Tax authority's joint-liability assessment quashed as bad faith unproven where insolvency deadline suspended by court order.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare x din data de 01.08.2017 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a sa, în vederea realizării, în tot a creanţelor fiscale in limita sumei de 10.858.232 RON aparţinând S.C. B. S.R.L.., precum si împotriva Deciziei nr. x/12.10.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulata împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare, emisa de AJFP Dolj, pe care le consideră netemeinice si nelegale.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 11 din 11 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, invocată prin întâmpinare şi respinsă cererea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. A fost admisă cererea de chemare în judecată şi s-a dispus anularea deciziilor nr. DJG - DEJ - 7381-3/01.08.2017 şi nr. x/12.10.2017 emise de A.J.F.P. Dolj şi D.G.R.F.P. Craiova.

1.3. Cererea de recurs:

Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a formulat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Codul de procedură fiscală reglementează în cuprinsul art. 25 condiţiile în care se poate antrena răspunderea solidară a altor persoane alături de plătitorul obligaţiei fiscale. Astfel, potrivit art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea 207/2015: (2)Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi ramase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În opinia recurentei, obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât, în această din urmă calitate, reclamantului îi revenea obligaţia de a constata starea de insolvenţă şi a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolventei.

Obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei la care face trimitere textul art. 25 alin. (2), lit. c) din Legea nr. 207/2015 este reglementată de prevederile art. 66 din Legea nr. 35/2014 privind procedura insolventei, în sensul că "debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

In speţă, sumele datorate de societate datează din 05.06.2014, aspect necontestat în cauza şi, deşi au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 66 din Legea 85/2014, reclamantul nu a solicitat instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de societate fiind făcuta cu încălcarea termenului impus de dispoziţiile legale ale art. 66 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei.

In ce priveşte reaua-credinţă a reclamantului în îndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei precum şi de a declara şi/sau achita la scadenţă a obligaţiilor fiscale, instanţa de fond a ignorat faptul că reclamantul a avut calitatea de administrator al societăţii pe toata perioada vizată în cauza, aspect de asemenea, necontestat.

Rezultă aşadar, în mod neechivoc, faptul că obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât în această din urmă calitate, reclamantului îi revenea obligaţia de a constata starea de insolvenţă, de a convoca adunarea generala a asociaţilor şi a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolventei.

Prin urmare, este scoasă în evidenţă reaua-credinţă în exercitarea mandatului de administrator a reclamantului, în concret o atitudine pasivă deliberată în ceea ce priveşte formularea unei cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă anterior declarării stării de insolvabilitate a debitorului.

Instanţa de fond, în mod greşit şi vădit nelegal, concluzionează că de la data suspendării pronunţată de instanţă, toate efectele actului sunt suspendate până la încetarea acesteia, că raportat la data de 05.06,2014, data de la care provin debitele, s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/26.03.2014, anterior termenului de 30 de zile pentru formularea cererii de insolventa şi că din acest motiv este întemeiată critica reclamantului privind lipsa condiţiei relei-credinţe.

În opinia recurentei, suspendarea unui act administrativ fiscal nu reprezintă un impediment legal în formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, instanţa de fond interpretând greşit prevederile art. 215 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

În susţinerea aceste afirmaţii, recurenta arată că, deşi instanţa de fond consideră că reclamantul nu putea formula cererea de insolvenţă în termenul de 30 de zile, raportat la data de 05.06.2014, acesta a solicitat si s-a admis deschiderea procedurii de insolventa, la data de 03.03.2015, respectiv 05.03.2015, dată la care decizia de impunere nr. x/28.03.2014 era încă suspendata (01.07.2014-02.12.2015)

Astfel, prin încheierea din data de 05.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 judecătorul sindic reţine ca prin cererea înregistrata la data de 03.03.2015, debitoarea S.C. B. S.R.L. a solicitat deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă, întrucât nu dispune de fonduri financiare pentru plata datoriilor exigibile, arătând ca nu are capacitatea de a-şi onora datoriile scadente, respectiv de a răspunde pretenţiilor creditorilor în special a creditorului AJFP Dolj.

