Insurance guarantee fund liability for translation costs and medical treatment: appeal partially allowed, lower judgment quashed in part to award additional damages

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.10.2018 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând anularea în parte a deciziei nr. 16844/11.09.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa admiterii integrale a creanţei reclamantei în cuantum de 26.324,03 RON cu titlu de daune materiale şi 226.130,00 RON cu titlu de daune morale.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2127 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia nr. 16844/11.09.2018 în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă şi la plata unei diferenţe de 23296 RON cu titlu de despăgubiri materiale, a respins cererea de majorare a despăgubirilor morale, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru şi onorariu avocaţial în cuantum de 650 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

1.3.1. Prin recursul său, pârâta Fondul de Garantare a Asiguraţilor critică soluţia primei instanţe prin care a fost obligată la plata sumei de 23.296 RON cu titlu de despăgubiri materiale.

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă arată că reclamanta a solicitat, cu titlu de despăgubiri materiale, suma de 23.296 RON, reprezentând costul a şase şedinţe de intervenţie cu laser, necesare înlăturării unei cicatrici suferite de reclamantă în urma accidentului rutier din 15 iunie 2016.

Arată recurenta pârâtă că în mod greşit a procedat prima instanţă, obligând FGA la plata sumei de 23.296 RON, cât timp reclamanta nu face dovada unui prejudiciu actual în legătură cu suma pretinsă.

Reiterând cuprinsul dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, recurenta pârâtă arată că nu poate achita decât creanţele certe, lichide şi exigibile, condiţii neîndeplinite în ceea ce priveşte suma de 23.296 RON, astfel că solicită admiterea recursului său şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei, cu consecinţa menţinerii deciziei nr. 16844/11.09.2019.

1.3.2. Recursul reclamantei

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă arată că la data de 28.04.2017 a formulat o cerere de despăgubire, cerere înregistrată la FGA sub nr. x/04.05.2017.

Obiectul cererii de plată nr. x îl constituie pretenţiile civile, constând în 26.324,03 RON, daune materiale şi 226.130,00 RON, daune morale.

Prin decizia nr. 16844/11.09.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererea de despăgubire formulată de reclamantă, respectiv a admis suma de 1.885,71 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 12.600,00 RON, cu titlu de daune morale, respingând cererea de plată pentru diferenţa dintre suma solicitată si cea acordată.

În temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 19 din Legea nr. 503/2004, în data de 09.10.2018 reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei sus-menţionate, considerând că decizia FGA este nelegală sub aspectul respingerii cererii de plată pentru diferenţa dintre suma solicitată si cea acordată.

Prin sentinţa civilă nr. 2127, pronunţată la data de 28.06.2019, instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul, a anulat în parte Decizia nr. 16844/11.09.2018, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă la plata unei diferenţe de 23.296,00 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi a respins cererea de majorare a daunelor morale.

Consideră recurenta reclamantă că soluţia de respingere a contestaţiei sale, sub aspectul obligării pârâtei şi la plata contravaloarii serviciilor avocaţiale şi, respectiv de traducere a documentelor justificative, în considerarea faptului că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, este nelegală.

În opinia recurentei reclamante, judecătorul fondului interpretează eronat dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. .213/2015.

Potrivit acestui text de lege noţiunea de "creanţă de asigurări" este definită ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă."

Conform art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5."

Prin urmare, Fondului de Garantare îi revine obligaţia de a plăti creditorului de asigurare despăgubirea ce rezultă din contractului de asigurare, în limita plafonului de garantare. Sintagma "plata despăgubirii rezultate din contractele de asigurare" se referă la plata pe care în mod obişnuit o efectua societatea de asigurări B., aflată în faliment. Pentru a determina conţinutul acestei obligaţii trebuie să ne raportăm la dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, norma ce în conformitate cu art. 53 din Legea nr. 136/1995 prevede în art. 26 alin. (1) lit. d) că "se acordă despăgubiri în formă bănească pentru (...) cheltuielile de judecată efectuate de către persoana păgubită."

