Maximum statutory salary supplements vs. cumulative 30% budgetary cap in public sector remuneration

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. au formulat plângere împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale stabilite prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 569/C/06.02.2018, solicitând admiterea acţiunii, anularea în parte a ordinului cu privire la reclamanţi, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care sa se recalculeze drepturilor salariale cuvenite fiecăreia dintre reclamanţi începând cu data de 1.01.2018, prin aplicarea valorilor procentuale corecte în ceea ce priveşte sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase - 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică - 25% din indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii - 5% din indemnizaţia de încadrare brută lunară; obligarea pârâtului la plata diferenţelor rezultate dintre indemnizaţia încasate şi cea cuvenită potrivit ordinului nou emis, din 1.01.2018.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 168 din 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea având ca obiect plângere împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale stabilite prin Ordinul Ministerului Justiţiei, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. au formulat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului lor, reclamanţii susţin că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa atacată, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, deşi anexa V a legii 153/2017 prevede pentru domeniul de activitate "Justiţie" sporuri de până la 45% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, aceasta lasă la aprecierea ordonatorului principal de credite cuantumul sporurilor, cu condiţia respectării plafonului de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.

Consideră recurenţii că modalitatea în care instanţa a interpretat prevederile legale este greşită, întrucât a fost ignorată regula generală de interpretare a normelor juridice, potrivit căreia norma specială derogă de la cea generală şi se aplică prioritar în situaţiile ce se încadrează în ipoteza ei.

In speţă, dispoziţiile din anexa V a Legii nr. 153/2017 reprezintă norme speciale faţă de cele ale art. 25 din capitolul III al aceleiaşi legi.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţial la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

Ia mod evident, în aplicarea normei citate, dispoziţiile art. 25, situate în partea generală a Legii 153/2017 şi aplicabile în principiu tuturor categoriilor de personal vizat de actul normativ, au caracter general în raport cu dispoziţiile din Anexa V, al cărei obiect de reglementare este circumstanţiat, aşa cum însuşi titlul ei arată în mod explicit, acoperind familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Potrivit art. 15 alin. (3) din legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, reglementarea este derogatorie, dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Şi prin prisma acestui text de lege, se constată intenţia legiuitorului de a acorda caracter special normelor din Anexa V faţă de cele din cuprinsul părţii generale a legii; această concluzie se impune întrucât soluţia legislativă conţinută de textul analizat referitor la aceeaşi situaţie determinată, a cuantumului sporurilor prin raportare la valoarea salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare, este diferită de reglementarea-cadru care, în lipsa unor texte similare în diferitele anexe dedicate reglementării situaţiei altor categorii de personal, rămâne aplicabilă în mod general şi obligatoriu pentru toate celelalte cazuri în care se pune în discuţie cuantumul sporurilor.

Concluzia contrară a instanţei de fond se întemeiază pe două argumente, expuse în mod sumar în partea finală a considerentelor, ambele fiind, în opinia recurenţilor, greşite.

Un prim argument reţinut de instanţă este în sensul că art. 4 şi 5 din anexă au o formulare ce nu este imperativă, în sensul că legiuitorul a folosit sintagma "până la".

Această afirmaţie nu este corectă.

Din modalitatea de redactare a textelor rezultă că, în niciun caz, dispoziţiile legale nu ar putea fi interpretate în sensul că ordonatorul principal de credite ar avea un drept discreţionar de apreciere în privinţa acordării sporurilor în discuţie sau a reducerii acestora.

Dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul de a produce efecte, iar nu în sensul de a nu produce niciun efect. Or, nu există nicio raţiune, alta decât dorinţa legiuitorului de a deroga de la norma generală, pentru a reglementa pentru o anumită categorie de personal sporuri ce ar putea ajunge la 45% din salariul de bază, din moment ce prin aplicarea normei generale efectele celei speciale ar fi înlăturate de la aplicare.

