Recovery of illegal public expenditure: validity of mandate contracts and compliance with preventive financial control for reimbursements of commutes, housing, and commissions

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala CN Romarm S.A., în contradictoriu cu pârâţii DG.R.F.P. Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară Compartimentul Gorj şi M.F.P. - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor a formulat la data de 23.05.2017, contestaţie împotriva deciziei nr. 85/P/28.11.2016 emisa de Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, respectiv împotriva măsurilor nr. 5 - 8, 10 - 13, 24, 26 şi 27, dispuse prin dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară Compartimentul Gorj şi împotriva dispoziţiei obligatorii nr. CV3443/07.10.2015 emisa de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Craiova Activitatea de Inspecţie Fiscală Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară Compartimentul Gorj, respectiv împotriva măsurilor nr. 5 - 8, 10 - 13, 24, 26 şi 27 (integral) din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 118/2018 din 27 februarie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea de chemare formulată de reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala a CN Romarm S.A., în contradictoriu cu pârâţii M.F.P - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor şi D.G.R.F.P. Craiova - Activitatea de Inspecţie Fiscală - Serviciul de Inspecţie Economico - Financiară Compartimentul Gorj şi s-a anulat în parte dispoziţia obligatorie CV 3443/07.10.2015 şi decizia 85/P/28.11.2016 în ceea ce priveşte următoarele măsuri: nr. 5 şi 6 în ceea ce îl priveşte pe numitul A. şi nr. 7, 8, 10 şi 13, fiind menţinute în rest actele contestate. S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul B..

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala CN Romarm S.A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., cu privire la soluţiile pronunţate pentru următoarele măsuri din Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015:

- măsura nr. 5 din Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.201S în ceea ce priveşte recuperarea cheltuielilor de transport suportate de societate în sumă de 12.261 RON, de la directorul tehnic şi de producţie B.,

- măsura nr. 6 din Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 în ceea ce priveşte recuperarea cheltuielilor de transport suportate de către societate pentru perioada 01.01.2015 - până în prezent (data încheierii controlului, respectiv 29.09.2015), de la directorul tehnic şi de producţie B.,

- măsurile nr. 11, 12, 24, 26 şi 27 din Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 integral.

În susţinerea recursului au fost indicate următoarele argumente:

1. Referitor la măsura nr. 5 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, dispoziţiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006 nu sunt aplicabile directorului tehnic şi de producţie, pentru cursele dus/întors făcute în interesul directorul general A. unităţii la hotel (locul de cazare al directorului general).

2. În ceea ce priveşte măsura nr. 6 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a apreciat că sunt aplicabile aceleaşi argumente expuse anterior, pentru măsura nr. 5.

3. În ceea ce priveşte măsura nr. 11 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea măsurii rezultă din neluarea în considerare a conţinutului contractelor de mandat, respectiv contractului de mandat nr. x/10.09.2014 încheiat între fostul director general A. cu conducerea unităţii (art. 4.1.1.); nefiind aplicabile dispoziţiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006.

Referitor la susţinerile pârâtelor în sensul că ordinul de deplasare în baza căruia a fost decontată suma de 379 RON nu avea înscrise menţiunile prevăzute de O.M.F.P. nr. 3512/2008, s-a apreciat că acestea nu sunt relevante, având în vedere dispoziţiile contractului de mandat încheiat între A. cu societatea şi faptul că din ordinul de deplasare rezultă locul unde s-a făcut deplasarea, că deplasarea s-a făcut în interes de serviciu, iar la ordinul de deplasare a fost anexat bonul fiscal privind consumul de carburant.

4. Soluţia pronunţată cu privire la măsura nr. 12 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, este nelegală în raport de prevederile art. 4.1.3 din contractele de mandat, respectiv contractul de mandat nr. x/10.09.2014, ceea ce înseamnă că nu există o interdicţie în mod expres ca mandatarul nu are dreptul să folosească autoturismul pus la dispoziţie de unitate, pentru transportul în interes de serviciu, chiar dacă domiciliu său este în localitatea unde are loc deplasarea în interes de serviciu, fiind invocat, în acest sens argumentul de interpretare a normelor juridice "ubi lex non distinguit, nec nos distinguiere debemus".

5. Referitor la măsura nr. 24 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea acesteia rezultă atât din neluarea în considerare a textului notei de oportunitate nr. x/01.03.2011 aprobată de secretarul de stat din cadrul M.E.C.M.A., prin care reclamanta s-a angajat să suporte cheltuielile aferente deplasării; cât şi raportat la faptul că deplasarea a fost necesară pentru ca reclamanta să stabilească relaţii de colaborare cu firme externe în vederea asigurării unei aprovizionări ritmice şi continue cu materii prime şi materiale de strictă necesitate.

Nota de oportunitate nr. x/01.03.2011 are baza legală, respectiv art. 969 din C. civ. vechi, iar instanţa de fond a încălcat prin soluţia pronunţată dispoziţiile care guvernează executarea actului juridic.

6. În ceea ce priveşte măsura nr. 26 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a arătat că echipa de inspecţie economico-financiara nu a ţinut cont de prevederilor art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 979/2000 prevederi legale prin care CN ROMARM S.A. coordonează si controlează activitatea filialelor sale.

Pentru exercitarea acestor atribuţii, în cursul anului 2008 CN ROMARM S.A. a achiziţionat din fonduri bugetare un sistem de video-conferinţă în vederea exercitării atribuţiilor de coordonare a filialelor sale, iar întrucât filialele companiei, inclusiv reclamanta, nu au avut resurse financiare necesare pentru achiziţionarea unor astfel de echipamente, CN "ROMARM" S.A. a pus la dispoziţia fiecărei filiale, echipamentele necesare ce alcătuiesc sistemul de video-conferinţă în temeiul unor contracte de folosinţă-comodat.