Astfel, serviciile avocaţiale şi de traducere a documentelor justificate au fost achitate în scopul recuperării prejudiciului, fiind generate de fapta asiguratului B. (în lipsa faptei ilicite nu ar fi fost nevoită să avanseze aceste sume, ceea ce face incidenţă noţiunea de "culpa procesuală"), fiind astfel un risc acoperit prin poliţa de asigurare, reprezentând creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

In plus, recurenta reclamantă arată că, neavând domiciliul în România, reprezentarea convenţională a fost indispensabilă în procesul de recuperare a creanţei de asigurare.

Referitor la soluţia privind compensarea prejudiciului moral, consecutiv vătămării corporale, instanţa de fond conchide că nu poate reţine refuzul nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraţilor, de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, considerând că acesta a stabilit corect cuantumul daunelor morale.

Sub acest aspect, hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a încălcat următoarele norme în vigoare la data producerii accidentului (15.06.2016):

- art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, conform căruia asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil;

- art. 50 pct. l lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 potrivit cărora stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale în cazul vătămării corporale a unei persoane, victime ale unui acident rutier, trebuie să fie "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România"

- art. 1391 alin. (1) C. civ., intitulat "Repararea prejudiciului nepatrimonial", conform căruia în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Instanţa de fond a confirmat demersul pârâtei de a se raporta la numărul de zile de îngrijiri medicale, ca indicator medico-legal, apreciind că în lipsa unor criterii legale, acesta reprezintă un criteriu obiectiv şi rezonabil.

Cu toate acestea, prima instanţă omite din vedere faptul că în speţă, pentru a ajunge la suma de 12.600,00 RON, Fondul de garantare a Asiguraţilor a înmulţit durata îngrijirilor medicale cu o sumă arbitrară (280,00 RON), demers care nu este prevăzut în nicio normă legală.

De altfel, pârâtul motivează cuantumul daunelor morale cu argumente ce nu se regăsesc în vreo normă legală, respectiv: suma a fost determinată folosind " criterii determinante şi încadrarea pe praguri valorice agreate printr-o procedură internă ".

Relativ la criteriul de cuantificare validat de prima instanţă, chiar dacă este adevărat că indicatorul medico-legal denumit "durata îngrijirilor medicale" relevă gravitatea vătămării corporale devenind astfel unul dintre criteriile uzitate de instanţele judecătoreşti din România în soluţionarea cererilor de despăgubiri pentru prejudicii morale rezultate din atingeri aduse integrităţii corporale, tot atât de adevărat este că acesta nu reprezintă unicul criteriu.

Raportarea exclusiv la indicatorul medico-legal încalcă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 alin. (1) C. civ.

În al doilea rând, indicatorul medico-legal al duratei îngrijirilor medicale este o noţiune care a fost concepută în vederea aplicării legislaţiei penale. Legiuitorul a conceput o manieră de a evalua gravitatea faptei (constând în loviri şi alte violenţe, vătămarea corporală etc), şi nu de a dimensiona prejudiciul.

In al treilea rând, acest criteriu, indiferent cât de obiectiv se pretinde, conţine prin definiţie o doză de apreciere din partea medicului legist, fiind stabilit prin aproximare, în baza unui barem prestabilit.

Sintagma "îngrijiri medicale" este o noţiune medico-legală ce vizează strict intervalul în care traumatizatul a urmat efectiv sau a necesitat tratament medical pentru leziunea suferită şi pentru complicaţiile legate cauzal de aceasta, independent de constituirea de sechele. Medicul legist se pronunţă asupra numărului de zile de îngrijiri medicale în urma examinării victimei (examen clinic), precum şi pe baza înscrisurilor medicale prezentate, fără a ţine cont de aspecte ce nu reies din aceste înscrisuri. Analizând gravitatea leziunilor traumatice produse victimei, cât şi de amploarea actului curativ - recuperator "traduce" - prin intermediul acestui indicator medico-legal - repercusiunile traumatismului asupra organismului uman.

