Magistrate salary equalization: inclusion of judicially awarded increments in the sectoral reference value and non-retroactivity of new reference values

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 03.05.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Iaşi:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, prin ministrul Justiţiei, la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare brută lunară a reclamantei cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curţii de Apel Iaşi, astfel cum a fost lămurită prin decizia nr. 5/17.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în sensul acordării drepturilor băneşti rezultate din aplicarea creşterilor salariale până la data de 31.12.2009;

- anularea parţială a Ordinelor nr. 46801/C.21.12.2016 şi nr. 9405/01.02.2017 ale Ministrului Justiţiei şi/sau obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu 19.05.2014, respectiv de 445,5 RON, începând cu data de 01.12.2015 (cu includerea majorării de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014);

- obligarea pârâtei Curtea de Apel Iaşi la recalcularea şi achitarea diferenţelor salariale rezultate după includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON - începând cu data de 19.05.2014 (în termenul general de prescripţie) şi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, şi până la data de 31.12.2016, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu aplicarea dobânzii legale asupra acestor diferenţe salariale datorate;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la emiterea noilor ordine de salarizare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor reprezentând drepturi salariale.

La data de 13.06.2017 reclamanta a formulat o cerere completatoare, solicitând anularea Ordinului nr. 1485/C/24.05.2017 al Ministrului Justiţiei şi obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON începând cu 19.05.2014, respectiv de 445,5 RON începând cu data de 01.12.2015, (cu includerea majorării de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 490 din 9 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea modificată a reclamantei A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Iaşi; a anulat ordinele atacate; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamantei un nou ordin de salarizare, care să cuprindă drepturile salariale de 2%, 5%, 11% stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, raportat la decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi decizia CCR nr. 794/2016, ţinând cont de vechimea în muncă, gradul profesional, funcţia, sporurile salariale şi să dispună plăţile aferente, începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din 01.12.2015, prin ordonatorul de credite corespunzător de la momentul plăţii, toate actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 490 din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri reclamanta A. şi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Iaşi.

3.1. Prin recursul său, pârâtul Ministerul Justiţiei solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii reclamantei, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că fără temei legal instanţa de fond a admis cererea reclamantei, în sensul obligării pârâţilor la calcularea indemnizaţiei reclamantei în raport de VRS 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condiţiile în care, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, nu existau în plată indemnizaţii la care să fie aplicată VRS de 405 RON.

Cât priveşte decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, recurentul-pârât se referă la neretroactivitatea ei, în raport de care apreciază pretenţiile reclamantei formulate pentru o perioadă anterioară ca inadmisibile. Ţinând cont de stabilirea unei noi indemnizaţii de încadrare prin raportare la o VRS de 405 RON, folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii, a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017, care a modificat OMJ nr. 4680/C/20.12.2016, în sensul că începând cu 01.10.2016 judecătorii beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015, indemnizaţie care s-a plătit începând cu luna februarie 2017 pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca ulterior să fie plătite şi diferenţele rezultate pentru perioada anterioară.

În raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2015 şi ale deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi având în vedere VRS de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii, începând cu 01.10.2016 se poate observa că reclamanta nu are niciun temei legal de a pretinde aplicarea acestei VRS, de la 09.04.2015, în condiţiile în care ea nu a fost folosită anterior datei de 01.10.2016.

În concluzie, obligând la stabilirea unei indemnizaţii în raport de VRS 405 începând cu 09.04.2015, instanţa de fond a făcut o aplicare incorectă a legii.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei şi emită un nou ordin de salarizare care să cuprindă indexările de 2%, 5% şi 11% stabilite prin hotărâri judecătoreşti, recurentul-pârât arată că, începând cu 01.01.2010, calculul salariilor s-a realizat potrivit anexei nr. VI a Legii unice de salarizare nr. 330/2009, neputând fi avute în vedere majorările anterior arătate, acordate prin hotărâri judecătoreşti în baza O.G. nr. 10/2007.

Câtă vreme reclamanta nu a contestat modalitatea de salarizare începând cu 01.01.2010, criticile formulate în cadrul prezentei cauze trebuie respinse ca inadmisibile.