Referitor la suma de 8.300 RON, aceasta a fost plătită reclamantă către CN "ROMARM" S.A., ca urmare a solicitării CN "ROMARM" S.A. în urma măsurilor stabilite de Curtea de Conturi a României prin Procesul-verbal de constatare nr. x/06.05.2010.

De asemenea, folosirea sistemului de video-conferinţă a condus la diminuarea cheltuielilor cu deplasarea la sediul CN "ROMARM" S.A., cazare, etc., pentru rezolvarea unor probleme în interesul unităţii.

Referitor la suma de 29.070 RON, reprezentând contravaloarea abonamentului serviciului de internet IP fix pentru video-conferinţă pe perioada 2010-2014, a arătat că între CN "ROMARM" S.A. în calitate de promitent-achizitor şi C. în calitate de promitent prestator a fost încheiat ACORDUL-CADRU DE FURNIZARE AC01 din data de 27.02.2009; dar, chiar dacă, prin acordul cadru CN "ROMARM" S.A. avea obligaţia să încheie contract subsecvent cu reclamanta în calitate de beneficiar, aceasta a beneficiat de serviciile prestate de promitentul prestator C., fapt pentru care a achitat la termenele scadente din facturile emise de C..

7. Referitor la măsura nr. 27 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a susţinut că au fost nesocotite dispoziţiile art. 969 din C. civ. vechi şi ale art. 1270 alin. (1) din C. civ. nou., astfel că apreciază că atât contractele de mandat nr. x/2007 şi nr. y/2007, cât şi actele adiţionale la aceste contracte, respecta dispoziţiile legale din C. civ. la data încheierii, precum şi condiţiile de fond şi formă cu privire la încheierea acestor acte juridice.

Echipa de inspecţie şi-a întemeiat măsura 27 atât pe nerespectarea dispoziţiilor unor acte normative de către unitate, dar si pe nerespectarea anumitor articole din contractele de mandat, respectiv art. 7 alin. (2), lit. a), b) şi c) din contractul de mandat nr. x/2007 şi art. 14 alin. (1) din contractul de mandat x/2007; însă, dacă consilierii superiori din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice-Craiova Activitatea de Inspecţie Fiscala Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară Compartimentul Gorj îşi întemeiază legalitatea şi temeinicia măsurii pe nerespectarea unor clauze contractuale din contractele de mandat, înseamnă că cele doua contracte de mandat au fost legal încheiate.

Referitor la temeinicia şi oportunitatea încheierii contractelor de mandat nr. x/2007 şi nr. y/2007 şi a actelor adiţionale la aceste contracte, încheiate între reclamantă si CN ROMARM S.A., s-a susţinut că operaţiunile derulate vizează produse militare supuse regimului de control al M.A.E - Departamentul pentru Controlul Exporturilor (ANCEX) şi că acestea se derulează prin licenţă de către CN "ROMARM" S.A.

Contractele de mandat şi actele adiţionale au apărut ca o necesitate în vederea încheierii contractelor pentru livrarea de produse militare şi pentru achiziţiile/importurile de materii prime, materiale, echipamente etc., iar întrucât contractele de mandat au ca obiect exercitarea unei activităţi profesionale de către mandatar şi cheltuirea unor sume de bani de către mandatar pentru executarea mandatului, conform art. 2025 C. civ., mandantul, în lipsa unor dispoziţii contrare, este obligat să pună la dispoziţie mandatarului (CN "ROMARM" SA) mijloacele necesare executării mandatului.

In acest sens, încheierea contractelor de mandat şi a actelor adiţionale la aceste contracte au conclus la realizarea contractelor comerciale cu partenerii externi, reclamanta fiind susţinută în acest sens inclusiv financiar de către CN "ROMARM" S.A. întrucât recuperarea banilor pe producţia vândută prin CN "ROMARM, S.A. se face după livrarea produselor şi încasarea contravalorii acestora de la clienţi.

A declarat, de asemenea recurs şi pârâta D.G.R.F.P. Craiova criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., pentru următoarele motive:

În soluţionarea cauzei, instanţa de fond nu reţine aplicabilitatea dispoziţiilor H.G. nr. 1860/2006 în ceea ce priveşte soluţia referitoare la măsurile 5, 6, 7, 8, 10 si 13, dar îşi întemeiază soluţia pe prevederile contractului de mandat făcând o aplicare greşită a acestora, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în actele şi la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, art. 1441 din Legea nr. 31/1990.

1. Cu privire la măsura nr. 5 şi măsura nr. 13, din analiza prevederilor contractuale - art. 4.1.3 din contractul de mandat fără număr din 07.03.2014 si nr. 2109/10.09.2014, precum şi art. 4.2.2. din actul adiţional nr. x/28.01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014; art. 7.1. din contractele de mandat anterior menţionate şi art. 4.2.2. din actul adiţional nr. 1/28. 01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014 - instanţa de fond trebuia să reţină prevederile punctului 4.2. din contract, referitoare la obligaţiile mandatarului, care trebuie interpretate în strânsă legătură cu celelalte clauze contractuale.

Prin raportare la prevederile acestui capitol contractual, la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, rezultă că în mod întemeiat prin măsura nr. 5 s-a dispus recuperarea cheltuielilor de transport decontate de unitate pentru directorii A. şi B., întrucât directorul A. trebuia să folosească autoturismul numai pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute prin contract, statut, ROF şi lege.