Stabilirea numărului de "zile de îngrijiri medicale" este de fapt o operaţiune de încadrare într-un indicator medico-legal, care tine cont de:

- criteriul diagnostic - tipul, localizarea, mărimea şi numărul leziunilor traumatice;

- criteriul terapeutic prognostic (recuperator) - perioada de timp necesară aplicării unei terapii (medicamentoasă, chirurgicală, recuperatorie) - fie in ambulatoriu, fie prin internare în spital, în varianta cea mi adecvată pentru leziunea traumatică respectivă;

- criteriul antecedentelor patologice-starea de sănătate anterioară traumatismului suferit de victima; aşa numitul "teren" al pacientului/victimei este determinat de vârstă, boli preexistente, stare de nutriţie, particularităţi legate de sex etc.

Astfel, pentru stabilirea gravităţii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii prin criteriul de durată a îngrijirilor medicale experţii medico-legali folosesc un barem orientativ, care ia în calcul mai multe elemente: gravitatea leziunii în sine (intensitatea traumei), regiunea corporală interesată(localizare), vârstă, sex, afecţiuni preexistente, posibilitatea apariţiei de complicaţii, răsunetul funcţional general sau reactivitatea organică individuală, numărul şi frecvenţa intervenţiilor chirurgicale necesare, gradul de complianţă la tratamentele prescrise, inclusiv la cele ambulatorii. Cu toate acestea, rămân în afara sferei de evaluare medico-legală consecinţe posttraumatice cum sunt: prezenţa sechelelor posttraumatice, cu sensul de urmări durabile la nivel organic sau funcţional, a repercusiunilor leziunilor asupra vieţii psihice a victimei, impactul asupra funcţionalităţii întregului organism, prejudiciu estetic în sensul comun al termenului (afectarea armoniei fizice cu răsunet la nivel afectiv).

In concluzie, de principiu, acest indicator medico-legal nu surprinde întreaga dimensiune a modului în care viaţa victimei a fost afectată de evenimentul rutier.

De aceea, la dimensionarea "în echitate" a prejudiciului moral menit a compensa prin mijloace băneşti repercusiunile vătămării corporale în plan fizic şi psihic trebuie avut în vedere ceea ce doctrina şi practica judecătorească în mod constant susţin, anume cumulul mai multor criterii, cum sunt indicatorii medico-legali; durata menţinerii consecinţelor vătămării (consecinţele traumatice ale evenimentului, atât la nivel fizic, cât şi la nivel psihic, sub forma secheleleor posttraumatice); existenţa unei forme particulare de prejudiciu (estetic, de agrement, juvenil etc.); impactul traumatismului suferit asupra tuturor sferelor vieţii victimei (personale sociale, profesionale etc.), consecinţele în plan fizic şi psihic ale urmărilor leziunilor suferite (cu luarea în considerare a formelor sub care se prezintă această categorie de prejudiciu: pretium doloris, prejudiciu de agrement, prejudiciu estetic).

Numai prin intersecţia mai multor paliere, mai multor criterii, este posibilă personalizarea cât mai adecvată a dimensionării prejudiciului moral.

In acest sens, în jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, s-au statuat următoarele: " Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică şi/sau morală pe care o resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 noul C. civ.) componente ale dreptului la viaţă apărate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate.

Caracterul suferinţelor trebuie să fie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

In ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalată bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat. " (secţia I Civilă, Decizia nr. 824 din 006 aprilie 2016).

Procedura utilizată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ignoră tocmai aceste nuanţe, aceste specificităţi rezultate din modul diferit, aparte, în care fiecare victimă percepe vătămarea, modul specific în care reacţionează la traumă. Două persoane cu vătămări identice, respectiv cu lezarea aceloraşi zone ale corpului nu vor avea niciodată un prejudiciu identic, ca întindere, gravitate, importanţă. Explicaţia rezidă în diversitatea proprie fiinţei umane.

Judecătorul fondului a încălcat legea şi a dat o interpretare eronată legii în demersul de apreciere a legalităţii deciziei atacate sub aspectul cuantificării daunelor morale ce i se cuvin reclamantei prin raportare la anumite praguri valorice standardizate, adoptate printr-o decizie internă a pârâtului.

In speţă, din perspectiva acestor elemente ce definesc prejudiciul corporal suferit de reclamantă, este evident că suma de 12.600,00 RON nu este de natură a compensa prejudiciul cu caracter nepatrimonial provocat în plan personal, nepatrimonial, ca urmare a atingerilor aduse stării de sănătate şi integrităţii corporale.