Trebuie observat şi că, pentru perioada 01.08.2016-01.10.2016 indemnizaţiile de încadrare brute lunare ale judecătorilor au fost recalculate prin raportare la VRS 381,823 RON, care include toate majorările acordate (adică 5%, 2% şi 11%, precum şi majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 290/2015) în vederea stabilirii salarizării la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime, sens în care a fost emis OMJ nr. 4680/21.12.2015.

Recurentul-pârât critică şi soluţia primei instanţe de acordare a diferenţelor salariale solicitate, dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, atribuţia ministrului Justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare potrivit art. 8 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 284/2010, iar a Ministerului Justiţiei este de vira banii, iar nu de a efectua plata, în concret, a diferenţelor salariale solicitate. Ultima obligaţie incumbă Curţii de Apel Iaşi, ca ordonator secundar de credite şi instanţă în cadrul căreia reclamanta îşi desfăşoară activitatea de judecător.

Deci, raportul obligaţional având ca obiect plata drepturilor salariale se desfăşoară între reclamantă şi instanţa la care funcţionează.

Pe de altă parte, este lipsită de temei acordarea diferenţelor salariale pentru perioada anterioară emiterii ordinelor criticate şi formulării solicitării de emitere a noi ordine de salarizare. Potrivit primei instanţe, raportul litigios vizează nelegalitatea ordinelor salariale atacate şi refuzul Ministerului Justiţiei de a emite noi ordine. Ca atare, diferenţele salariale puteau fi acordate doar începând cu data de la care aceste ordine s-au aplicat, cu atât mai mult cu cât nu a fost contestată salarizarea nici începând cu anul 2010 şi nici de la data de 09.04.2015, data aplicării Legii nr. 71/2015.

Dispozitivul sentinţei recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plăţii accesoriilor drepturilor salariale recunoscute reclamantei pentru că această obligaţie excedează atribuţiilor pârâtului Ministerul Justiţiei.

De asemenea, recurentul solicită înlăturarea obligaţiilor de plată a acestor accesorii şi în virtutea îndeplinirii de către pârât a obligaţiei de a stabili noile niveluri de salarizare în aceeaşi zi în care a fost publicată decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, respectiv la data de 21.12.2016, când a fost emis Ordinul OMJ nr. 4680/C.

3.2. Prin recursul său, pârâta Curtea de Apel Iaşi solicită casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată pentru toate capetele de cerere, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că în aplicarea Legii nr. 71/2015, care a modificat şi completat O.U.G. nr. 83/2014, trebuie să se ţină seama de decizia nr. 23/26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se referă la interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi prin care s-a statuat că legiuitorul a urmărit eliminarea diferenţelor salariale dintre persoanele care fac pare din aceeaşi categorie socio-profesională, care ocupă aceeaşi funcţie, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, diferenţe rezultând din trecerea într-o nouă tranşă de vechime în funcţie/în muncă după data de 01.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, respectiv s-a urmărit reglarea situaţiilor în care indemnizaţia de încadrare este mai mică decât cea a persoanelor care au trecut în aceleaşi tranşe anterior datei de 01.01.2011, iar nu acordarea unor sporuri sau majorări, cum este pretinsa majorare de 18%.

Raportat la dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2015 şi ale deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, recurenta-pârâtă arată că acestea nu pot servi unor pretenţii formulate în temeiul altor prevederi legale. Or, dată fiind formularea clară din art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, nu pot fi primite argumentele primei instanţe privind existenţa unor hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a majorărilor de 18% sau a VRS de 405 RON pentru unii magistraţi şi aplicabilitatea acestora la nivelul întregii familii ocupaţionale a "Justiţiei" .

Referindu-se la salarizarea la nivel maxim, textul de lege ultim invocat presupune condiţia ca respectiva componentă salarială să fi fost efectiv inclusă în salariul funcţiei de comparaţie şi nu poate fi extinsă la supoziţia recunoaşterii unor drepturi care, ipotetic cuvenite, nu făceau parte din salariul de referinţă al funcţiilor similare. În consecinţă, existenţa unor hotărâri judecătoreşti de acordare a unor majorări salariale nu este suficientă pentru a atrage aplicabilitatea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, ci textul produce efecte numai în situaţia existenţei în plată la data de 09.04.2015 a unor salarii calculate cu includerea acestor majorări reflectate în VRS.