Din perspectiva recurentei, în cazul în care cererea privind deschiderea procedurii insolventei ar fi fost depusă în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolventa, accesoriile aferente debitului nu s-ar mai fi calculat de la data intrării în insolvenţă, fapt care a dus la crearea unui prejudiciu suplimentar adus bugetului centralizat al statului prin imposibilitatea recuperării acestor sume de la persoana juridică. In perioada (01.07.2014-02.12.2015) în care Decizia de impunere nr. x/28.03.2014 a fost suspendată, nu s-au calculat accesorii, însă prin decizia nr. 3856/02.12.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. x/28.03.2014, drept urmare accesoriile aferente perioadei de suspendare au fost calculate.

Se mai susţine că suspendarea executării nu poate conduce la concluzia că debitele nu erau certe şi lichide şi exigibile, iar faptul ca deciziile de impunere sunt în litigiu, nu înseamnă ca obligaţiile fiscale nu sunt certe, lichide si exigibile. Contestarea deciziilor de impunere nu determina inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, acestea producându-şi toate efectele sale cât timp nu au fost revocate sau anulate de organele/instanţele competente.

Reclamantul, deşi în deplină cunoştinţă de cauză, a cerut deschiderea procedurii insolvenţei societăţii debitoare tardiv, respectiv în data de 03.03.2015, cu nerespectarea termenului de 30 de zile, raportat la data de 05.06.2014.

Prin urmare este limpede ca reclamantul A. a acţionat cu rea credinţă, nerespectând condiţiile impuse de Legea procedurilor de insolventa în privinţa deschiderii acestei proceduri.

Recurenta a mai precizat că derularea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare nu face inaplicabile dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât prevederile legii celei dintâi mai sus indicate "nu exclud procedura atragerii răspunderii solidare, specifică recuperării creanţelor bugetare de la debitorul declarat insolvabil, statul având la dispoziţie mai multe proceduri de recuperare a creanţelor sale", sens în care a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1070/26.02.2009 decizie aplicabila speţei dedusă judecaţii.

Aşadar, ţinând cont de prevederile legale citate, se apreciază că raţionamentul instanţei de fond este greşit şi nelegal, legiuitorul permiţând aplicarea atât a dispoziţiilor Legii nr. 35/2014 privind procedura insolventei, prin înscrierea la masa credală, cât şi a prevederilor cu privire la atragerea răspunderii solidare reglementate de Codul de procedura fiscală.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, arată recurenta că din interpretarea logico-sistematica a textului rezultă că oricare din cele doua inacţiuni separat sau în coexistenţă atrag răspunderea administratorului în solidar cu debitorul.

Se precizează că debitoarea nu a achitat obligaţiile fiscale, reieşind astfel reaua credinţă a reclamantului, în calitate de administrator, în ceea ce priveşte plata la scadenţă a acestor obligaţii.

În conformitate cu art. 26 din O.G. nr. 92/2003, preluat similar prin art. 1 pct. 35 C. proc. civ. fiscala, plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat, iar pentru contribuabilii care au sedii secundare, plătitor de obligaţii fiscale este contribuabilul, inclusiv pentru impozitul pe venitul din salarii datorat de salariaţii care îşi desfăşoară activitatea la sediile secundare înregistrate fiscal, potrivii legii, ca plătitoare de salarii şi venituri asimilate salariilor.

Referitor la obligaţiile care revin reprezentanţilor legali, prin art. 20 Codul de procedură fiscală se dispune că, reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor fără personalitate juridică sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, în numele şi din averea acestora.

Din interpretarea sistematica a dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că obligaţia legală de plată a impozitelor revine administratorilor în calitate de reprezentanţi ai debitorilor-persoane juridice, astfel că reclamantului în calitate de administrator îi revenea obligaţia de plată a datoriilor fiscale.

