FGA liability for late payment penalties in RCA insurance claims and compensation valuation based on representative service unit prices.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 septembrie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând anularea Deciziei FGA nr. 8706/28.08.2017 şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie de acordare a despăgubirilor în suma totala de 4.227,63 RON, precum şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 4.227,63 RON de la data scadentei obligaţiei de plată (31 iulie 2016) şi până la data achitării efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat la data de 08 martie 2018 cerere de modificare a cererii de chemare in judecata solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună: anularea articolului 2 al Deciziei FGA nr. 8706/28.08.2017; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.138,80 RON; obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 4.227,63 RON de la 31 iulie 2016 până la data plăţii parţiale a sumei de 3.088,83 RON (24 mai 2017) şi asupra sumei de 1.138,80 RON de la 24 mai 2017 şi până la plata efectivă; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1366 din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor,

- a anulat art. 2 din Decizia nr. 8706/28.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata în favoarea părţii reclamante şi a sumei de 1.138,80 RON cu titlu de diferenţă despăgubire,

- a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumelor de 50 de RON şi 113,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru,

- a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Recursurile formulate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond cu privire la capătul de cerere referitor la penalităţi, susţinându-se că hotărârea a fost dată cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, a considerat că, în contra celor reţinute de instanţa de fond, FGA este dator, ca pe lângă diferenţa de despăgubire neachitată, să achite şi penalităţile de întârziere prevăzute de lege, întrucât, în opinia sa, normele legale ce reglementează modul de instrumentare a dosarelor de daună, precum şi plata despăgubirilor, nu se aplică selectiv Fondului.

În contextul enunţării prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora la data producerii evenimentului asigurat era în vigoare Norma ASF nr. 23/2014, cu referire concretă la art. 38 din această normă, care reglementează despăgubirea datorată de asiguratorul RCA în caz de neîndeplinire la termen a obligaţiilor contractuale, precum şi art. 1535 din C. civ. şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-reclamant a apreciat că obligaţia asiguratorului aflat în insolvenţă de a despăgubi integral persoana prejudiciată, devine obligaţia proprie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, acesta fiind ţinut să îl despăgubească integral pe creditorul de asigurare, cu toate sumele cuvenite, în limitele plafonului de asigurare.

În fine, a criticat recurenta-reclamantă reţinerea primei instanţe în sensul că penalităţile de întârziere nu se încadrează în categoria creanţelor născute din contractul de asigurare, invocând prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 cu privire la aplicarea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pentru neplata la termen de către FGA a sumelor datorate, menţionând şi momentul de la care, în opinia sa, se calculează penalităţile.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea contestaţiei ca nefondată, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. 8706/28.08.2017 emisă de acesta în dosarul de daună nr. RA5377B16, susţinând că prima instanţă a soluţionat cauza cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, făcând trimitere la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prevăzut de Legea nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, acesta a arătat că nu se substituie asiguratorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asiguratorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule, Fondului neputându-i-se impune tarife şi preţuri ale pieselor practicate de diverse unităţi reparatoare, acesta analizând despăgubirile cu ajutorul sistemului de calcul B., în opinia sa, instanţa de fond confundând obligaţia de paltă a FGA cu obligaţia de plată a asiguratorului.

Astfel, cu privire la faptul că FGA în baza dispoziţiilor legale nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 1350, art. 1290 şi art. 969 C. civ., art. 1530 şi art. 1537 din acelaşi cod.

Totodată, cu privire la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul a arătat că este obligat la analizarea şi instrumentarea dosarelor de daună conform acestor prevederi, acestea fiind condiţii de asigurare, iar nu condiţii de tarifare sau preţuri impuse de unităţile reparatoare, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, insistând pe inexistenţa unui raport contractual, care să atragă răspunderea contractuală de plată a pârâtului.

În fine, au mai fost invocate dispoziţiile art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziţii în raport cu care, preluând dosarul de daună de la asiguratorul C. S.A., Fondul a procedat la analizarea cererii şi a înscrisurilor depuse de reclamantă, precum şi a înscrisurilor existente în dosarul de daună preluat şi, evaluând în sistemul B. despăgubirea cuvenită în urma evenimentului asigurat, costul pieţelor şi al manoperei, a rezultat că reclamantei nu i se cuvine suma menţionată în devizele de reparaţii şi factura emisă de unitatea service.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului formulat de partea adversă, ca neîntemeiat, apreciind că soluţia instanţei de fond cu privire la plata despăgubirilor solicitate este temeinică şi legală.

4.2. Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat, apreciind că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere nu sunt creanţe de asigurare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de drept şi de fapt relevante

Landata de 24 iunie 2016 a avut loc un accident de circulaţie din culpa conducătorului autoturismului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la societatea D. S.A., acesta intrând în coliziune cu autoturismul cu nr. de înmatriculare x, cu privire la care partea reclamantă a efectuat reparaţii în sumă de 4.227,63 RON (factura x/15.07.2016 şi deviz aferent), sumă cesionată de unitatea service reparatoare de la proprietarul autoturismului avariat.