2. Referitor la măsura nr. 6, după cum s-a arătat anterior, interpretarea dată prevederilor contractuale de către instanţa de fond este eronată, Inspecţia economico - financiară dispunând această măsură în sarcina Consiliului de administraţie al societăţii reclamante întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, art. 1441 din Legea nr. 31/1990, care impun Consiliului de Administraţie să îşi exercite mandatul cu prudentă şi diligenţă pentru a realiza o bună gestiune financiară a operatorului economic.

3. În ceea ce priveşte presupusa identitate între măsura nr. 9 şi măsura nr. 10, întrucât ar viza aceleaşi drepturi reglementate de aceleaşi contracte de mandat, aceasta nu poate fi reţinută întrucât nu este vorba de acelaşi drepturi, chiar daca sunt reglementate de acelaşi contract.

4. În ceea ce priveşte măsurile nr. 7 şi nr. 8, conform cărora trebuia recuperată de la persoana fizică beneficiară, director general A., suma de 25.348 RON, reprezentând contravaloarea facturilor de cazare în regim hotelier suportate de societate, interpretarea data prevederilor art. 4 pct. 4.1.3 din contractele de mandat, de către instanţa de fond este eronată.

În ceea ce priveşte locuinţa de serviciu la care avea dreptul directorul general A. trebuie reţinute prevederile art. 51 din Legea nr. 114/1996 şi ale art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999., precum şi faptul că reclamanta deţine în patrimoniu imobile cu destinaţia de locuinţe de serviciu care ar fi putut fi puse la dispoziţia directorilor care aveau acest drept prin contractul de mandat.

Plata cheltuielilor de cazare în regim hotelier, fără respectarea prevederilor legale şi contractuale a condus la majorarea cheltuielilor societăţii prin administrarea şi gestionarea incorectă a resurselor acesteia, în mod legal fiind dispusă măsura în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (1) din H.G. nr. 1275/2000, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 si art. 4.1.3. din contractele de mandat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului formulat de către D.G.R.F.P. Craiova, ca nefondat, apreciind că sentinţa atacată este legală, în ceea dezlegarea dată de prima instanţă măsurilor criticate de recurentă.

În aceeaşi măsură, M.F.P. a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, pentru considerente menţionate şi cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă.

II. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 26 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 27 noiembrie 2020.

III. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 06.09.2017 a fost depusă cerere de intervenţie accesorie în sprijinul reclamantei Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filială a CN Romarm S.A., de către B., solicitare încuviinţată, în principiu, prin încheierea de şedinţă din 10.10.2017.

Analizând cererea de chemare în judecată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că, urmare a inspecţiei economico-financiare desfăşurate în perioada 11.02.2015-29.09.2015 de către consilieri din cadrul D.G.R.F.P. Craiova la societatea reclamantă, a fost întocmită dispoziţia obligatorie CV 3443/07.10.2015 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei îndeplinirea unui număr de 27 de măsuri.

Împotriva dispoziţiei obligatorii reclamanta a formulat plângere prealabilă, soluţionată prin decizia 85/P/28.11.2016 prin care a fost desfiinţată parţial măsura nr. 5 pentru directorii generali D. şi E. şi, în totalitate, măsura nr. 9. A fost respinsă plângerea în ceea ce priveşte măsurile 6-8, 10-13, 22, 24-27 şi măsura nr. 5 în privinţa numiţilor A. şi B..

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a înţeles să conteste parţial actele menţionate, respectiv măsurile 6,7,8,10,11,12,13,24,26,27 şi parţial măsura 5.

Referitor la măsura nr. 5, în ceea ce îi priveşte pe numiţii A. şi B., instanţa a reţinut că prin dispoziţia obligatorie s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia recuperării plăţilor nelegale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport dus/întors către localitatea de domiciliu/cazare în interes personal, suportate de societate, în afara prevederilor legale şi contractuale cu maşinile societăţii, de la beneficiarii acestor deplasări: de la B. suma de 12.261 RON, iar de la A., suma de 1.674 RON.

Pentru a dispune această măsură, pârâta DGRFP Craiova a reţinut în esenţă faptul că respectivele deplasări au fost efectuate în interes personal, iar nu în interesul serviciului, invocând ca temei contractele de mandat încheiate cu numitul A., actul adiţional nr. x/28.01.2015 la acestea, H.G. nr. 1860/2006.

În raport de dispoziţiile art. 1 şi 2 din H.G. nr. 1860/2006 s-a apreciat că prevederile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006, invocate de către pârâta D.G.R.F.P. Craiova, nu sunt aplicabile în cazul numitului A. întrucât acestuia îi sunt aplicabile prevederile contractelor de mandat încheiate cu societatea; chiar pârâta M.F.P. - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile a menţionat în cuprinsul deciziei nr. 85 că prevederile H.G. nr. 1860/2006 nu sunt aplicabile directorului tehnic şi directorului general, ci sunt aplicabile prevederile contractelor de mandat, respectiv art. 4.1 din contractul de mandat nr. x/01.04.2015 încheiat între reclamantă şi A. şi art. 4.1.3, drepturile stabilite prin aceste prevederi fiind prevăzute şi în contractul de mandat nr. x/10.09.2014.

Sintagma "realizarea atribuţiilor de director" nu trebuie interpretată în mod strict, ca referindu-se doar la acele deplasări pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu întrucât şi cheltuielile de deplasare de la domiciliu la locul de muncă reprezintă tot cheltuieli efectuate pentru realizarea atribuţiilor de serviciu şi, prin urmare, în mod neîntemeiat pârâtele au considerat că suma de 1674 RON, reprezentând cheltuieli de transport între localitatea de domiciliu şi locul de muncă nu ar constitui cheltuieli efectuate în interesul serviciului.