Este de reţinut şi că, în cauză, reclamanta nu a probat că, la data de 09.04.2015, existau magistraţi care să fi avut în plată drepturi salariale calculate raportat la VRS de 405 RON sau prin includerea majorărilor de 18%.

Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept priveşte numai judecătorii pensionaţi, nefiind permisă o extindere a efectelor deciziei la situaţii care nu au fost analizate.

3.3. Prin recursul său, reclamanta A. solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată, respectiv includerea în indemnizaţia brută a drepturilor salariale de 18%, reprezentând creşterile salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curţii de Apel Iaşi, şi pentru perioada 12.11.2009 - 09.04.2015, respectiv emiterea unui nou ordin de salarizare pentru această perioadă, cu luarea în considerare a creşterilor salariale de 18 %; recalcularea drepturilor salariale având în vedere sumele achitate prin eşalonare pentru perioada cuprinsă între data primei plăţi prin eşalonare - 28.09.2010 şi data plăţii efective a sumelor datorate de pârâţi - februarie 2016, în baza titlului executoriu - decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curţii de Apel Iaşi; achitarea diferenţelor salariale după includerea creşterilor salariale de 18 % în indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 12.11.2009 - 09.04.2015, actualizarea sumei astfel stabilite cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare; obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Iaşi la alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor sumelor corespunzătoare drepturilor salariale menţionate.

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă arată că prin decizia civilă nr. 94/2008 a Curţii de Apel Iaşi s-a stabilit obligaţia pârâţilor de a plăti reclamantei drepturi salariale rezultate din aplicarea creşterilor de 2%, 5% şi 11%, în baza acestei hotărâri judecătoreşti fiind efectuate anumite plăţi în perioada 2008-2015. Această hotărâre care a recunoscut dreptul la majorarea indemnizaţiei de încadrare cu indexările prevăzute de O.G. nr. 10/2007 trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, acest drept existând efectiv şi permanent, lună de lună.

Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aplicabilă în cauza de faţă, nevizând strict situaţia judecătorilor pensionari, câtă vreme s-a stabilit în mod obligatoriu că drepturile acordate magistraţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile referitoare la creşterile salariale anterior enunţate se includ în sintagma "indemnizaţie avută".

Prin urmare, aceste majorări stabilite irevocabil nu au fost pierdute niciodată de către reclamantă şi, prin raportare la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 şi ulterior la art. 1 din Legea nr. 284/2010, creşterile salariale de 18% trebuiau incluse în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brute lunare începând cu data de 01.01.2010, adică de la intrarea în vigoare a legilor unice de salarizare.

Recursul vizează plata acestor diferenţe salariale rezultate din creşterile de 5%, 2% şi 11% recunoscute prin decizia civilă nr. 94/2008 a Curţii de apel Iaşi începând cu 12.11.2009 şi până la data de 09.04.2015.

3.4. Recurenta-reclamantă A. a depus şi o dezvoltare a motivelor de recurs, prin care solicită obligarea Ministerului Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare, prin care să stabilească indemnizaţia brută lunară de încadrare cu includerea creşterilor salariale de 5%, 2% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 şi recunoscute prin sentinţa civilă 2185/23.11.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi, irevocabilă prin decizia civilă nr. 94/22.02.2008 a Curţii de Apel Iaşi, astfel cum a fost lămurită prin decizia nr. 5/17.01.2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, începând cu data de 01.01.2010 şi până la data de 09.04.2015; obligarea pârâtei Curtea de Apel Iaşi la recalcularea şi achitarea diferenţelor salariale rezultate după includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu data de 19.05.2014 (adică pentru perioada care se încadrează în termenul general de prescripţie) şi până la data de 09.04.2015, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare asupra acestor diferenţe salariale datorate; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata unor daune cominatorii de 100 RON/zi întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la emiterea noului ordin de salarizare; obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare plăţii sumelor reprezentând drepturi salariale.

