Blanket confidentiality of ex-post control file quashed, but attorney fee award reduced for failure to prove payment

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârile primei instanţe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.08.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice,

1. Anularea prevederilor art. 11 alin. (2) din Regulamentul din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015;

2. Obligarea pârâtei la a pune la dispoziţia reclamantei documentele întocmite cu ocazia desfăşurării procedurii de supraveghere a Universităţii Politehnice din Bucureşti ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor-cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1963 din 26 mai 2017, Curtea a admis acţiunea reclamantei, a anulat prevederile art. 11 alin. (2) din Regulamentul din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 şi a obligat pârâta ANAP să pună la dispoziţia reclamantei documentele întocmite de ANAP cu ocazia desfăşurării procedurii de supraveghere a Universităţii Politehnice din Bucureşti ce avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

1.3. Sentinţa de completare a hotărârii

Prin cererea depusă la 20.12.2017, reclamanta a solicitat completarea sentinţei civile nr. 1963 din 26 mai 2017, în sensul soluţionării capătului de cerere ce viza obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în fond.

Prin sentinţa civilă nr. 340 din 2 februarie 2018, Curtea a admis cererea completatoare formulată de reclamantă şi a completat sentinţa civilă nr. 1963 din 26 mai 2017 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.250 RON cheltuieli de judecată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârilor instanţei de fond, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice a formulat recurs.

2.1. Prin recursul formulat împotriva sentinţei nr. 1963 din 26 mai 2017, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii sub toate capetele de cerere.

În motivarea cererii de recurs formulate cu privire la sentinţa civilă nr. 1963/26.05.2017, recurenta pârâtă a arătat că, prin hotărârea criticată, instanţa fondului a admis acţiunea formulată de reclamantă, în sensul că a anulat prevederile art. 11 alin. (2) din Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul Preşedintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015 şi a obligat pârâta ANAP să pună la dispoziţia reclamantei documentele întocmite de ANAP cu ocazia desfăşurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din Bucureşti ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

În opinia recurentei pârâte, considerentele pentru care instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei sunt greşite, hotărârea pronunţată fiind nelegală, dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

2.1.1 Cu privire la anularea prevederilor art. 11 alin. (2) din Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015, instanţa de fond s-a raportat doar la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 2 lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, arătând că " (...) ordinele trebuie să ţină cont de prevederile din actele normative cu forţă de reglementare superioară, aferente acestor acte normative".

S-a spus, în doctrină, că "locul unde este plasat în Constituţie un articol are o relevanţă deosebită pentru înţelegerea şi interpretarea sa, în litera şi spiritul pe care legiuitorul le-a avut în vedere." (Prof. univ. dr. B., Drept administrativ, Ediţia a IX-a revăzută şi actualizată, p. 13).

Astfel, este adevărat că, în art. 1 din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul stabileşte accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public definite astfel prin prezenta lege ca unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României, că, în art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001, acelaşi legiuitor stabileşte cine trebuie să asigure accesul la informaţiile de interes public, iar, la lit. b) al acestui articol din lege, este definită informaţia de interes public.

Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat că legiuitorul nu se rezumă doar la aceste trei texte de lege pentru a reglementa liberul acces la informaţiile de interes public.

În continuare, legiuitorul stabileşte, în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi informaţiile care sunt exceptate de la accesul liber al cetăţenilor.

De altfel, în cuprinsul art. 1 din Legea nr. 544/2001, sintagma "definite astfel prin prezenta lege" stabileşte, prin raportare nu doar la art. 2 lit. b) din lege, ci prin raportare la art. 12 din lege, că nu toate informaţiile/documentele sunt supuse liberului acces.

Este adevărat că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 634/2015, recurenta are calitatea de instituţie publică în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001 şi că, potrivit art. 3 alin. (3) lit. c) din H.G. nr. 634/2015, controlează modul în care autorităţile contractante atribuie contractele de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice şi de concesiune de servicii, iar, potrivit lit. h), verifică aspectele procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intră sub incidenţa legislaţiei privind achiziţiile publice, articole a căror existenţă nu a fost niciodată negată.

Cu toate acestea, în opinia recurentei, analiza de legalitate a art. 11 alin. (2) din Regulament, este greşit a se face doar raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 544/2001, art. 2 lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 544/2001 şi prin raportare la art. 3 alin. (3) lit. c) şi h) din H.G. nr. 634/2015, întrucât ar avea ca efect o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, respectiv o încălcare a acestei legi.