În ceea ce priveşte suma de 12.261 RON cheltuieli de transport pentru directorul tehnic-intervenient accesoriu în cauză, B., instanţa constată că pentru acesta, reclamanta nu a prezentat şi nici nu a invocat existenţa vreunui contract de mandat încheiat cu intervenientul, neexistând temei pentru decontarea cheltuielilor de transport.

Contractele de mandat invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată privind pe numiţii D., E. şi A. nu pot constitui temei pentru decontarea cheltuielilor efectuate de intervenient, întrucât contractele produc efecte între părţi.

Aceleaşi considerente se impun şi în privinţa măsurii nr. 6 care stabileşte aceeaşi obligaţie, dar pentru cheltuieli efectuate în perioada 01.01.2015 şi până în prezent.

Referitor la măsura nr. 7 din dispoziţia obligatorie, aceasta priveşte recuperarea de la numitul A. a sumei de 25.348 RON reprezentând contravaloarea facturilor de cazare în regim hotelier suportate de societate, în afara prevederilor legale si contractuale.

Din cuprinsul deciziei de soluţionare a plângerii prealabile, instanţa a reţinut că motivul stabilirii acestei obligaţii a fost acela că societatea deţinea în patrimoniu o casă de oaspeţi în localitatea Bumbeşti-Jiu care putea fi pusă la dispoziţia directorului general A.; însă, în cuprinsul deciziei de soluţionare a plângerii prealabile se menţionează faptul că imobilul respectiv necesită investiţii, iar reclamanta nu a primit bani pentru aceste investiţii, după cum rezultă din explicaţiile şefului Serviciului Administrativ Pază.

Prin urmare, întrucât imobilul respectiv nu este adecvat unei folosinţe normale şi faţă de prevederile contractelor de mandat care stabilesc dreptul directorului general la o locuinţă de serviciu, în mod corect acestuia i-au fost decontate cheltuielile de cazare efectuate.

Considerentele prezentate mai sus sunt valabile şi în ceea ce priveşte măsura nr. 8 care stabileşte obligaţia recuperării cheltuielilor de cazare efectuate în perioada 01.01.2015 şi până în prezent.

Referitor la măsura nr. 10 din dispoziţia obligatorie, aceasta priveşte legalitatea cheltuielilor cu diurna încasată pentru deplasarea în localitatea de domiciliu a directorului general pentru perioada 01.01.2015 până în prezent şi recuperarea plăţilor nelegale de la beneficiarul acestei sume.

Instanţa a constatat că pentru măsura nr. 9 privind cheltuieli cu diurna pentru deplasarea în localitatea de domiciliu în sumă de 960 RON, a fost admisă plângerea formulată, dar pentru măsura nr. 10, pârâtele au considerat că în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 nu s-a realizat o bună gestiune financiară în utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public, deşi aceasta privea acelaşi tip de cheltuieli ca si măsura nr. 9, anulată ca urmare a plângerii prealabile.

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile contractelor de mandat sus menţionate, instanţa constată că numitul A. are dreptul la diurnă, astfel că, în mod nelegal a fost respinsă plângerea in privinţa măsurii nr. 10.

Măsura nr. 11 din dispoziţia contestată priveşte suma de 379 RON, cheltuieli cu transportul cu maşina personală către localitatea de domiciliu, efectuate de directorul general A., iar reclamanta a invocat în susţinerea legalităţii acestor cheltuieli prevederile contractelor de mandat, conform cărora mandatarul are dreptul la diurna şi cheltuieli de delegare în interes de serviciu.

Pârâtele au susţinut faptul că ordinul de deplasare în baza căruia a fost decontată suma de 379 RON nu avea înscrise menţiunile prevăzute de O.M.F.P. nr. 3512/2008, respectiv numărul autoturismului, nu prezenta număr şi dată, nu menţiona durata şi scopul deplasării, a prezentat modificare de dată calendaristică la momentul decontului, motiv pentru care au considerat respectiva cheltuială ca nelegală.

Reclamanta, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a prezentat niciun fel de argumente pentru care aceste susţineri ar fi nereale, rezumându-se a invoca dispoziţiile contractelor de mandat şi, în aceste condiţii, instanţa a constatat legalitatea obligaţiei stabilite de pârâte în sarcina reclamantei, neputând proceda la analiza unor motive necontestate de parte, instanţa fiind ţinută a soluţiona cererea de chemare în judecata doar în raport de susţinerile invocate în cuprinsul acesteia.

Măsura nr. 12 stabileşte obligaţia de recuperare a sumei de 13.461 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu transportul dus/întors către localitatea de domiciliu cu maşinile societăţii de la beneficiarul acestor deplasări, A., din decizia de soluţionare a plângerii prealabile rezultând că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la întocmirea documentelor justificative - Ordinul nr. 3512/2008, formularele fiind luate în alb de la CN ROMARM S.A., nesemnate, au fost completate ulterior şi înregistrate la societate, foile de parcurs nu au înscrise orele de plecare si de sosire, prezintă modificări, adăugiri.

Întrucât şi în privinţa acestei măsuri reclamanta s-a limitat la invocarea contractelor de mandat, considerentele arătate pentru măsura 11 pot fi reţinute şi pentru măsura 12.

Măsura nr. 13 priveşte legalitatea cheltuielilor cu transportul dus/întors către localitatea de domiciliu a directorului general, cu maşinile societăţii, pentru perioada 01.01.2015 şi până în prezent, sumă considerată nelegală de către pârâte întrucât ar încălca prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999; însă s-a reţinut de către instanţă că, având în vedere prevederile contractelor de mandat, considerentele prezentate la măsura nr. 5 precum şi motivele invocate de pârâte în decizia nr. 85, respectivele cheltuieli au fost efectuate în mod legal, în temeiul contractului de mandat.