Susţinerile instanţei de fond nu fac dovada bunei credinţe, având în vedere că au rămas neachitate debite din 05.06.2014, faţă de care, deşi este evidentă imposibilitatea achitării, deci insolvenţa este iminenta, reclamantul nu a efectuat demersuri în vederea unei bune gestionari a afacerii, culpa aparţinându-i acestuia. În perioada 05.06.2014-01.07.2014, 02.12.2014-02.03.2015, când executarea deciziei de impunere nu era suspendata, contrar alegaţiilor instanţei de fond, reclamantul a manifestat o atitudine pasiva faţă de societate prin acumularea de datorii la bugetul consolidat al statului, deşi se afla în incapacitate de plata, nu a luat masuri pentru redresarea activităţii, nu a depus amânarea la plata, eşalonarea la plata, nu a apelat la niciuna dintre facilităţile oferite de legea nr. 65/2014, respectiv mandat ad-hoc, concordat preventiv sau insolvenţă.

Nu este necesar a se face dovada faptului că reclamantul, în mod voit nu a achitat debitele restante, reaua credinţă rezultând din faptul că, deşi legea pune la dispoziţia contribuabililor o serie de mijloace în vederea redresării financiare, reclamantul nu a uzat de toate căile legale în acest sens, lăsând să se acumuleze în fiecare lună alte contribuţii, deşi era evidentă imposibilitatea achitării lor la scadenţă.

Pe de alta parte, reclamantul nu a făcut dovada vreunui demers efectuat în vederea redresării societăţii ori a achitării debitului restant

Pasivitatea reclamantului în calitate de administrator la societăţii, concretizată în neplata obligaţiilor fiscale ce provin din anul 2014, neluarea niciunei minime măsuri de redresare în cazul în care ar fi avut probleme economice, precum şi neiniţierea acţiunilor privind deschiderea procedurii insolvenţei se transpun, în cauza de faţa, într-un motiv suficient de rezonabil de constatare a relei-credinţe în condiţiile art. 25 lit. c) şi d) din codul de procedura fiscală.

Soluţia pe latură penală reţinută de instanţa de fond în motivarea sentinţei atacate nu face inaplicabile dispoziţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, nu exclude procedura atragerii răspunderii solidare, specifică recuperării creanţelor bugetare, statul având la dispoziţie mai multe proceduri de recuperare a creanţelor sale.

Apreciază că lipsa vinovăţiei sau unui alt element al infracţiunii din pricina căruia nu poate fi antrenată răspunderea penală, nu îl absolvă pe reclamant de răspunderea fiscala a cărei legalitate este verificata în prezenta cauză.

Se mai arată că decizia de impunere nr. x/28.03.2014 şi decizia de impunere nr. x/06.05.2015 privind pe debitoarea S.C. B. S.R.L. sunt valide şi produc efecte juridice, nefiind anulate de către instanţa de judecata competentă, respectiv instanţa de contencios administrativ.

Astfel, instanţa de fond în mod greşit si vădit nelegal a reţinut concluziile expertizei efectuată în dosarul penal, atâta timp cât legalitatea şi temeinicia deciziilor nu au fost tranşată definitiv de către instanţa de contencios administrativ investită în acest sens. Această expertiză nu a fost încuviinţată şi nici nu a fost administrată în prezenta cauză. Simplul fapt al depunerii unei expertize într-un dosar nu o transformă într-o probă dacă nu a fost încuviinţată de instanţă în acest sens.

Deşi în raport cu plângerea penală formulată de AJFP Dolj cu privire la faptele reclamantului, organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei, această împrejurare nu înlătură răspunderea fiscală a reclamantului deoarece toate aceste fapte omisive cu caracter ilicit derulate pe o perioadă îndelungată de timp demonstrează reaua credinţă, intenţia acestuia de a produce pierderi în averea debitorului principal, prin acumularea de obligaţii restante la bugetul general consolidat al statului.

Recurenta mai menţionează că, organul fiscal a procedat pe toată perioada acumulării datoriilor societăţii, la aplicarea masurilor de executare silită, în sensul că au fost emise numeroase somaţii de plată debitoarei însoţite de titlurile executorii aferente, au fost poprite conturile bancare de disponibilităţi.