Cel de-al doilea argument, în sensul că art. 25 se referă la toate categoriile de personal plătit din fonduri publice, este de asemenea eronat, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, existenţa unei norme generale nu implică înlăturarea de la aplicare a prevederii speciale din aceeaşi materie.

Faţă de aceste considerente, recurenţii solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii lor, aşa cum a fost formulată.

II Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, nefiind demonstrată pronunţarea hotărârii primei instanţe cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată în condiţiile prevăzute de art. 7 din Anexa VIII a Legii nr. 153/2017.

În concret, recurenţii reclamanţi au susţinut că intimatul pârât a încălcat dispoziţiile art. 4 şi 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 cu prilejul stabilirii drepturilor salariale în ceea ce-i priveşte, din perspectiva sporurilor care li se cuvin pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, sporuri ce nu au fost stabilite în cuantumul maxim prevăzut de lege.

Soluţionând contestaţia reclamanţilor, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată, în esenţă pentru faptul că dispoziţiile legale de care se prevalează reclamanţii nu obligă ordonatorul de credite la acordarea sporurilor în cuantumul maxim, pe de o parte iar pe de altă parte ordonatorul de credit este ţinut să respecte, cu prilejul stabilirii în concret a cuantumului sporurilor şi limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Criticând sentinţa pronunţată în primă instanţă, reclamanţii au susţinut, aşa cum s-a arătat mai sus, că judecătorul fondului nu a observat faptul că dispoziţiile ce constituie Anexa V reprezintă norme speciale în raport de prevederile art. 25 din Legea nr. 153/2017, astfel că limitarea prevăzută de textul legal anterior menţionat nu-şi găseşte aplicarea în cauza dedusă judecăţii.

Constată Înalta Curte că sentinţa civilă nr. 168 din 10 octombrie 2018 reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, nefiind fondată critica la adresa acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit consideră recurenţii reclamanţi că la nivel individual era obligatorie acordarea sporurilor la nivelul maxim prevăzut de lege, acela de 45%, fiind de observat faptul că prevederile Legii nr. 153/2017 nu numai că nu conţin o atare dispoziţie ci, dimpotrivă, stabilesc un cuantum maximal al sporurilor şi nu unul fix.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat.

(2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens.

Şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare.

Prin urmare, legiuitorul a recunoscut personalului din sfera de referinţă a dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017 dreptul la un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare; un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, ceea ce conduce la concluzia că aceste sporuri, privite în mod cumulat pot ajunge până la procentul de 45%, nefiind, însă, obligatoriu a fi acordate la nivelul maxim şi nici posibil, atunci când s-ar depăşi limita impusă de art. 25 din lege.

Cu prilejul stabilirii cuantumului sporurilor, ordonatorul de credite este ţinut să respecte şi dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, potrivit cărora suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Contrar celor susţinute de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte apreciază că între dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi cele reprezentate de art. 4 şi 5 din Anexa V a aceleiaşi legi nu există un raport de genul celui menţionat de recurenţii reclamanţi ci dimpotrivă, normele cuprinse în anexele legii se completează cu cele edictate la articolele 1-45.

Astfel, dacă prevederile art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referinţă a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaţionale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu şi, prin urmare, aplicarea lor presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

Aşa cum au arătat şi recurenţii reclamanţi, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, o reglementare este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Particularizat cauzei de faţă, este observat faptul că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaşte şi excepţii, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiaşi articol 25, la aliniatele 2 indice 1, 4) şi 6) şi nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din legea în discuţie şi nu normele înscrise în anexele aceleiaşi legi.

Altfel spus, nu poate fi reţinut caracterul contradictoriu al reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 4 şi 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 faţă de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariaţi în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret şi cu atât mai puţin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor şi altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% respectiv 35% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare invocat de recurenţii reclamanţi la adresa sentinţei civile criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. împotriva sentinţei nr. 168 din 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.