Prin decizia atacată nr. 8706/28.08.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul, recunoscând reclamantei A. S.R.L. calitatea de creditor de asigurare, a admis cererea de plată pentru suma de 3.088,83 la art. 1 şi a respins cererea de plată cu privire la suma de 1.138,8 RON la art. 2 .

Pentru a emite această soluţie, FGA a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse din accidente de vehicule, cu modificările si completările ulterioare, nu se justifică acordarea sumei de 1.138,8 RON, reprezentând diferenţa tarif manoperă de la suma solicitată de 240 RON/oră fără TVA la suma de 130 RON/oră fără TVA tarif propriu unităţilor reparatoare cu statut de reprezentanţă, reparaţia autovehiculului avariat în evenimentul rutier efectuându-se într-o unitate service care nu are statut de reprezentanţă; în analizarea cererilor de plată, FGA se raportează la preţurile unităţilor service de reprezentanţă pentru autoturismele avariate, pentru a evita discrepanţe între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plata formulate de aceştia. În acest sens, s-a considerat un preţ serios cel practicat de unităţile service de reprezentanţă. Soluţia a fost justificată în drept în temeiul prevederilor Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii, pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privitoare la scopul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, pe considerente referitoare la faptul că între valoarea prestaţiei executate şi preţul plătit trebuie să existe un echilibru, pe cazuri similare şi preţurile agreate de reprezentanţele mărcilor autovehiculelor.

Prin sentinţa civilă recurată a fost anulată parţial Decizia nr. 8706/28.08.2017, numai în ceea ce priveşte art. 2 şi a fost obligat pârâtul la plata în favoarea părţii reclamante şi a sumei de 1.138,80 RON, cu titlu de diferenţă despăgubire, precum şi a sumelor de 50 de RON şi 113,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru, respingându-se în rest acţiunea reclamantei, ca nefondată.

2. Recursul recurentei-reclamante A. S.R.L.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la aplicarea/interpretarea greşită de către judecătorul fondului a dispoziţiilor legale ce reglementează creanţele creditorilor de asigurări, respectiv cu privire la obligarea FGA inclusiv la plata penalităţilor de întârziere, critici pe care le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere ori dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că societatea D. S.A. nu datorează penalităţi de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Totodată, instanţa constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalităţile de întârziere/dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Totodată, Normele ASF nr. 16/2015 prevăd clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului D. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

3. Recursul recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), nu formulează critici concrete şi nu aduce argumente în susţinerea acestui motiv de casare, criticile formulate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind formulate exclusiv în susţinerea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic faţă de considerentele sentinţei pronunţate în fond, cu referire concretă la modul în care prima instanţă a interpretat condiţiile legale de aplicare a prevederilor art. 2 şi art. 12 din Legea 213/2015, art. 1350, art. 1290 şi art. 969, art. 1530 şi art. 1537 din C. civ., art. 18 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Aşadar, prin criticile formulate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiilor legale antereferite, cărora acesta le-a dat o interpretare proprie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabileşte pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare şi nu de o medie a preţurilor practicate de unităţile de specialitate, ori de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În speţă nu poate fi reţinută limitarea acordării despăgubirile la preţurile practicate de către unităţile de reprezentanţă, chiar dacă anterior a existat o prevedere în actul normativ referitoare la preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă ("preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora") întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015).

Aşa fiind, instanţa de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reţine că în lipsa unui temei legal, instanţa nu poate considera că decizia autorităţii pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă.

Mai observă Înalta Curte că diferenţa respinsă la plată, potrivit deciziei atacate şi documentaţiei administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei, însă apreciază că, faţă de dispoziţiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală şi temeinică pentru că păgubitul nu poate fi condiţionat de a-şi efectua reparaţiile la o anumită unitate.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la preţurile stabilite de unităţile service în fiecare din cazurile concrete şi prin raportare la documentele justificative eliberate de unităţile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Totodată, reţine Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA".

Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă (care este conform poliţei aflate la dosarul instanţei de fond de 1.000.000 euro pentru pagubele materiale), iar nu în funcţie de un preţ mediu practicat şi nici de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Înalta Curte apreciază, aşadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorităţii de a achita întreaga despăgubire solicitată şi plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deşi pare obiectiv, nu este prevăzut de lege şi anume preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

În cauză dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost depăşit întrucât în cauză pe operaţiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispoziţiile art. 51 alin. (3), (6) şi 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparaţiilor efectuate la o unitate specialitate şi probat de reclamantă cu documente justificative nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite preţuri de reprezentanţă, verificare care a excedat obligaţiei de diligenţă a fondului în raport de dispoziţiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În fine, instanţa de control judiciar aminteşte că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte o limită cu privire la întinderea despăgubirii ce poate fi acordată de FGA (450000 RON per creditor de asigurare), însă acesta excedează obiectul speţei de faţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei civile recurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1366 din 22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2020.