, în plus, faţă de motivele invocate prin cererea de recurs, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/04.02.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 204/13.03.2020, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate invocată din oficiu de Curtea de Apel Bacău, constatându-se că dispoziţiile legale în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, sunt neconstituţionale. Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a fost avută în vedere de instanţa de fond când a dispus admiterea capătului de cerere cu privire la sporul de doctor. Acesta este un argument în plus, în susţinerea recursului promovat de autoritatea pe care o reprezintă, despre care nu avea cunoştinţă la momentul redactării căii de atac, Decizia Curţii Constituţionale fiind ulterioară formulării recursului de faţă.

Apărătorul recurentului - reclamant, în replică la concluziile formulate de reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de acesta, solicită a se constata că, din cuprinsul motivării căii de atac, astfel cum aceasta a fost făcută, rezultă în mod evident că nu a fost aplicat textul de lege corespunzător. Având în vedere că toate motivele privesc legalitatea, urmează să se constate că cererea sa poate fi încadrată în prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Cât priveşte decizia Curţii Constituţionale, urmează a se avea în vedere următorul aspect: la momentul sesizării instanţei, cu fondul litigiului, această decizie a Curţii Constituţionale nu exista, ea fiind aplicabilă în cazul dosarelor depuse ulterior publicării sale în Monitorul Oficial, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. declară dezbaterile închise şi reţine cauza, urmând ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., să se pronunţe, în principal, pe excepţiile invocate şi anume excepţia inadmisibilităţii apelului promovat de reclamantul A., respectiv excepţia nulităţii recursului aceluiaşi reclamant, ambele excepţii fiind invocate de recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii şi excepţia tardivităţii recursului promovat de reclamant, invocată din oficiu şi în subsidiar, eventual, pe fondul recursurilor.

ÎNALTA CURTE,

Având nevoie de timp pentru a delibera;

În conformitate cu prevederile art. 396 din C. proc. civ.

DISPUNE:

Amână pronunţarea la 17 decembrie 2020.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2020.