Aceasta pentru că, în realitate, existenţa dispoziţiilor art. 12 din cuprinsul legii stabileşte, de fapt, care informaţii/documente sunt supuse art. 1 din lege, chiar dacă prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Potrivit art. 11 lit. b) teza a II a din H.G. nr. 634/2015, "Direcţia generală supraveghere şi conciliere are următoarele atribuţii principale: b) realizează activitatea de control ex-post a modului în care au fost atribuite contractele de achiziţie publică de către autorităţile contractante, ca urmare a semnalelor şi/sau sesizărilor transmise de alte instituţii publice/entităţi cu atribuţii pe zona achiziţiilor publice, de operatori economici sau identificate în mass-media, constatând faptele prin care se încalcă sau se eludează prevederile legale în domeniul achiziţiilor publice, aceste constatări fiind transmise altor instituţii, structuri sau organe de control ale statului cu atribuţii în sancţionarea/corectarea respectivelor abateri", iar, potrivit art. 9 alin. (5) din Regulament, "Raportul de control/Nota de control, după caz, conţine măsuri, altele decât aplicarea de sancţiuni contravenţionale, care pot fi:

- transmiterea, spre valorificare, a constatărilor echipelor de control autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, în cazul în care sunt incidente prevederile art. 294 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

- transmiterea constatărilor, pentru fapte care excedează limitelor de competenţă conferite A.N.A.P., prin actele normative în vigoare, altor instituţii, structuri sau organe de control ale statului cu atribuţii în sancţionarea/corectarea respectivelor abateri;

- transmiterea constatărilor organelor de cercetare penală, în cazul în care echipa de control consideră că există indicii de săvârşire a unor posibile fapte care pot întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, transmiterea constatărilor A.N.I., în cazul în care echipa de control consideră că există indicii privitoare la un posibil conflict de interese;

- transmiterea constatărilor la D.L.A.F., în cazul în care echipa de control consideră că există indicii de săvârşire a unor nereguli care pot aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;

- propunerea de formulare de acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractelor/acordurilor-cadru, în cazurile în care legea prevede o astfel de posibilitate;

- recomandări şi propuneri privind modul de aplicare a procedurilor de achiziţie publică de către autorităţile contractante/beneficiar".

Potrivit art. 11 alin. (1) din Regulament, imediat după finalizarea procedurii de control ex-post, dar într-un termen care nu va depăşi 5 zile lucrătoare de la această dată, membrii echipei de control procedează la întocmirea dosarului de control ex-post, care va conţine, după caz, următoarele: a) sesizarea; b) comunicările privind începerea şi, respectiv, încetarea procedurii de control ex-post; c) declaraţiile de confidenţialitate şi imparţialitate ale agenţilor constatatori; d) documentele, în copie conformă cu originalul, menţionate în raportul de control/nota de control; e) declaraţia pe propria răspundere a conducătorului reprezentantului legal al entităţii care a fost supusă procedurii de control ex-post; f) notele explicative; g) raportul de control/nota de control; h) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei; i) orice alte documente în legătură cu respectiva procedură de atribuire.

Astfel că, în opinia recurentei, analiza de legalitate a art. 11 alin. (2) din Regulament trebuie să fie făcută prin raportare la art. 11 lit. b) teza a ll-a din H.G. nr. 634/2015 coroborat cu art. 9 alin. (5) din Regulament, luându-se în considerare art. 11 alin. (1) din Regulament care stabileşte ce conţine dosarul de control şi nu doar prin raportare la art. 1 şi art. 2 lit. a), respectiv lit. b) din Legea nr. 544/2001. Simplu fapt că recurenta este instituţie publică în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001 nu înseamnă că toate informaţiile/documentele care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile acestei instituţii, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei, sunt supuse accesului liber. Altfel, ar fi inutilă existenţa dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Prin urmare, instanţa de fond a interpretat greşit faptul că art. 11 alin. (2) din Regulament nu ar respecta actele normative cu forţă juridică superioară, respectiv dispoziţiile Legii nr. 544/2001, iar constatarea instanţei de fond în sensul că "nu se poate reţine că aceste documente/sau informaţiile existente în astfel de documente nu intră în categoria informaţiilor de interes public" a fost făcută cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 544/2001.

Raţiunea existenţei textului art. 11 alin. (2) din Regulament, prin care se arată că "dosarul de control poate fi pus doar la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe judiciare competente" este determinată de consecinţele juridice ale desfăşurării controlului ex-post al modului de atribuire a unui contract de achiziţie publică la o autoritate contractantă întrucât, ulterior finalizării procedurii de control ex-post, constatările echipei de control sunt transmise altor instituţii, structuri sau organe de control ale statului în sancţionarea/corectarea respectivelor abateri potrivit art. 11 lit. b) teza a ll-a din H.G. nr. 634/2015.