De aici rezulta că, reclamantul, care iniţial nu a declarat obligaţiile fiscale ale societăţii, ceea ce conduce în mod inerent la neplata la scadenţă a acestora, nici ulterior nu a întreprins nici un demers concret care să conducă la redresarea activităţii economice şi plata obligaţiilor fiscale restante. Toate acestea demonstrează ca reclamantul a omis în mod voluntar (cu intenţie), cu rea credinţa să plătească la scadenţă obligaţiile fiscale ale debitoarei principale.

Legat de existenţa condiţiei speciale privind atragerea răspunderii solidare a administratorului persoanei juridice insolvabile, recurenta susţine că vinovăţia în cazul neplăţii obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat este caracterizata de norma juridică sub aspectul intenţiei directe, în cazul său, reclamantul a prevăzut rezultatul faptei ilicite şi a urmărit producerea acestuia.

1.4. Apărările formulate în cauză:

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatului, Curtea de Apel, în mod corect a reţinut ca este întemeiată critica privind lipsa condiţiei relei credinţe, întrucât nu a avut o atitudine pasivă faţa de situaţia societăţii, ci a uzat de mijloacele legale puse la dispoziţia sa. De altfel sub aspectul acestui caz de atragere a răspunderii solidare decizia de atragere a răspunderii nu conţine o motivare sub aspectul relei credinţe.

De asemenea, în vederea recuperării creanţei, autoritatea fiscală s-a înscris şi în tabelul de creanţe al debitoarei Societatea B. S.R.L cu suma de 10.590.223 RON.

Referitor la condiţia impusa de art. 25 (2) lit. d) din Codul de procedură Fiscală, în decizia de atragere a răspunderii solidare s-au reţinut drept elemente ale relei credinţe, atitudinea pasivă faţă de societate prin acumularea de datorii la cugetul consolidat al statului deşi se afla în incapacitate de plată, nu a luat măsuri pentru redresarea activităţii, nu a depus amânarea la plată, eşalonarea la plata, nu a apelat la niciuna dintre facilităţile oferite de Legea nr. 85/2014, respectiv mandat ad hoc, concordat preventiv sau insolvenţă.

Or, instanţa de fond, în mod legal si temeinic constată că, în cauză, cu privire la prima decizie de impunere s-a dispus suspendarea executării, iar în ceea ce priveşte cea de-a doua, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate chiar anterior emiterii acesteia. Aşadar, intimatul nu mai putea apela la alte facilităţi, invocate de pârâta DGRFP, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, astfel că elementele invocate de aceasta în susţinerea relei credinţe nu sunt întemeiate.

De asemenea, instanţa a avut în vedere Ordonanţa din 14 februarie 2018 prin care s-a dispus clasarea cauzei pentru infracţiunea de evaziune fiscală, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 lit. a) C pr. penală (fapta nu există).

Împotriva, acestei ordonanţe s-a formulat plângere, respinsă prin Ordonanţa din 15.06.2018. iar prin încheierea nr. 13 din 13.09.2018, a fost respinsă plângerea Statului Român prin ANAF împotriva Ordonanţei din 14.02.2018.

S-a reţinut că, din actele dosarului de urmărire penală constatându-se că asupra realităţilor operaţiunilor comerciale s-a pronunţat şi un expert contabil, în cadrul unei proceduri judiciare având ca obiect contestarea raportului de inspecţie fiscala întocmit de petentă, concluziile fiind unele clare şi anume, cheltuielile înregistrate în contabilitate au la baza documente justificative legale, fapt ce impune concluzia că operaţiunile comerciale evidenţiate în contabilitatea societăţii nu au un caracter fictiv.

Aceste concluzii ale expertului au fost reţinute după ce anterior, inspectorii antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj au constatat aceleaşi aspecte şi anume în contabilitate S.C. B. S.R.L. au fost identificate documente justificative ale mărfii intrate in gestiune.