În motivare arată că pretenţiile vizând obligarea la emiterea ordinului pentru perioada 01.01.2010-09.04.2015 precum şi plata diferenţelor salariale aferente perioadei 19.05.2014-09.04.2015 (în termenul de prescripţie prevăzut de art. 166 din Codul muncii), au fost analizate din perspectiva unui temei legal greşit, şi anume a O.U.G. nr. 83/2014 când, în, realitate, temeiul cererii vizând această perioadă l-au constituit dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 şi art. 1 din Legea nr. 284/2010 şi hotărârea judecătorească prin care au fost acordate drepturile aferente acestor creşteri salariale începând cu 01.01.2007 şi până la data de 31.12.2009.

Titlul executoriu a fost lămurit în sensul că drepturile băneşti sunt acordate până la 31.12.2019, însă, şi ulterior acestei date pârâţii aveau obligaţia de a le plăti în baza hotărârii judecătoreşti deoarece creşterile salariale făceau parte din indemnizaţia avută în vedere în conformitate cu prevederile legale care au reglementat salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice începând cu data de 01.01.2010.

Recurenta- reclamantă precizează că, deşi aceste drepturi erau datorate cu 01.01.2010, prin acţiune s-a solicitat plata diferenţelor salariale care se încadrează în termenul general de prescripţie de 3 ani, respectiv începând cu 19.05.2014.

4. Apărările formulate

4.1. Recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iaşi a formulat întâmpinare, prin care solicită admiterea recursului formulat de Ministerul Justiţiei şi respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Atât pe calea întâmpinării cât şi prin intermediul unor precizări scrise, formulate la 27.11.2020, recurenta- pârâtă Curtea de Apel Iaşi arată că, prin Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, s-a dispus ca în perioada 09.04.2015-30.11.2015 judecătorii să beneficieze de o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o VRS de 421,36 RON, iar în perioada 01.12.2015-31.12.2017 de o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o VRS de 463,5 RON.

Prin Ordinul nr. 94/C/04.01.2019 s-a dispus în acelaşi sens în privinţa judecătorilor încadraţi în circumscripţia Curţii de Apel Iaşi. Cum aceste drepturi includ VRS de 405 RON şi 445,5 RON, se solicită admiterea recursurilor pârâţilor şi respingerea cererii, ca rămasă fără obiect pentru toate capetele de cerere, cu menţiunea că plata drepturilor salariale se efectuează conform O.U.G. nr. 3/2019 referitoare la eşalonarea plăţilor.

Mai arată că majorările salariale de 18% sunt incluse în VRS de 405 RON şi 445,5 RON, aşa încât reclamanta nu putea solicita în cadrul unei acţiuni având ca obiect anularea unor ordine ale Ministerului Justiţiei emise în baza O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015 stabilirea unor drepturi pentru o perioadă anterioară datei la care au intrat în vigoare actele normative respective.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, arată că cererea introductivă nu are întocmai capetele de cerere expuse prin recursul declarat. Mai exact, prin cererea introductivă s-a solicitat plata unor diferenţe salariale încadrate în termenul general de prescripţie de 3 ani, respectiv începând cu data de 19.05.2014, iar nu din 2010.

Recursul este nefondat întrucât începând cu data de 01.01.2010 nu a existat un temei de drept pentru acordarea unor drepturi salariale ce nu au mai fost recunoscute de lege.

Pe de altă parte, decizia nr. 23/2015 a ÎCCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept priveşte numai judecătorii pensionaţi.

4.2. Prin întâmpinare la motivele dezvoltate de recurs ale recurentei-reclamante, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei invocă excepţia tardivităţii formulării acestora. Recurentul-pârât invocă şi rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, pe aceleaşi considerente invocate şi de recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iaşi, referitoare la emiterea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante în soluţionarea recursurilor declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Iaşi

Prin recursurile declarate de pârâţi este criticată sentinţa pronunţată în cauză de instanţa de fond, în ceea ce priveşte soluţiile de anulare a ordinelor la care s-a referit cererea de chemare în judecată şi de obligare a Ministerului Justiţiei la emiterea în favoarea reclamantei a unui nou ordin de salarizare, care să cuprindă "drepturile salariale de 2%, 5%, 11% stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, raportat la decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi decizia CCR nr. 794/2016, ţinând cont de vechimea în muncă, gradul profesional, funcţia, sporurile salariale", precum obligarea aceluiaşi pârât la a dispune "plăţile aferente, începând cu data de 09.04.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, majorare aplicabilă din 01.12.2015, prin ordonatorul de credite corespunzător de la momentul plăţii, toate actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective".