Prin hotărârea pronunţată judecătorul fondului validează utilizarea de către o autoritate publică - în procedura de evaluare a prejudiciului moral - a unor şabloane, ceea ce presupune în ultimă instanţă standardizarea unor importante valori ale societăţii, respectiv viaţa, integritatea corporală, sănătatea, demers pe care îl apreciez ca fiind nu numai nelegal, dar şi imoral. În materia daunelor morale nu pot exista astfel de "praguri valorice", simpla existenţă a acestora încălcând cele mai elementare valori ale societăţii moderne, atât norme morale, cât şi de drept.

Considerând că Fondul de Garantare a Asigraţilor a stabilit corect cuantumul daunelor morale, instanţa fondului validează implicit modul de calcul prezentat de pârât în cuprinsul întâmpinării, demers fundamental eronat, care contravine flagrant legii.

Decizia FGA nr. 142/26.05.2016, invocată de pârât atât în cuprinsul deciziei atacate nr. 16844/11.09.2018 cât şi în cuprinsul întâmpinării din prezenta cauză, a fost abrogată prin Decizia FGA nr. 74/02.08.2018, prin urmare nu era în vigoare la data emiterii deciziei atacate, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a aplicat o procedură de calcul a despăgubirilor ieşită din vigoare.

În orice caz, aceste decizii privind procedura de soluţionare a pretenţiile izvorând din vătămări corporale sunt decizii emanând de la însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care acesta aprobă procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese. Pârâtul afirmă că procedura ar fi guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului daunele morale fiind cuantificate potrivit Anexei 1, care face trimitere la tabelul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (F.P.V.S.) privind costul pe zi de îngrijire medicală.

Or, chiar şi din perspectiva acestui mod de cuantificare decizia FGA atacată este nelegală, deoarece despăgubirea stabilită în speţă, de 280 RON/zi de îngrijire medicală, este sub limita prevăzută chiar de ghidul emis de F.P.V.S., care prezintă o medie de 474 RON/zi de îngrijire medicală pentru vătămări de până la 60 de zile de îngrijiri medicale.

În aprecierea asupra daunelor morale, Fondul de Garantare utilizează o procedură internă ce are la bază sumele prevăzute în "Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale" (S. Greaceanu, M.Necrelescu, Ed. UNSICAR, 2012). Acest document este redactat sub egida si cu finanţarea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, asociaţie constituită din societăţile de asigurare abilitate să comercializeze asigurări RCA în România (în prezent, F.P.V.S. este o direcţie a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România).

Prin urmare, o persoană juridică de drept privat ce este finanţată din contribuţiile asigurătorilor emite o "lucrare" ce îşi propune să cuantifice suma medie acordată cu titlu de daune morale în anumite speţe din practica judecătorească din România, lucrarea având nenumărate carenţe, menţionate de recurenta reclamantă în cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac.

În acelaşi context, recurenta reclamantă afirmă că Ghidul FPVS nu este izvor de drept, prin urmare nu poate constitui o bază de fundamentare a unei decizii F.G.A. ori a unei hotărâri judecătoreşti. Dacă o lucrare de specialitate ce prezintă grave carenţe de transparenţă metodologică influenţează o autoritate publică ori instanţa de judecată în soluţia sa, putem afirma şi argumenta că art. 6 CEDO a fost încălcat. Această lucrare nu poate aspira nici la titlu de lucrare ştiinţifică deoarece nu îndeplineşte condiţiile necesare şi suficiente în acest sens şi nici la acela de compendiu de practică judiciară, care e de regulă editat sub egida unei instanţe judecătoreşti sau sub îndrumarea unor jurişti iluştri şi ce are cu totul alte criterii de selecţie decât cele utilizate de autorii acestei lucrări.