Este total greşită reţinerea instanţei de fond în sensul că "pârâtul justifică această încadrare prin raportare la o situaţie particulară, respectiv când sesizarea provine de la organele de cercetare", sesizarea putând veni de la orice persoană, fiind de notorietate acesta aspect.

Ceea ce nu a aplicat instanţa de fond sunt prevederile art. 9 alin. (5) din Regulament, citat mai sus, precum şi dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol potrivit căruia raportul de control/nota de control, chiar dacă este întocmit/ă de ANAP, "conţine menţiuni cu privire la documentele analizate şi verificate, precum şi, dacă este cazul, cu privire la întocmirea unui/unor proces-verbal/procese-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor".

Prin reţinerea din sentinţă în sensul că "(...) simplul fapt al existenţei unor situaţii dintre cele menţionate mai sus, nu este de natură a încadra aceste documente/informaţii în excepţii de la liberul acces, fiind necesar a fi îndeplinite condiţiile impuse la art. 12 din Legea nr. 544/2001, condiţii neîndeplinite în prezenta cauză", instanţa de fond a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 544/2001 deoarece dosarul de control nu înseamnă doar dosarul întocmit cu ocazia desfăşurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din Bucureşti ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014, prin raportare la care a hotărât instanţa de judecată asupra legalităţii art. 11 alin. (2) din Regulament.

Dosarul de control poate cuprinde documente ce conţin informaţii cu privire la deliberările autorităţilor, informaţii privind activităţi comerciale sau financiare, a căror publicitate poate aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, pot fi documente care fac parte dintr-o anchetă penală sau disciplinară a căror publicitate ar putea periclita rezultatul anchetei, sau ar putea pune în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare, sau informaţii privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces. Aceste situaţii pot crea consecinţe juridice, iar aceste situaţii sunt excepţii potrivit Legii nr. 544/2001.

Prin urmare, avându-se în vedere aceste situaţii, este logic să se concluzioneze că, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001, dosarul de control face parte din categoria informaţiilor exceptate de la accesul liber.

Analiza documentelor autorităţii contractante puse la dispoziţia echipei de control în cadrul procedurii de control ex-post are ca rezultat încheierea unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, act care, supus controlului judecătoresc, dă naştere unui proces prin formularea plângerii contravenţionale împotriva acestuia, ceea ce implică verificarea de către instanţa de judecată a întregii documentaţii care a stat la baza emiterii acestui act administrativ, în timp ce, în materia achiziţiilor publice, această documentaţie este alcătuită în exclusivitate din înscrisurile autorităţii contractante, adică înscrisuri care nu sunt întocmite de ANAP şi care fac parte din dosarul de control potrivit art. 11 alin. (1) lit. i) din Regulament.

De asemenea, sunt situaţii în care instituţia recurentă primeşte sesizări din partea Curţii de Conturi sau din partea organelor penale, constatările echipei de control ce se regăsesc, pe lângă procesul-verbal contravenţional în raportul de control/nota de control fiind transmise acestor instituţii, punându-se la dispoziţia acestora întregul dosar care poate constitui mijloc de probă în timpul anchetei penale.

În aceste condiţii, este greşită opinia instanţei de fond în sensul că au fost greşit încadrate aceste informaţii/documente în excepţiile de la liberul acces, precum şi că "nu se justifică instituirea unei reguli privind caracterul nepublic al acestor documente".

Şi, chiar dacă, potrivit art. 215 din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 217 din Legea nr. 98/2016, dosarul achiziţiei publice are caracter de document public, totuşi argumentul instanţei de fond în sensul că "prin natura lor documentele rezultate în urma procedurii de achiziţie publică şi care practic fac obiectul controlul, intră în categoria informaţiilor de interes public, potrivit prevederilor art. 215 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi potrivit art. 217 din legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice", nu este exact din punct vedere legal, aceasta din cauza existenţei sintagmei, din cuprinsul ambelor articole, "nu poate fi restricţionat decât în măsura în care aceste informaţii sunt confidenţiale, clasificate sau protejate de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii".

Or, asupra acestui aspect, doar autoritatea contractantă se poate pronunţa, în niciun caz ANAP.

Aşadar, prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 544/2001, autorităţile contractante sunt singurele în măsură să stabilească lista cuprinzând documentele de interes public, chiar dacă există posibilitatea ca aceste documente să facă parte din dosarul de control.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, prin jurisprudenţa sa, faptul că instanţa de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate, are de examinat numai concordanţa actului administrativ dedus judecăţii cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Or Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi, implicit, articolul contestat a fost emis în temeiul şi executarea art. 295 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, "actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte", în timp ce alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că "actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă", în acelaşi sens fiind şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care face referire la actul administrativ emis în vederea organizării legii sau a executării în concret a legii.

Actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis Ordinul nr. 1140/03.12.2015 ce aprobă Regulamentul din care fac parte prevederile art. 11 alin. (2) a cărui nelegalitate se invocă, sunt O.U.G. nr. 34/2006, O.U.G. nr. 13/2015, precum şi H.G. nr. 634/2015.

Este firesc ca orice act normativ să ţină cont şi de celelalte acte normative existente la momentul elaborării/publicării actului normativ respectiv, doar că analiza legalităţii se face raportat la actele normative date în executarea actelor normative superioare, ăn acest sens fiind şi prevederile art. 77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

De asemenea, potrivit art. 78 din această lege, sub marginala "Sfera reglementării", se stabileşte că "ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora".

Nu lipsit de relevanţă este şi faptul că Regulamentul în discuţie a fost postat pe site-ul ANAP în vederea dezbaterii publice, dovezile aflându-se la dosarul cauzei.

Totodată, raportul de control/nota de control este un instrument de evaluare a activităţii agentului constatator, se întocmeşte la sfârşitul activităţii de verificare şi conţine constatările/deliberările echipei de control şi raţionamentele acesteia care au dus la emiterea sau nu a proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

În concluzie, în mod nelegal, instanţa de fond a anulat prevederile art. 11 alin. (2) din Regulamentul privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul preşedintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015, admiţând acţiunea reclamantei A..

2.1.2. Faţă de obligarea pârâtei de a pune la dispoziţie reclamantei A. documentele întocmite de ANAP, cu ocazia desfăşurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din Bucureşti, ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014, recurenta pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a extins aplicarea dispoziţiilor art. 215 din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 217 din Legea nr. 98/2016, deoarece aceste dispoziţii legale au ca obiect dosarul achiziţiei publice care este întocmit de autoritatea contractantă şi faţă de care aceasta are dreptul a lua decizii cu privire la încadrarea în informaţii ce pot fi puse la dispoziţia publicului, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul acestor articole, se regăseşte şi fraza " ... nu poate fi restricţionat decât în măsura în care aceste informaţii sunt confidenţiale, clasificate sau protejate de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii".

Or, din dosarul de control, fac parte şi documentele autorităţii contractante controlate. Şi, chiar dacă, potrivit art. 215 din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv art. 217 din Legea nr. 98/2016, dosarul achiziţiei publice are caracter de document public, totuşi argumentul instanţei de fond în sensul că "prin natura lor documentele rezultate în urma procedurii de achiziţie publică şi care practice fac obiectul controlul, intră în categoria informaţiilor de interes public, potrivit prevederilor art. 215 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi potrivit art. 217 din legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice" nu este exact din punct vedere legal, aceasta din cauza existenţei sintagmei din cuprinsul ambelor articole, conform căreia "nu poate fi restricţionat decât în măsura în care aceste informaţii sunt confidenţiale, clasificate sau protejate de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii". Or, asupra acestui aspect, doar autoritatea contractantă se poate pronunţa, în niciun caz ANAP.

Consideră recurenta pârâtă că, fără a limita accesul la informaţiile de interes public, în condiţiile legii, pot fi comunicate persoanelor interesate rezultatele controalelor efectuate de ANAP la autorităţile contractante, fără ca aceasta să însemne comunicarea către public a unor copii de pe procesele-verbale contravenţionale, respectiv de pe rapoartele de control, o eventuală punere la dispoziţia publicului a unor astfel de documente putând duce chiar la încălcarea prevederilor Legii nr. 544/2001, putând avea consecinţe juridice astfel cum a fost dezvoltat încele ce preced.

În concluzie, recurenta a susţinut că este nelegală obligarea ANAP de a pune la dispoziţie reclamantei A. documentele întocmite de ANAP cu ocazia desfăşurării procedurii de supraveghere la Universitatea Politehnică din Bucureşti ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014, pe de o parte, pentru că informaţiile solicitate au fost comunicate, iar, pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Regulament a cărui anulare o consideră nelegală.

2.2. Prin recursul formulat împotriva sentinţei nr. 340 din 2 februarie 2018, de completare a sentinţei nr. 1963 din 26 mai 2017, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă ANAP a solicitat, în principal, casarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii privind obligarea ANAP la plata cheltuielilor de judecată presupus efectuate de intimata A. în prezentul dosar, iar, în subsidiar, reducerea sumelor solicitate, avându-se în vedere caracterul vădit disproporţionat, raportat la criteriile stabilite la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Dezvoltând critica la adresa sentinţei civile nr. 340/02.02.2018, recurenta pârâtă a arătat că, în motivarea soluţiei privind acordarea cheltuielilor de judecată intimatei-reclamante, instanţa de fond s-a raportat la faptul că reclamanta a depus la dosar facturi şi documente care atestă tranzacţiile.