Instanţa de fond a analizat îndeaproape existenta condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, constatând, raportat la întreg materialul probator administrat, că lipseşte condiţia relei credinţe, atât în ceea ce priveşte pasivitatea intimatului faţă de situaţia societăţii cât şi în ceea ce priveşte faptul că nu ar fi luat masuri de redresare a activităţii societăţii, nu a solicitat amânări sau eşalonări la plata, etc.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Criticile de nelegalitate invocate de recurentă pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atunci când instanţa a aplicat sau interpretat greşit normele de drept material.

În principiu, a fost invocată greşita aplicare a disp. art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea 207/2015, ce au constituit temeiul legal al emiterii actului administrativ fiscal contestat.

Pornind analiza de la interpretarea acestor prevederi legale, Înalta Curte reţine că: "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Determinantă pentru ambele ipoteze ale textului de lege citat, este îndeplinirea condiţiei relei-credinţe, aşa cum just a sesizat şi instanţa de fond.

Cu privire la existenţa acestei condiţii, esenţiale pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societăţii, opiniile sunt divergente, prima instanţă reţinând că nu este întrunită în cauză, în timp ce recurenta pârâtă apreciază că aceasta a fost pe deplin dovedită.

În privinţa primului motiv de antrenare a răspunderii şi anume neîndeplinirea obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, instanţa de control judiciar nu va nega considerentele teoretice expuse în cererea de recurs, achiesând concluziilor conform cărora administratorul, în calitate de reprezentant al unei societăţi debitoare, are obligaţia să adreseze tribunalului o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, conform prevederilor art. 66 din Lg. 85/2014.

În speţă, însă, este de necontestat că debitele societăţii provin din emiterea a două decizii de impunere, respectiv FDJ 159/28.03.2014 şi F-DJ 373/06.05.2015. În raport de aceste decizii, prima instanţă a reţinut justificat că, anterior momentului la care s-a dispus deschiderea procedurii simplificate (prin încheierea din 05.03.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2015), pentru prima decizie de impunere se dispusese suspendarea executării, iar cea de-a doua, încă nu fusese emisă.

Aşadar, corect a fost reţinută lipsa condiţiei relei-credinţe, de vreme ce la împlinirea termenului de 30 de zile de a data emiterii primei decizii de impunere, aceasta a fost suspendată sentinţa nr. 259/01.07.2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2014.

Este adevărat că soluţia menţionată nu a fost confirmată în recurs, Înalta Curte respingând cererea de suspendare prin decizia 3856/02.12.2015, însă la acel moment cererea pentru deschiderea procedurii insolvenţei fusese deja depusă de intimatul reclamant, iar anterior se produseseră efectele suspendării, ştiut fiind că hotărârea pronunţată în această materie este executorie conform art. 14 alin. (7) din Legea 554/2004 şi împiedică exercitarea oricărei forme de executare.

Ca atare, deşi recurenta face referire la data de 05.06.2014, ca dată scadentă pentru obligaţiile provenite din prima decizie de impunere, în mod corect prima instanţă a observat că până la momentul împlinirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 66 din Lg. 85/2014, citat mai sus, s-a dispus suspendarea executării acestei decizii, astfel că debitele nu au devenit exigibile.

În raport de această statuare va fi respins şi argumentul recurentei în sensul că suspendarea executării nu putea împiedica îndeplinirea obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei. Este binecunoscut că procedura insolvenţei se dispune când o societate are de achitat debite certe, lichide şi exigibile, de mai mult de 30 de zile, pentru care nu dispune de disponibilităţi băneşti. Or, în cauză, debitele provenite din decizia de impunere erau certe şi lichide, dar nu erau exigibile, întrucât prin hotărâre executorie se dispusese suspendarea executării lor.

Nici împrejurarea că intimatul reclamant a solicitat, totuşi, deschiderea procedurii insolvenţei într-un moment în care decizia de impunere era încă suspendată, nu poate constitui decât un argument în favoarea acestuia, în niciun caz un motiv de casare a hotărârii, aşa cum a susţinut recurenta.

Aceasta întrucât, este evident că intimatul reclamant a acţionat cu bună-credinţă şi nu a dovedit o atitudine pasivă, faţă de situaţia economică a societăţii al cărei administrator era.