In speţă, reţinând implicit că procedura internă standardizată de cuantificare a daunelor morale, procedură aprobată printr-o decizie internă a FGA este în măsură a asigura un tratament echitabil, prima instanţă lipseşte de eficienţă posibilitatea conferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor de a obţine controlul de legalitate al actelor emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. De vreme ce instanţa de fond consideră că deciziile interne ale emitentului actului administrativ sunt mai presus de lege şi de principiul reparării integrale a prejudiciului, de art. 1387 alin. (1) şi art. 1391 alin. (1) C. civ., înseamnă că prin aceste decizii interne privind soluţionarea pretenţiilor izvorând din vătămări corporale FGA a statuat - într-o manieră ce nu poate fi cenzurată pe cale judecătorească - asupra modului în care se cuantifică daunele morale în România.

FGA şi-a constituit practic propriile reguli, utilizând tabelul F.P.V.S. şi ridicându-1 la valoare de lege, iar instanţa învestită cu controlul legalităţii deciziilor individuale are, potrivit raţionamentului instanţei de fond, un rol diminuat în cuantificarea daunelor morale, fiind necesar a se raporta la cât de echitabil şi transparent este procesul şi nu la individualizarea actului de justiţiei potrivit propriei concepţii.

Prima instanţă, investită cu contestaţia împotriva deciziei FGA era îndreptăţită şi totodată datoare să ţină seama de o multitudine de factori rezultaţi din probatoriul administrat, care definesc situaţia concretă a reclamantei şi în plus să valorizeze corespunzător elementele probatorii existente, printre care şi expertiza medico-legală, în raport de doctrina şi de practica judiciară în materie.

Judecătorul fondului nu a luat în considerare elementele concrete care dau specificitate cazului, constituindu-se în tot atâtea criterii de cuantificare a prejudiciului moral, rezultate din înscrisurile anexate cererii de plată, cum sunt:

- faptul că în accident membrul inferior drept a fost prins între motocicletă şi autoturism, fiind proiectată cu capul într-un stâlp al autoturismului (mecanism complex de producere a leziunilor);

- faptul că reclamanta a fost constrânsă să meargă cu sprijin parţial pe membrul inferior stâng, cu cârje, timp de 14-21 zile ulterior accidentului;

- faptul că în perioada de după accident, mobilitatea şi autonomia i-au fost semnificativ diminuate, fiindu-i afectată capacitatea de autoîngrijire;

- faptul că leziunile traumatice cutanate suferite au avut o evoluţie trenantă, cu asocierea unor fenomene infecţioase (Pseudomonas, o bacterie rezistentă la antibiotice), care au necesitat antibioterapie susţinută, îndelungată, precum şi terapie chirurgicală;

- faptul că a reclamanta a fost supusă la două intervenţii chirurgicale în data de 02.09.2016 şi în data de 10.09.2016 pentru curăţarea rănii;

- faptul că a fost necesară o nouă intervenţie chirurgicală pentru recoltarea unui tegument pentru grefă în zona genunchiului;

- faptul că reclamanta nu s-a putut deplasa normal timp de aproximativ două luni de zile;

- instalarea senzaţiei de teamă de a mai conduce vehicule pe două roţi (urmări de durată la nivel psihic);

- dificultăţile intervenite în activitatea profesională (lucrător al Aeroportului din Dubai) care implică ortostatismul prelungit;

- faptul că pe o perioadă de cel puţin un an de la producerea leziunilor i-a fost afectată capacitatea de efort şi posibilitatea de a face sport;

- faptul că funcţionalitatea membrului inferior afectat nu a fost redată în totalitate, în timp ce zona lezată va rămâne cu o sensibilitate aparte (aspecte care intră în noţiunea de sechele posttraumatice);

- prezenţa cicatricilor inestetice la nivelul genunchiului (ce relevă caracterul succesiv al prejudiciului corporal).

Prima instanţă nu s-a referit absolut deloc la jurisprudenţa în materie, depusă la dosarul cauzei, deşi trimiterea la aceasta este prevăzută de lege ca fiind aplicabilă în demersul de cuantificare a daunelor morale.

In felul acesta, soluţia instanţei de fond prin care acest calcul a fost validat încalcă flagrant atât litera, cât şi însuşi principiului avut în vedere la edictarea art. 50 pct. l lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Din perspectiva prevederilor legale aplicabile cazului şi prin raportare la criteriul jurisprudenţei, recurenta reclamantă susţine că există o neconcordanţă vădită între nivelul despăgubirilor la care instanţa de fond a achiesat în cazul dedus judecăţii şi nivelul despăgubirilor acordate în cazuri similare, de către instanţele judecătoreşti la nivel naţional în ultimii ani.