Potrivit dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Din economia textelor de lege citate rezultă că una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite la solicitarea cheltuielilor de judecată este aceea ca respectivele cheltuieli să fi fost efectuate de partea din proces care a câştigat, acestea acordându-se numai în măsura în care au fost dovedite, în acest scop prezentând instanţei de judecată acte doveditoare ale cheltuielilor efectuate cu privire la proces.

Or, din analiza înscrisurilor pe care instanţa de fond le-a apreciat, în mod nelegal, ca doveditoare efectuării cheltuielilor de judecată de către reclamantă, nu rezultă că, în calitatea sa de parte în prezentul dosar, aceasta ar fi plătit vreun onorariu de avocat având ca obiect asistenţa şi reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată în acest dosar.

Un prim aspect este reprezentat de faptul că, deşi reclamantă în acest dosar este A., cu datele de identificare existente, la dosar, ca înscrisuri care se doresc a fi doveditoare ale cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, apar următoarele documente:

- factură seria x nr. x, emisă la data de 03.06.2016, de cabinet avocat pentru C. S.R.L., cu sediul în Dealul Ţugulea nr. 58, bl. B5b, Bucureşti, cu Nr. Ord. Reg. Corn x şi CIF x;

- extras de cont detaliat pentru data de 06 iunie 2016 din care reiese că plata către D. de Avocat a fost efectuată de C. S.R.L.;

- factură seria x nr. x, emisă la data de 03.08.2016, de cabinet avocat pentru C. S.R.L., cu sediul în Dealul Ţugulea nr. 58, bl. B5b, Bucureşti, cu Nr. Ord. Reg. Corn x şi CIF x;

- extras de cont detaliat pentru data de 05 august 2016 din care reiese că plata către D. de Avocat a fost efectuată de C. S.R.L..

În al doilea rând, recurenta pârâtă a arătat că facturile depuse de intimata-reclamantă au ca obiect "Servicii de consultanţă juridică conform contract de consultanţă juridică din data de 03.06.2016", din această sintagmă rezultând doar că D. de Avocat a realizat servicii de consultanţă juridică pentru C. S.R.L., în niciun caz asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, pentru A..

Prin urmare, din înscrisurile aduse ca dovadă de către intimata-reclamantă rezultă, fără echivoc, pe de o parte, că o persoana juridică ce nu este parte în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, a achitat, în calitate de beneficiar, servicii de consultanţă juridică avocatului, iar, pe de altă parte, că obiectul contractului de asistenţă juridică din data de 03.06.2016 nu are nicio legătură cu asistenţa şi reprezentarea juridică în faţa instanţelor judecătoreşti în dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Mai mult decât atât, nici măcar adresa sediului beneficiarei de pe facturile în cauză nu coincide cu adresa domiciliului intimatei-reclamante, fiind evident că facturile şi documentele care atestă tranzacţiile au fost considerate, în mod nelegal, acte justificative care pot sta la baza stabilirii şi acordării cheltuielilor de judecată, lipsind acele elemente esenţiale din care să rezulte că plata a fost făcută de către intimata-reclamantă şi că a fost făcută pentru serviciile prestate în prima etapă procesuală a prezentului dosar.

În acest sens, elementele esenţiale care lipsesc sunt: numele şi prenumele intimatei-reclamante care ar fi trebuit să aibă calitatea de Beneficiară, potrivit facturilor şi obiectul contractului de asistenţă juridică.

Prin urmare, sentinţa civilă nr. 340/2018,pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost soluţionată cererea de completare a sentinţei civile nr. 1963/26.06.2017, este nelegală pentru motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În subsidiar, în cazul în care nu ar fi reţinută critica privind nedovedirea efectuării cheltuielilor de judecată, recurenta pârâtă a solicitat reducerea presupuselor sume solicitate, având în vedere caracterul vădit disproporţionat raportat la criteriile stabilite prin art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 20 noiembrie 2020, recurenta reclamantă a adus o serie de precizări cu privire la motivele de nelegalitate invocate prin recursul formulat împotriva celor două sentinţe atacate.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1963/26.05.2017, recurenta pârâtă a arătat că, prin dispoziţiile art. 238 din Legea nr. 98/2016, a fost abrogată expres Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, iar, în temeiul aceleiaşi legi, ANAP nu mai are atribuţii de control ex post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