Măsura nr. 24 se referă la recuperarea sumelor achitate necuvenit pentru deplasarea în străinătate în anul 2011 a doamnei F. - 13.008 RON şi G. - 1617 RON, salariaţi ai CN ROMARM S.A., de la CN ROMARM S.A. sau de la persoanele beneficiare ale acestor deplasări.

Motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată se referă la existenţa unei note de oportunitate aprobată de secretarul de stat din cadrul MECMA prin care reclamanta s-a angajat să suporte cheltuielile aferente deplasării, din acelaşi act rezultând că deplasarea a fost necesară pentru ca reclamanta să stabilească relaţii de colaborare cu firme externe pentru aprovizionarea cu materii prime si materiale de strictă necesitate; însă, instanţa constată, în acord cu susţinerile pârâtelor, că între CN ROMARM S.A. şi Uzina Mecanica Sadu S.A. - filială cu personalitate juridică a CN ROMARM S.A., nu a existat un act din care să rezulte o obligaţie contractuală care să justifice plata cheltuielilor de deplasare pentru angajaţii CN ROMARM S.A., nu rezultă că aceasta a acţionat în calitate de reprezentant al reclamantei.

În aceste condiţii şi în conformitate cu prevederile art. 263 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 3055/2009, în contul cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferuri puteau fi înregistrate numai cheltuielile referitoare la angajaţii reclamantei şi, prin urmare, nota de conformitate invocată de către reclamantă nu are la baza un temei legal, care să conducă la decontarea cheltuielilor pentru angajaţii CN ROMARM S.A.

Măsura nr. 26 prevede obligaţia recuperării sumelor achitate necuvenit CN ROMARM S.A., respectiv plata nelegală a cheltuielilor cu recuperarea amortizării sistemului de videoconferinţă în suma de 8.300 RON şi a cheltuielilor cu abonamentul lunar şi penalităţi contractuale aferente de 29.070 RON de la CN ROMARM S.A. sau de la persoanele răspunzătoare de efectuarea acestor plăţi.

Referitor la suma de 8.300 RON, reclamanta a susţinut faptul că aceasta a fost achitată la solicitarea CN ROMARM S.A., în urma măsurilor stabilite de Curtea de Conturi prin procesul-verbal de constatare 1038/06.05.2010.

Instanţa a reţinut că suma respectiva reprezintă contravaloare amortizare sistem videoconferinţă achiziţionat în anul 2008 de către CN ROMARM S.A. în vederea exercitării atribuţiilor de coordonare a filialelor sale, bunul respectiv fiind primit în folosinţă de către reclamanta, în baza contractului de comodat din data de 17.12.2008, însă potrivit pct. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 909/1997 rezultă că amortizarea reprezenta o sarcină a CN ROMARM S.A., iar nu a reclamantei.

Referitor la suma de 29.070 RON, s-a reţinut că CN ROMARM S.A. a încheiat cu C. S.A. acordul cadru de furnizare nr. x/27.02.2009 în cuprinsul căruia este menţionat la art. 1 că promitentul prestator - C. S.A., se obligă ca, în baza contractelor subsecvente ce vor fi încheiate cu beneficiarii serviciilor de acces la internet IP Fix, să furnizeze serviciile în termenele, calitatea şi condiţiile stabilite în contractele subsecvente.

După cum rezultă din susţinerile ambelor părţi, între reclamanta şi C. S.A. nu a fost încheiat contractul subsecvent, plata sumei de 29.070 RON fiind efectuată în lipsa unor raporturi juridice între cele doua societăţi.

Măsura nr. 27 priveşte recuperarea sumelor achitate necuvenit CN Romarm S.A., respectiv cheltuielile cu comisioanele ocazionate de desfăşurarea contractelor de mandat x/2007 şi y/2007 şi a actelor adiţionale aferente acestora pe perioada verificată 2010-2014, în sumă totală de 2.986.475 RON.

Reclamanta a susţinut în esenţă faptul că cele doua contracte încheiate respecta condiţiile de fond şi de formă, potrivit art. 1270 C. civ.

Prin decizia de soluţionare a plângerii prealabile s-a reţinut faptul că măsura nr. 27 vizează recuperarea sumei reprezentând comision plătit CN Romarm S.A. de către reclamantă în baza actelor adiţionale acestor contracte de mandat, acte adiţionale care nu poartă viza de control financiar preventiv, iar actul adiţional nr. x pentru realizarea comenzii externe nr. 19652/2011 nu are număr de înregistrare la niciuna dintre cele două părţi contractante.

Au mai reţinut pârâţii că nici cele doua contracte de mandat depuse nu poarta număr de înregistrare.

Reclamanta nu a combătut prin cererea de chemare în judecata cele reţinute prin decizia de soluţionare a plângerii, arătând doar că cele doua contracte respecta dispoziţiile C. civ.

Instanţa a reţinut faptul că în conformitate cu prevederile O.G. nr. 119/1999 (act aplicabil si reclamantei potrivit art. 26) controlul financiar preventiv reprezintă activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora, fiind aplicabile art. 9 alin. (1); precum şi pct. 2 lit. A) Anexa 1 la Ordinul 3512/2008 (în vigoare pentru perioada supusă controlului), în raport de care, înscrisurile în baza cărora s-au achitat comisioanele nu au respectat aceste prevederi legale, astfel că pârâtele au constatat nelegalitatea achitării acestor sume.