Faţă de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită casarea în parte sentinţei civile atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

2. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, reclamanta a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta FGA, apreciind că motivele invocate de recurenta pârâtă în sprijinul căii de atac nu se subsumează niciunuia din motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În subsidiar, reclamanta solicită respingerea recursului declarat de pârâta FGA ca fiind nefondat, apreciind că sunt lipsite de temeinicie criticile acesteia la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 2127/28.06.2019.

La rândul său, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca fiind nefondat, pentru considerentele arătate în cuprinsul întâmpinării.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Recursul pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Soluţionând excepţia nulităţii recursului declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât motivele invocate de recurenta pârâtă în sprijinul căii de atac se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind criticată sentinţa civilă nr. 2127/28.06.2019 din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015.

Critica recurentei pârâte apare, însă, ca fiind nefondată, constatând Înalta Curte că aprecierea primei instanţe cu privire la caracterul cert al prejudiciului suferit de reclamantă reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, pârâta FGA a refuzat plata despăgubirilor în sumă de 23296 RON, reprezentând costul terapiilor necesare înlăturării prejudiciului corporal reprezentat de cicatricea suferită de reclamantă în urma accidentului ce reprezintă evenimentul asigurat, apreciind pârâta că nu este dovedit caracterul actual în privinţa prejudiciului suferit de reclamantă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă se află în eroare cu privire la înţelesul noţiunii de caracter cert al prejudiciului, făcând confuzie între criteriile de apreciere a condiţiei actualităţii vătămării circumscrise noţiunii de prejudiciu şi cele referitoare la acoperirea prejudiciului.

Prejudiciul este cert ori de câte ori este demonstrată vătămarea suferită de creditorul obligaţiei de dezdăunare şi, particularizat cauzei de faţă, o atare vătămare s-a produs deja, fiind reprezentată de cicatricea suferită de reclamantă în urma accidentului rutier din 15.06.2016, vătămare ce poate fi înlăturată prin terapia menţionată în actele medicale înaintate pârâtei de reclamantă.

În cauză, este evaluată şi întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului reclamat, rezultând, din cuprinsul înscrisurilor depuse de reclamantă la FGA, că suma estimată pentru intervenţiile necesare este de 23.296 RON(echivalent al sumei de 20.000 AED).

Faptul că reclamanta nu a avansat aceste cheltuieli şi nu a fost supusă intervenţiilor medicale necesare înlăturării sau atenuării vătămării suferite nu înseamnă că aceasta nu a dovedit existenţa unui prejudiciu actual ci doar că prejudiciul nu a fost reparat, neexistând, de altfel, nicăieri în legislaţie, o reglementare în sensul condiţionării executării obligaţiei de despăgubire pe tărâm contractual sau delictual de dovada faptului acoperirii, în prealabil, a prejudiciului de către creditorul obligaţiei de dezdăunare.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe, în sensul obligării pârâtei FGA şi la plata contravalorii terapiilor necesare acoperirii prejudiciului corporal reprezentat de cicatricea suferită de reclamantă reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, suma pretinsă de reclamantă în acest scop reprezentând o creanţă de asigurare, în sensul legii, aferentă unui prejudiciu cert.

Pentru aceste considerente, recursul formulat de recurenta pârâtă este apreciat ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Recursul reclamantei

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta reclamantă consideră nelegală sentinţa civilă nr. 2127/28.06.2019 din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtei FGA la plata cheltuielilor aferente traducerii înscrisurilor medicale şi a onorariului avocaţial precum şi la plata daunelor morale în cuantumul pretins prin cererea adresată FGA.

Cât priveşte includerea cheltuielilor reprezentând servicii avocaţiale şi a celor aferente traducerii documentelor justificative, instanţa fondului apreciază că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolventa şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În cazul unui accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, aşa cum este cazul în speţă, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, arată instanţa fondului.

