Hospital wins forced payment from Guarantee Fund for insured driver's post-bankruptcy claim

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 septembrie 2017, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 8709/28.08.2017 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata sumei de 1.442,72 de RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 215 din 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis contestaţia formulată de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor,

- a anulat Decizia nr. 8709 din 28 august 2017 emisă de pârât,

- a obligat pe pârât la plata sumei de 1.442,72 de RON către reclamant.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 215 din 23 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea contestaţiei formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 8709/28.08.2017, ca nefondată.

Recurentul-pârât a apreciat că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin determinarea concretă a prejudiciului în lipsa evaluării prealabile a autorităţii administrative şi obligarea directă a FGA la plata sumei de 1.442,72 RON.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată şi aplicată gresit legislaţia aplicabilă privind definiţia creanţei de asigurare şi a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanţa deţinută de Spital nu este o creanţă de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare.

Astfel, FGA nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi şi obligaţii ale niciunei societăţi de asigurare aflată în faliment şi nici nu preia patrimoniul acestora, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi modul de constituire şi funcţionare a acestuia, ca ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizaţii cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită şi de Norma ASF nr. 16/2015.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiţia creanţei de asigurări adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, în acelaşi sens, recurentul făcând trimitere şi la definiţia creditorului de asigurare menţionat la acelaşi articol din legea antereferită şi la definiţia creanţei de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

A mai susţinut recurentul-pârât că unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. De asemenea, a învederat că unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, care, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată se extinde şi asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.

În fine, acesta a opinat în sensul că unităţile medicale nu pot acţiona direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 02 mai 2018, intimatul-reclamant Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin concluziile scrise şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Prin cererea de plată înregistrată la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/24.05.2017, reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare a solicitat plata sumei de 1.442,72 de RON reprezentând suma la care partea responsabilă civilmente A. S.A. a fost obligată să o plătească spitalului (parte civilă) prin sentinţa penală nr. 499/15.07.2015, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul penal nr. x/2014

Prin Decizia nr. 8709/28.08.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) a fost respinsă cererea de plată, reţinându-se că Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare nu are calitatea de creditor de asigurare, această decizie fiind contestată în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa recurată a fost anulată Decizia nr. 8709/28.08.2017 emisă de pârât şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.442,72.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 499 din data de 15 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2014 s-a recunoscut Spitalului Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare, decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate B. urmare a săvârşirii unui accident de circulaţie de către numitul C., asigurat de răspundere civilă societatea A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată să le acopere.

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, în acest temei, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare pretenţiile acestuia în cuantum de 1.442,72 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

Instanţa de control judiciar aminteşte că, în materie penală, este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie, în mod direct, asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Este adevărat că sentinţa penală nr. 499 din data de 15 aprilie 2015 pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2014 nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.

Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2014, care în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare este îndreptăţită a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Cu privire la criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, având în vedere că, prin raportare la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, în mod corect instanţa de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 1.442,72 de RON către reclamant.

În concluzie, intimatul-reclamant deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, stabilită prin sentinţa penală nr. 499 din data de 15 aprilie 2015, pronunţată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 838/09.06.2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, iar aceasta se încadrează în limita plafonului de 450.000 RON stabilit de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de a aproba cererea de plată nr. x/24.05.2017 pentru suma de 1.442,72 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 215 din 23 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2020.