Mai mult, faptul că în urma casării hotărârii de suspendare au fost recalculate accesorii ale debitului principal, nu poate fi imputat intimatului, întrucât acesta a profitat legal de beneficiul suspendării, ceea ce nu poate constitui o dovadă a relei-sale credinţe.

S-a mai susţinut că este eronată concluzia primei instanţe cu privire la înscrierea recurentei la masa credală a societăţii debitoare conduse de intimat, întrucât prevederile art. 25 nu sunt condiţionate de această procedură, antrenarea răspunderii solidare a administratorului şi falimentul societăţii putând coexista.

Aceste concluzii, deşi corecte de principiu, nu pot fi primite ca argument de casare a hotărârii recurate, întrucât art. 25 poate fi incident doar dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru incidenţa lui, iar în cauză a fost stabilită inexistenţa condiţiei relei-credinţe, iar recurenta nu a reuşit să dovedească contrariul.

Cu privire la cea de-a doua variantă a antrenării răspunderii, referitoare la determinarea nedeclarării sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale, opinia recurentei constă în aceea că simpla neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale dovedeşte reaua-credinţă a administratorului.

O atare abordare nu poate fi primită, întrucât este în contradicţie flagrantă cu însăşi voinţa legiuitorului, care a statuat existenţa relei-credinţe ca o condiţie esenţială pentru instituirea răspunderii administratorului, în caz contrar, acesta făcând referire doar la acţiunea de nedeclarare sau neachitare a datoriilor, care să atragă incidenţa sancţiunii.

Tocmai pentru că textul de lege menţionează o astfel de condiţie, este cert că ea trebuie dovedită, neputându-se accepta premisa existenţei unei prezumţii legale de rea-credinţă a debitorilor care nu îşi achită datoriile la scadenţă.

În opinia recurentei, elemente care dovedesc reaua credinţă a intimatului în cauză, sunt reprezentate de atitudinea pasivă a acestuia faţă de societate prin acumularea de datorii la bugetul consolidat al statului deşi se afla în incapacitate de plată, precum şi de faptul că nu a luat măsuri pentru redresarea activităţii, nu a depus amânarea la plată, eşalonarea la plată, nu a apelat la niciuna dintre facilităţile oferite de Legea nr. 85/2014, respectiv mandat ad hoc, concordat preventiv sau insolvenţă.

Or, aşa cum s-a stabilit mai sus, pentru debitele provenite din prima decizie de impunere, intimatul a beneficiat de privilegiul suspendării executării, iar cea de-a doua decizie a fost emisă după momentul deschiderii procedurii insolvenţei la solicitarea societăţii.

În aceste condiţii, după formularea cererii în temeiul disp. Lg. 85/2014 intimatul reclamant nu putea apela la alte facilităţi fiscale, din cele menţionate de recurentă, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de fond.

Tocmai faptul că s-a formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei într-un moment în care prima decizie de impunere era încă suspendată, iar cea de-a doua nu fusese încă emisă, se transpune într-o ipoteză ce exclude pasivitatea administratorului, în contra celor susţinute în recurs.

Nu în ultimul rând, este real că soluţia pe latură penală invocată de intimatul reclamant nu exclude de plano aplicarea prevederilor art. 25 din Lg. 207/2015, însă, în mod corect prima instanţă a reţinut-o ca o circumstanţă în aprecierea condiţiei relei-credinţe, fiind o justificare în plus, faţă de cele deja consemnate şi făcând parte dintr-un cadrul mai amplu de împrejurări care au conturat convingerea instanţei.

De altfel, prima instanţă nu a dat eficienţă, în cauza de faţă, unei expertize efectuate în cadrul dosarului penal, ci doar a menţionat-o în contextul citării din ordonanţa de clasare. Aşadar, considerentele ce au condus la soluţia admiterii acţiunii de faţă nu sunt extrinseci probatoriilor administrate în prezentul dosar şi nici nu sunt străine de natura cauzei, aşa cum a susţinut recurenta.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004 se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii recurate ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei civile nr. 11 din 11 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2020.