Criticile ambilor pârâţi sunt în sensul că, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016, care a modificat O.U.G. nr. 57/2015 nu existau în plată indemnizaţii în care să fie aplicată VRS de 405 RON. Raportarea la o VRS de 405 RON, majorată apoi cu 10% în baza Legii nr. 293/2015, a fost folosită de ÎCCJ şi de CSM începând cu 1.10.2016, dată de la care şi Ministerul Justiţiei a recunoscut raportarea indemnizaţiilor la aceeaşi valoare sectorială, conform OMJ nr. 4680/20.12.2016.

Deci, prin recursuri se critică raportarea indemnizaţiei pentru perioada 9.04.2015 - 1.10.2016 la VRS de 405, majorată de la 1.12.2015 cu 10%, pe motiv că nu au existat în perioada respectivă indemnizaţii în plată care să se bazeze pe o astfel de valoare de referinţă sectorială, neexistând nici temei legal care să sprijine raportarea la această valoare de referinţă sectorială.

Începând cu data de 9.04.2015, art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, a prevăzut salarizarea la nivelul maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, în cazul personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin decizia nr. 38 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014, că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Această dezlegare se întemeiază şi pe decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate susţinerile recurenţilor conform cărora majorările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti nu ar trebui avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei prin care se susţine caracterul inadmisibil al cererii promovate pentru o perioadă anterioară emiterii ordinelor contestate.

Astfel, prin decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, că dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Adică, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă categoriile de drepturi reglementate de lege ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii fiind aplicabil dreptul comun, care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite. Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

Pe cale de consecinţă, nici formularea cerererii şi pentru o perioadă anterioară emiterii ordinelor contestate nu este inadmisibilă, câtă vreme se urmăreşte recunoaşterea unor drepturi salariale, în temeiul unor prevederi legale.

De altfel, prin emiterea ordinului nr. 2066/C/24.05.2018 (la nivelul tuturor instanţelor) şi a ordinului nr. 94/C/04.01.2019 (la nivelul Curţii de Apel Iaşi), Ministerul Justiţiei a recunoscut pentru perioada antereferită beneficiul unei indemnizaţii de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o VRS chiar mai mare decât cea pretinsă prin cererea introductivă, respectiv de 421,36 RON până la 01.12.2015 şi de 463,5 RON după această dată.

Cât priveşte acordarea diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii sectoriale de referinţă pretinse prin cererea introductivă, hotărârea pronunţată nu neagă existenţa raportului obligaţional între reclamantă şi instanţa la care fununcţionează, ci dimpotrivă, îl valorifică, stabilind că plata urmează a fi făcută de ordonatorul de credite secundar. Cu alte cuvinte, Ministerul Justiţiei nu este obligat la plata drepturilor salariale (şi a accesoriilor), aşa încât este nefondată critica referitoare la o astfel de obligaţie, care ar exceda atribuţiilor recurentului.

Sunt fondate însă susţinerile recurentei-pârâte Curtea de Apel Iaşi prin care se arată că majorările salariale de 18 % prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007 sunt deja incluse în valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, aşa încât referirea instanţei de fond, în dispozitivul hotărârii, atât la creşterile salariale de 2%, 5% şi 11%, cât şi la VRS de 405 RON fie este redundantă, fie nu corespunde considerentelor. Pentru aceste motive, Înalta Curte va reforma sentinţa în sensul că drepturile salariale cuvenite reclamantei începând cu data de 09.04.2015 se raportează la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % de la data de 01.12.2015 (rezultată din creşterile salariale de 18 % prevăzute de O.U.G. nr. 10/2007).

Cât priveşte susţinerile referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Ordinele ministrului Justiţiei pe care se sprijină invocarea incidentului procedural sunt ulterioare pronunţării hotărârii şi declarării recursurilor.