În consecinţă, Regulamentul privind controlul ex-post, aprobat prin Ordinul Preşedintelui ANAP nr. 1140/03.12.2015 a fost abrogat implicit, nemaifiind de actualitate soluţia de anulare a prevederilor art. 11 alin. (2) din regulamentul în discuţie.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 340/2018, recurenta pârâtă a dezvoltat, prin precizările din 20 noiembrie 2020, motivele pentru care a considerat cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă ca fiind vădit disproporţionate.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1963/26.05.2017 ca fiind nefondat.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 340/2018, intimata reclamantă a invocat excepţia nulităţii, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că recurenta critică, în realitate, temeinicia, şi nu legalitatea sentinţei civile în discuţie.

La 26 noiembrie 2020, intimata reclamantă a invocat excepţia de tardivitate a completării motivelor de recurs prin precizările din 20 noiembrie 2020, considerând intimata reclamantă că aceste precizări au fost formulate după împlinirea termenului legal de motivare a recursului.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

4.1. Prealabil verificării în fond a criticilor la adresa hotărârilor atacate, Înalta Curte va examina excepţiile ridicate de intimata reclamantă, acestea vizând determinarea limitelor învestirii instanţei de recurs.

Soluţionând excepţia tardivităţii completării motivelor de recurs la adresa sentinţei civile nr. 1963/26.05.2017, Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 487 C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).

Având în vedere faptul că termenul de motivare a recursului este similar celui în care poate fi exercitată calea de atac, precum şi dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, particularizat cauzei de faţă, termenul de 15 zile exercitarea şi motivarea recursului împotriva sentinţei civile nr. 1963/26.05.2017 s-a împlinit la data de 28 decembrie 2017, astfel că instanţa de recurs nu este legal învestită să examineze motivele suplimentare deduse judecăţii prin cererea precizatoare din 20 noiembrie 2020, acestea fiind tardiv formulate.

Subliniază Înalta Curte şi faptul că este lipsită de relevanţă împrejurarea apariţiei ulterioare a evenimentului legislativ ce a determinat recurenta pârâtă să suplimenteze motivele de nelegalitate, neexistând nicio dispoziţie de drept procesual care să permită completarea, de către parte, a motivelor de nelegalitate pe care îşi întemeiază cererea de recurs după expirarea termenului legal de motivare a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte va examina recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1963/26.05.2017, fără a lua în considerare cele precizate de recurenta pârâtă prin cererea din 20 noiembrie 2020.

În aceste limite, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei pârâte la adresa legalităţii sentinţei civile atacate, nefiind demonstrată incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe marginea modalităţii de soluţionare a cererii de anulare parţială a Regulamentului din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015.

Astfel cum rezultă din cele mai sus menţionate, intimata reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect cererea de anulare a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din regulamentul anterior menţionat, considerând că este nelegală prevederea potrivit căreia dosarul de control ex post poate fi pus la dispoziţia doar a instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe judiciare competente.

O atare prevedere regulamentară a constituit refuzul comunicării conţinutului dosarului la cererea intimatei reclamante, cenzurarea acestui refuz şi obligarea instituţiei pârâte la comunicarea acestui dosar constituind, de altfel, cel de - al doilea petit al acţiunii reclamantei.

Soluţionând acţiunea intimatei reclamante, prima instanţă a apreciat că este întemeiată, reţinând, în esenţă, că principiul liberului acces la informaţiile de interes public se opune unei reglementări de genul celei cuprinse în art. 11 alin. (3) din Regulamentului din 3 decembrie 2015 privind controlul ex-post al modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015.

Astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, Înalta Curte constată că dosarul de control reflectă modalitatea de exercitare, de către ANAP, a atribuţiilor de verificare a modului în care autorităţile contractante atribuie contractele de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice şi de concesiune de servicii, context în care caracterul public al informaţiilor cuprinse în acest dosar este indiscutabil.

Cât timp acest dosar reflectă modalitatea de exercitare a competenţei legale a unei autorităţi publice, concluzia recurentei pârâte în sensul că informaţiile subsumate dosarului de control ex post nu constituie informaţii de interes public întrucât nu fac parte din cele la care se referă art. 5 din Legea nr. 544/2001 este lipsită de fundament, subliniind Înalta Curte că dispoziţiile art. 5 din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public au ca obiect de reglementare sfera informaţiilor de interes public ce se comunică din oficiu de autorităţile sau instituţiile publice, textul citat nefiind destinat a restrânge sfera informaţiilor de interes public doar la acest gen de informaţii.