În raport de considerentele prezentate, instanţa a admis în parte cererea, a anulat, parţial, dispoziţia obligatorie CV 3443/07.10.2015 şi decizia nr. 85/P/28.11.2016 în ceea ce priveşte măsurile 5 şi 6 referitor la numitul A. şi măsurile 7, 8, 10 şi 13; şi, faţă de soluţia data cererii de chemare în judecata cu privire la măsurile 5 si 6, a respins cererea de intervenţie accesorie.

2. Analiza motivelor de casare

I. Referitor la recursul declarat de reclamanta Societatea Uzina Mecanică Sadu S.A. - Filiala CN Romarm S.A., care a criticat hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele considerente cu privire la soluţiile pronunţate relativ la măsurile vizate de recurentă în Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015:

- măsura nr. 5 din Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.201S (în ceea ce priveşte recuperarea cheltuielilor de transport suportate de societate în sumă de 12.261 RON, de la directorul tehnic şi de producţie B.) şi măsura nr. 6 (în ceea ce priveşte recuperarea cheltuielilor de transport suportate de către societate pentru perioada 01.01.2015 - până la data încheierii controlului, respectiv 29.09.2015), de la directorul tehnic şi de producţie B.,

- măsurile nr. 11, 12, 24, 26 şi 27 din Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 integral.

1. Referitor la măsurile nr. 5 şi nr. 6 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a apreciat de către recurentă că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006, însă Înalta Curte, reţine că argumentele evocate, precum că directorul tehnic şi de producţie B. ar fi îndeplinit calitatea de conducător auto pentru directorul general A., în temeiul contractului de mandat al acestuia, pentru deplasările de la sediul unităţii la locul de cazare şi retur, iar foile de parcurs au fost confirmate şi completate pe numele B., nu sunt întemeiate.

Astfel, pe de o parte, dacă directorul tehnic şi de producţie B. ar fi îndeplinit calitatea de conducător auto pentru directorul general A., nu era necesar să procedeze la decontarea contravalorii transportului, pentru că respectivele curse nu îl vizau pe acesta, întrucât acţiona în calitate de prepus al directorului general, înlocuind conducătorul auto desemnat să conducă autovehiculul pus la dispoziţia directorului general de către recurentă.

Pe de altă parte, posibilitatea de decontare a contravalorii cheltuielilor determinate de transportul de la sediul unităţii la locul de cazare şi retur era permisă doar în ipoteza în care directorul tehnic şi de producţie B. ar fi fost parte într-un contract de mandat, similar celui deţinut de directorul general; însă după cum a reţinut şi instanţa de fond, în cauză nu a fost prezentat de către recurentă un asemenea contract.

2. În ceea ce priveşte măsura nr. 11 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea măsurii rezultă din neluarea în considerare a conţinutului contractelor de mandat, respectiv contractului de mandat nr. x/10.09.2014 încheiat între fostul director general A. cu conducerea unităţii (art. 4.1.1.); nefiind aplicabile dispoziţiile art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate susţinerile recurentei, potrivit cărora trebuie în vedere dispoziţiile contractului de mandat încheiat între A. cu societatea şi faptul că din ordinul de deplasare rezultă locul unde s-a făcut deplasarea, că deplasarea s-a făcut în interes de serviciu, iar la ordinul de deplasare a fost anexat bonul fiscal privind consumul de carburant.

Aceasta întrucât, în primul rând trebuie remarcat că potrivit art. 4.1.3. din contractului de mandat nr. x/10.09.2014 încheiat între fostul director general A. cu conducerea unităţii "Pentru realizarea atribuţiilor de director general, prevăzute prin prezentul contract, Statut, ROF şi/sau lege, va primi în folosinţă un autoturism cu şofer, combustibil aferent, locuinţă de serviciu, telefon mobil, tehnică informatizată din dotarea societăţii (filialei), spaţiu adecvat pentru desfăşurarea activităţii."; or, în aceste condiţii, prin punerea la dispoziţia acestuia a locuinţei de serviciu, sunt nerelevante alte cheltuieli ocazionare de deplasarea directorului general la domiciliul său.

În al doilea rând, trebuie observat că dispoziţia de mai sus are în vedere respectarea şi/sau a prevederilor legale incidente în materie, astfel că, Înalta Curte constată aplicabilitatea art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006, potrivit cărora "Decontarea cheltuielilor pentru transportul efectuat în condiţiile prezentului capitol este permisă numai pentru transportul în interesul serviciului, nu şi pentru deplasările personalului de la domiciliu la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu." (subl. ns.).

Nu pot fi reţinute, aşadar susţinerile recurentei potrivit cărora dispoziţiile art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006 nu ar fi aplicabile cauzei, în condiţiile în care chiar prevederile contractului de mandat fac trimitere la dispoziţiile din orice act normativ (potrivit termenului utilizat în contract "lege"), şi deci, implicit la acest articol.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază ca superfluă cercetarea şi a incidenţei în cauză a prevederilor Ordinului MFP nr. 3512/2008, relativ la documentele justificative, întrucât aplicabilitatea art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006 nu poate fi pusă la îndoială.

3. Soluţia pronunţată cu privire la măsura nr. 12 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, este apreciată ca nelegală în raport de prevederile art. 4.1.3 din contractele de mandat, respectiv contractul de mandat nr. x/10.09.2014, ceea ce înseamnă că nu există o interdicţie în mod expres ca mandatarul nu are dreptul să folosească autoturismul pus la dispoziţie de unitate, pentru transportul în interes de serviciu, chiar dacă domiciliu său este în localitatea unde are loc deplasarea în interes de serviciu, fiind invocat, în acest sens argumentul de interpretare a normelor juridice "ubi lex non distinguit, nec nos distinguiere debemus".