Ordinul nr. 94/C/04.01.2019 recunoaşte în favoarea reclamantei, începând cu 9.04.2015 o indemnizaţie brută corespunzătoare unei valori de referinţă sectoriale mai mari de 405, majorate apoi, de la 1.12.2015, cu 10%.

Socotind ordinul menţionat o punere în executare parţială a sentinţei recurate, sentinţă care nu se referă numai la emiterea ordinului, ci şi la plata diferenţelor salariale, Înalta Curte nu poate primi excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

2. Argumentele de fapt şi de drept relevante în soluţionarea recursului declarat de reclamanta A.

Prealabil analizării pe fond a acestui recurs, este de menţionat că, prin dezvoltarea adusă motivelor de recurs după împlinirea termenului de recurs, recurenta-reclamantă a corectat susţinerile din cererea de recurs iniţială referitoare la perioada pentru care susţine pretenţiile din cererea introductivă neîncuviinţate de instanţa de fond şi a dezvoltat criticile care se regăsesc în cererea de recurs formulată în termenul legal de declarare a căii de atac, motiv pentru care Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii completării motivelor de recurs, susţinută de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, constatând că nu a avut loc o extindere a motivelor de recurs.

O altă observaţie care se impune este aceea că, hotărârea recurată nu distinge între perioada ulterioară datei de 9.05.2015, pentru care cererea a fost primită, aşa cum a fost formulată, şi perioada anterioară acestei date (pentru care, de asemenea, s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare şi plata diferenţelor salariale pentru 19.05.2014-9.04.2015).

Cu alte cuvinte, instanţa de fond nici nu a tratat distinct această perioadă şi nici nu a încuviinţat pretenţiile corespondente ale reclamantei, înţelegându-se că a socotit, implicit, că astfel de pretenţii nu pot fi primite pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a normei care a reglementat egalizarea la nivelul maxim a indemnizaţiilor, şi anume, art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015.

Criticile reclamantei sunt subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ. - greşita aplicare a legii.

Recurenta-reclamantă arată că pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 9.04.2015 nu se întemeiază pe O.U.G. nr. 83/2014, ci pe dispoziţiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 şi art. 1 din Legea nr. 284/2010, precum şi pe hotărârea judecătorească prin care i-au fost acordate drepturile aferente creşterilor salariale începând cu 01.01.2007.

Astfel, recurenta-reclamantă invocă caracterul executoriu al deciziei civile nr. 94/22.02.2008 a Curţii de Apel Iaşi, apreciind că, în baza acestei hotărâri, creşterea salarială de 18% trebuia inclusă în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brute lunare de la 01.01.2010, ca dată de debut a aplicării legilor unice de salarizare.

Înalta Curte constată că pretenţiile recurentei se circumscriu punerii în executare a hotărârii antereferite, dovadă în acest sens stând demersurile repetate pentru lămurirea titlului executoriu, faţă de care s-a pronunţat Curtea de Apel Iaşi prin decizia nr. 5/17.01.2017, prin încheierea din 19.03.2019 şi prin încheierea din 25.02.2020.

De vreme ce pretenţiile reiterate prin recurs (recunoaşterea, prin emiterea unui ordin de salarizare, a unei indemnizaţii care să cuprindă creşterile salariale de 18% şi după data de 01.01.2010 şi plata diferenţelor salariale începând cu 19.05.2014) ţin de punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de care recurenta-reclamantă se prevalează, acestea nu pot fi reanalizate într-un un nou demers judiciar, autoritatea de lucru judecat operând nu numai în efectul său pozitiv, pe care se bazează executorialitatea hotărârii, cât şi în efectul său negativ, care face inadmisibilă o nouă cerere de chemare în judecată referitoare la aceleaşi pretenţii.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 490 din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate. Va admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi sentinţe, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va obliga pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % de la data de 01.12.2015 şi să dispună plăţile aferente prin ordonatorul de credite, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, menţinând dispoziţiile referitoare la anularea ordinelor atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 490 din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iaşi împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamantei începând cu data de 09.04.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10 % de la data de 01.12.2015 şi să dispună plăţile aferente prin ordonatorul de credite, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Menţine dispoziţiile referitoare la anularea ordinelor atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.