În această ordine de idei, Înalta Curte subliniază faptul că sfera de cuprindere a noţiunii de informaţii de interes public trebuie înţeleasă prin raportare la definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, unde se arată că prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În contextul în care verificarea modului de atribuire a contractelor de achiziţie publică, de concesiune de lucrări publice şi de concesiune de servicii constituie una din competenţele legale ale autorităţii recurente, cum s-a arătat mai sus, documentaţia care atestă modalitatea de realizare a acestei competenţe are caracter de informaţie de interes public, în înţelesul care rezultă din analiza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă destinaţia concluziilor activităţii de verificare prevăzute de art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 pentru că natura informaţiilor cuprinse în dosarul de control nu se schimbă în funcţie de modalitatea de valorificare a informaţiilor produse în cadrul controlului ex post.

O a doua grupă de argumente deduse analizei instanţei de recurs vizează semnificaţia caracterului confidenţial al anumitor informaţii existente în cuprinsul dosarelor de control ex post şi, sub acest aspect, recurenta pârâtă a arătat că pot exista situaţii în care devin incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Într-adevăr, dreptul de acces la informaţiile de interes public nu este unul absolut, existând o serie de restricţii prevăzute explicit prin dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 544/2001, însă trebuie observat faptul că dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 nu cuprind nicio circumstanţiere sau distincţie, ci statuează, pur şi simplu, în sensul că dosarul de control poate fi pus doar la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe judiciare competente.

De altfel, răspunzând cererii reclamantei, prin care aceasta solicita accesul la dosarul de control în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 544/2001, autoritatea recurentă a comunicat, iniţial, un refuz întemeiat strict pe dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015, aducând la cunoştinţa reclamantei faptul că dosarul de control poate fi pus doar la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe judiciare competente.

Prin urmare, dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 sunt contrare prevederilor Legii nr. 544/2001, pentru că aceste prevederi constituie temeiul restrângerii accesului la informaţii care, prin natura lor, sunt informaţii de interes public.

Subsecvent, Înalta Curte constată că este legală şi soluţia de obligare a recurentei pârâte la comunicarea informaţiilor de interes public solicitate de intimata reclamantă, nefiind demonstrată de către recurenta pârâtă incidenţa uneia sau mai multor situaţii de excepţie, din cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Astfel, odată reţinută calificarea informaţiilor cuprinse în documentele la care face referire art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015 ca fiind informaţii de interes public, întrucât acestea vizează verificarea legalităţii procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţie publică sau a contractelor de concesiune de lucrări publice ori de servicii, restricţionarea accesului la aceste informaţii se poate justifica numai în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 544/2001.

Observând motivarea refuzului de soluţionare favorabilă a cererii reclamantei de acces la informaţiile de interes public solicitate, Înalta Curte a arătat, anterior, că, iniţial, recurenta pârâtă a transmis intimatei reclamante faptul că nu poate pune la dispoziţia acesteia dosarul de control ex post întrucât un atare dosar poate fi transmis doar autorităţilor judiciare.

Ulterior, cu prilejul soluţionării contestaţiei administrative, formulate de către intimata reclamantă, recurenta pârâtă a nuanţat răspunsul său, motivând refuzul de comunicare integrală a informaţiilor solicitate prin raportare la dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 544/2001, fiind vorba de documente care conţin date cu caracter personal ale agenţilor constatatori şi informaţii privind deliberările acestora.

Fiind incontestabil faptul că nu pot fi furnizate, prin intermediul cererilor de acces la informaţii de interes public, informaţiile reprezentate de conţinutul deliberărilor autorităţilor, conform celor prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, Înalta Curte constată că solicitarea intimatei reclamante nu a vizat comunicarea unor eventuale dezbateri pe marginea întocmirii documentelor a căror emitere este precedată de o deliberare, ci comunicarea documentelor prevăzute de art. 11 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1140/2015, în legătură cu procedura de supraveghere a Universităţii Politehnice din Bucureşti ce a avut ca obiect modul de atribuire a acordurilor cadru nr. 22346, nr. 22418, nr. 22431, nr. 22432, nr. 22443, nr. 22445, nr. 22446 din data de 25.11.2014.

În al doilea rând, trebuie făcută precizarea că identitatea funcţionarilor din cadrul ANAP, ce au desfăşurat activitatea de verificare, nu poate fi considerată ca fiind o informaţie exceptată de la liberul acces la informaţii de interes public, cât timp aceste persoane, având calitatea de agenţi constatatori, figurează atât în cuprinsul raportului de control cât şi în procesul-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională, în măsura în care un astfel de proces-verbal este încheiat în urma verificărilor ex post.