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, prin prisma argumentul de interpretare evocat de recurentă, nu este permisă interpretarea în sens restrictiv a prevederilor contractuale, însă, nu trebuie omis că aceste se completează, după cum s-a arătat în precedent cu cele ale dispoziţiilor art. 41 din H.G. nr. 1.860/2006, relative la restricţia deplasările personalului de la domiciliu la locul de muncă şi de la locul de muncă la domiciliu.

Pe de altă parte, chiar acceptând ipoteza că deplasările au avut drept scop interesul de serviciu, în localitatea în care domiciliază directorul general, în acest caz, pentru ca aceste cheltuieli să fie decontabile, era necesară întocmirea documentelor justificative la care face referire Ordinul MFP nr. 3512/2008.

Or, în cauză documentele justificative - foile de parcurs - nu aveau înscrise orele de plecare şi de sosire, prezentând modificări şi adăugiri, ceea ce contravine pct. 10 alin. (1) din Normele generale din cadrul Normelor metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008: "În documentele justificative şi în cele contabile nu sunt admise ştersături, modificări sau alte asemenea procedee, precum şi lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în acestea sau file lipsă.".

În condiţiile în care recurenta nu a fost în măsură să justifice caracterul deplasării, în interes de serviciu, este cert că decontarea unor asemenea cheltuieli încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 - "Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ." - pentru că o asemenea operaţiune economică nu are la bază in document justificativ.

4. Soluţia referitoare la măsura nr. 24 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, nelegalitatea acesteia rezultă, în opinia recurentei, atât din neluarea în considerarea a notei de oportunitate nr. x/01.03.2011 aprobată de secretarul de stat din cadrul M.E.C.M.A. (prin care reclamanta s-a angajat să suporte cheltuielile aferente deplasării); cât şi raportat la faptul că deplasarea a fost necesară pentru ca reclamanta să stabilească relaţii de colaborare cu firme externe în vederea asigurării unei aprovizionări ritmice şi continue cu materii prime şi materiale de strictă necesitate. În ceea ce priveşte nota de oportunitate nr. x/01.03.2011 s-a susţinut că aceasta are baza legală prevederile art. 969 din C. civ. vechi, care au fost nesocotite de instanţa de fond.

Relativ la nota de oportunitate nr. x/01.03.2011, este de remarcat, în primul rând că aceasta stabileşte că Uzina Mecanică Sadu S.A. va suporta cheltuielile, însă această notă nu este transpusă în vreo convenţie care să dea naştere vreunor drepturi şi obligaţii între cele două societăţi, aspect remarcat şi de prima instanţă.

Or, în aceste condiţiile nota de oportunitate nu putea să stea la baza deciziilor emise ulterior, chiar dacă aceasta a fost vizată de secretarul de stat din cadrul MECMA, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 21 alin. (2) lit. e) Codul fiscal, potrivit cărora "Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi:…e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme" şi ale pct. 263. alin. (1) din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobate prin ORDIN Nr. 3.055/2009, care stabilesc: "Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:

a) cheltuieli de exploatare, care cuprind: …

- cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu personalul, suportate de entitate)…".

Aşadar, singura categorie care putea fi înregistrată drept cheltuială în contabilitatea reclamantei recurente, era cea a care viza personalul angajat al acesteia; pentru că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 sunt univoce, în acest sens stabilind că "Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."; ipoteză legală nerealizată în cauză, întrucât nici deciziile şi nici nota de oportunitate nu are caracterul unui document justificativ, în sensul pct. 2 din Normele generale cuprinse în normele metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008.

5. În ceea ce priveşte nelegalitatea modului de soluţionare al măsurii nr. 26 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a arătat că echipa de inspecţie economico-financiara nu a ţinut cont de prevederilor art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 979/2000, prevederi legale prin care CN ROMARM S.A. coordonează si controlează activitatea filialelor sale.

În ceea ce priveşte suma de 8.300 RON, reprezentând cheltuieli cu amortizarea sistemului de video conferinţă, Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe este la adăpost de critic, iar argumentele recurentei sunt nefondate, pentru următoarele motive:

În primul rând, prevederile art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 979/2000, "Compania Naţională "Romarm" - S.A. asigură strategia de dezvoltare şi implementare a programelor sectoriale pentru filialele sale, coordonează şi controlează activitatea acestora.", sunt nerelevante în cauză din perspectivă fiscală, respectiv a titularului obligaţiei de a suporta amortizarea sistemului de video conferinţă; prevederile pct. 15 din Anexa 1 la H.G. nr. 909/1997, stabilind cui revine obligaţia suportării acestei cheltuieli: "Amortizarea mijloacelor fixe concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune este în sarcina proprietarului acestora. Această amortizare se recuperează prin redevenţă, chirie sau prin preţul locaţiei.".

Sunt nerelevante susţinerile recurentei potrivit cărora această parte ar fi achitat suma de 8.300 RON ca urmare a unor măsuri dispuse de către Curtea de Conturi la CN ROMARM S.A., prin Procesul-verbal de constatare nr. x/6.05.2010, întrucât actul de control nu este opozabil reclamantei, măsurile respective vizând patrimoniul CN ROMARM S.A. şi nu cel al recurentei.

În ceea ce priveşte suma de 29.070 RON, reprezentând contravaloarea abonamentului de internet IP fix pentru videoconferinţă, în perioada 2010-2014, este de remarcat că deşi între CN ROMARM S.A. şi C. S.A. s-a încheiat un acord cadrul de furnizare nr. x/27.02.2009, în baza căruia furnizorul se obliga că furnizeze servicii de internet IP fix, la termenele, calitatea şi condiţiile stabilite, în baza unor contracte subsecvente, acestea din urmă contracte nu au fost încheiate, astfel că în lipsa oricărui raport juridic obligaţional dintre C. S.A. şi reclamantă, nici plata contravalorii abonamentului nu era în sarcina acesteia.