Sigur că alte date de identificare, subsumate noţiunii de date cu caracter personal ale funcţionarilor recurentei pârâte, cum ar fi domiciliul, cod numeric personal etc., nu pot fi puse la dispoziţia particularilor, însă trebuie subliniat faptul că reclamanta intimată nici nu a pretins comunicarea unor astfel de date.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu este demonstrată nelegalitatea sentinţei civile nr. 1963/26.05.2017 din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 340/02.02.2018, intimata reclamantă a invocat excepţia nulităţii acestuia, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că deşi recurenta s-a prevalat, la nivel formal, de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica sa vizează, în realitate, temeinicia hotărârii.

Totodată, intimata reclamantă a arătat că solicitarea de examinare a proporţionalităţii cheltuielilor de judecată nu poate face obiectul recursului, invocând, în acest sens, decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Soluţionând excepţia nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 340/02.02.2018, Înalta Curte constată că principala critică a recurentei pârâte vizează faptul că instanţa fondului a considerat, fără temei, că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată, critică ce poate fi subsumată motivului de casare invocat, şi anume celui prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 451 şi 452 C. proc. civ.

Sunt întemeiate susţinerile intimatei reclamante, potrivit cărora motivul de nelegalitate prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., însă aceste argumente au fost dezvoltate numai în privinţa cererii formulate de recurenta pârâtă în subsidiar, neatrăgând nulitatea recursului decât în măsura în care se ajunge la verificarea solicitării subsidiare.

Verificând legalitatea sentinţei civile nr. 340/02.02.2018 din perspectiva dispoziţiilor art. 451-452 C. proc. civ., Înalta Curte constată întemeiată critica recurentei pârâte întrucât prima instanţă a obligat pârâta la plata unor cheltuieli de judecată, fără a observa că nu sunt îndeplinite condiţiile legale în acest sens.

Astfel, aşa cum a arătat recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanţă a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 4250 RON cheltuieli de judecată, din care 4.200 RON onorariu avocaţial şi 50 RON taxă judiciară de timbru, luând în considerare înscrisurile depuse la dosar.

Temeiul juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este reprezentat de coroborarea prevederilor art. 451 şi 452 C. proc. civ., fiind unanim acceptat faptul că pot fi acordate cheltuieli de judecată numai în măsura în care este demonstrat caracterul real, necesar şi rezonabil al sumelor pretinse cu acest titlu.

Referindu-se la caracterul real şi necesar al cheltuielilor de judecată, legiuitorul prevede, prin dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Or, în cauza de faţă, reclamanta a depus la dosar două facturi şi două extrase de cont care atestă plăţile efectuate în contul cabinetului de avocat de către C. S.R.L., terţ în pricina de faţă, cheltuieli angajate în temeiul unui contract de consultanţă încheiat, de asemenea, de societatea anterior amintită.

Construcţia juridică propusă de intimata reclamantă, în sensul că plata efectuată de terţul C. S.R.L. trebuie considerată ca fiind valabilă, în considerarea dispoziţiilor art. 1474 alin. (3) teza I C. civ., nu poate fi primită întrucât (I) actele doveditoare ale pretinselor cheltuieli de judecată nu atestă faptul că între reclamantă şi avocatul său a fost încheiat un contract de asistenţă pentru suma de 4200 RON şi (II) nici dovezi, în sensul că onorariul avocaţial a fost avansat de societatea terţă pe seama intimatei reclamante, înscrisul sub semnătură privată, anexat întâmpinării depuse de intimata reclamantă în prezentul recurs, nefiind opozabil pârâtei şi în general terţilor.

În atare context, obligând-o pe recurenta pârâtă la plata unor cheltuieli ce nu au fost suportate de partea care le-a pretins, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 451-452 C. proc. civ., motiv pentru care recursul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 340/02.02.2018 urmează a fi admis, cu consecinţa casării hotărârii recurate, a rejudecării cauzei şi admiterii parţiale a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, menţinând instanţa de recurs exclusiv obligaţia de plată a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată(taxa judiciară de timbru aferentă fondului cauzei).

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la 1.500 RON, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu avocaţial diminuat, corespunzător soluţiei decise de Înalta Curte asupra recursurilor declarate în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 340/02.02.2018, invocată de intimata reclamantă.

Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice împotriva sentinţei nr. 1963 din 26 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de recurenta pârâtă Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice împotriva sentinţei nr. 340 din 2 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa nr. 340 din 2 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând cauza, respinge cererea reclamantei A. privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4200 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Menţine dispoziţiile sentinţei nr. 340 din 2 februarie 2018 cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Obligă recurenta pârâtă la 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată avansate în recurs de intimata reclamantă (onorariu avocaţial diminuat).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.