6. Referitor la soluţia instanţei de fond asupra măsurii nr. 27 din dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015, s-a susţinut că au fost nesocotite dispoziţiile art. 969 din C. civ. vechi şi ale art. 1270 alin. (1) din C. civ. nou, întrucât atât contractele de mandat nr. x/2007 şi nr. y/2007, cât şi actele adiţionale la aceste contracte, respecta dispoziţiile legale din C. civ. la data încheierii, precum şi condiţiile de fond şi formă cu privire la încheierea acestor acte juridice.

Relativ la argumentele invocate de recurentă, Înalta Curte apreciază că în esenţă, este invocată aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material privind încheierea contractelor de mandat şi a actelor adiţionale, însă referitor la cheltuielile cu sumele achitate drept comision în perioada 201-2014, ceea ce se impută reclamantei este lipsa vizei de control, din cuprinsul ambelor acte adiţionale, precum şi împrejurarea că actul adiţional nr. x, pentru realizarea comenzii externe nr. 19652/2011 nu are număr de înregistrare la niciuna dintre părţile contractante, situaţie în care se află şi cele două contracte de mandat.

În aceste condiţii, în raport de incidenţa în cauză a O.G. nr. 119/1999, act normativ aplicabil şi recurentei potrivit art. 36, este cert că recurenta avea obligaţia de a organiza controlul financiar preventiv propriu, şi pe cale de consecinţă de a aproba "numai proiectele de operaţiuni care respectă întru totul cerinţele de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament aprobate, după caz, care poartă viza de control financiar preventiv propriu.", potrivit art. 10 alin. (1).

În aceeaşi ordine de idei, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că "În vederea acordării vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni se prezintă însoţite de documentele justificative corespunzătoare, certificate în privinţa realităţii şi legalităţii prin semnătura conducătorilor compartimentelor de specialitate care iniţiază operaţiunea respectivă."Or, în prezenta cauză, în condiţiile în care cele două contracte de mandat nu poartă număr de înregistrare, acestea nu au caracterul de documente justificative, în sensul pct. 2 din Normele generale din cadrul Normelor metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008, potrivit cărora,,2. Documentele justificative trebuie să cuprindă următoarele elemente principale:… numărul documentului şi data întocmirii acestuia".

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de către reclamantă este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Craiova care a criticat hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele considerente cu privire la soluţiile pronunţate relativ la măsurile vizate de recurentă în Dispoziţia obligatorie nr. CV3443/07.10.2015:

1. Cu privire la măsura nr. 5 şi măsura nr. 13, cu referire la directorul general A., din analiza prevederilor contractuale - art. 4.1.3 din contractul de mandat fără număr din 07.03.2014 si nr. 2109/10.09.2014, precum şi art. 4.2.2. din actul adiţional nr. x/28.01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014; art. 7.1. din contractele de mandat anterior menţionate şi art. 4.2.2. din actul adiţional nr. x/28.01.2015 la contractul de mandat nr. x/10.09.2014 - instanţa de fond trebuia să reţină prevederile punctului 4.2. din contract, referitoare la obligaţiile mandatarului, care trebuie interpretate în strânsă legătură cu celelalte clauze contractuale.

Deşi se susţine de către recurenta pârâtă nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor contractuale ale clauzei 4.2. din contractul de mandat, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond este la adăpost de critici, din perspectiva drepturilor conferite directorului general de clauza 4.1.3. din contract, care prevede în mod univoc beneficiile acordate acestuia, între care şi cele criticate de recurentă.

2. Referitor la măsura nr. 6, este de observat că, în mod similar, măsurilor nr. 5 şi nr. 6, sunt aplicabile aceleaşi argumente referitoare la incidenţa prevederilor contractuale, care în cazul directorului general, sunt circumscrise normei legale instituite de art. 41 din Anexa la H.G. nr. 1.860/2006.

3. În ceea ce priveşte măsurile nr. 9 şi nr. 10, recurenta nu a indicat vreun motiv de nelegalitate al modului de soluţionare al acestora, indicând doar că drepturile la care se referă sunt diferite; dar, în condiţiile în care nu au fost indicate normele de drept material încălcate de prima instanţă, Înalta Curte nu este în măsură să exercite controlul judiciar, astfel că va omite analiza acestui argument.

4. Şi, în fine, referitor la măsurile nr. 7 şi nr. 8, privind recuperarea cheltuielilor reprezentând contravaloarea facturilor de cazare în regim hotelier suportate de societate, Înalta Curte reţine că, potrivit constatărilor organelor fiscale care au efectuat controlul, casa de oaspeţi deţinută de societate nu putea fi utilizată astfel că, din această perspectivă, nu se poate reţine efectuarea unor cheltuieli în afara prevederilor legale şi contractuale.

Întrucât prevederile contractuale - pct. 4.1.3. - ale contractului de mandat prevăd în mod expres dreptul directorului general la locuinţă de serviciu (pe care reclamanta nu a fost în măsură să o asigure), decontarea contravalorii cheltuielilor de cazare este legală, în raport de prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) Codul fiscal -, (1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare. (2) Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi:…e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme…".

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de aceste considerente, nefiind întrunite criticile invocate prin motivele de recurs, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursurile formulate în cauză vor fi respinse ca nefondate, iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta - pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de recurenta - reclamantă Societatea Uzina Mecanică Sadu Sa - Filiala a CN Romarm S.A. împotriva sentinţei nr. 118/2018 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2020.