Or, instituţia pârâtă nu are calitatea de asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, subliniază judecătorul fondului iar între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nicio obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţa de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată sa rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul contravalorii onorariului avocaţial şi traducerilor efectuate, solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, astfel că prima instanţă a respins acţiunea reclamantei sub acest aspect.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că este justificată solicitarea recurentei reclamante şi în privinţa cheltuielilor de traducere şi legalizare, în cuantumul arătat de aceasta prin cererea de despăgubire adresată instituţiei pârâte(383 RON).

Pentru a decide astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că aceste cheltuieli vizează traducerea înscrisurilor justificative, depuse de reclamantă la instituţia pârâtă, astfel că este indiscutabil caracterul necesar al cheltuielilor reprezentate de formalitatea traducerii autorizate a acestora.

În acest sens, Înalta Curte constată că necesitatea depunerii cererii de despăgubire şi a înscrisurilor justificative ale pretenţiilor în limba română este prevăzută explicit chiar prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, (1)în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

(3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

(4) În cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei, momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanţie reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurare.

(5) Cererea, precum şi actele şi informaţiile solicitate potrivit alin. (2) - (4) se depun în limba română; în cazul în care sunt redactate într-o limbă de circulaţie internaţională, acestea se depun însoţite de traducerea autorizată conform legii.

Prin urmare, soluţia primei instanţe, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtei FGA la contravaloarea serviciilor de traducere a documentelor justificative este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, impunându-se casarea sentinţei sub acest aspect şi, rejudecând cauza, admiterea cererii reclamantei şi obligării pârâtei la plata sumei de 383 RON.

Critica recurentei reclamante este nefondată, în ceea ce priveşte pretenţia de achitare a onorariului avocaţial pentru depunerea cererii de despăgubire la FGA, întrucât sumele avansate de reclamantă nu pot fi încadrate în categoria cheltuielilor de judecată, fiind evident că procedura administrativă desfăşurată de FGA în vederea soluţionării cererilor de despăgubire nu are natura unei proceduri judiciare.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Cum procesul civil începe prin învestirea instanţei de judecată, cheltuielile avansate de parte anterior acestui moment pentru servicii de asistenţă sau reprezentare prin avocat şi în condiţiile în care procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 pentru soluţionarea cererilor de despăgubire nu are natura unei proceduri prealabile, în înţelesul art. 7 din Legea nr. 554/2004 sau al art. 193 C. proc. civ., nu pot fi subsumate noţiunii de cheltuieli de judecată.

Totodată, Înalta Curte subliniază că Legea nr. 213/2015 nu impune solicitantului deplasarea la sediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor în vederea depunerii cererii de despăgubire (fiind, astfel lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta nu domiciliază în România) ci, dimpotrivă, instituie un mecanism facil, menţionându-se la art. 14 alin. (2) din lege posibilitatea depunerii cererii de despăgubire fie direct la sediul Fondului fie prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.

Prin urmare, soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantei cu privire la onorariul avocaţial avansat pentru formularea şi depunerea cererii de despăgubire reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, acest onorariu neavând regimul cheltuielilor de judecată şi nici al unor costuri aferente cererii de despăgubire şi a căror necesitate este recunoscută de legiuitor.

În egală măsură, Înalta Curte constată că este nefondată şi critica recurentei reclamante cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii de obligare a pârâtei FGA la plata daunelor morale suplimentare celor stabilite prin decizia nr. 16844/11.09.2018.

În prealabil dezlegării concrete a criticilor formulate de recurenta reclamantă la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 2127/28.06.2019 sub acest aspect, Înalta Curte subliniază faptul că recursul, în actuala reglementare procesuală, nu reprezintă o cale de atac devolutivă ci o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care legiuitorul urmăreşte să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Altfel spus, în calea de atac a recursului nu pot fi formulate critici prin intermediul cărora se tinde la reevaluarea situaţiei de fapt ori la reevaluarea cuantumului prejudiciului material şi moral şi la reaprecierea probelor în ceea ce priveşte prejudiciul material, aspecte care nu pot fi circumscrise motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a criticat sentinţa civilă nr. 2127 din 28 iunie 2019 sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductivă de instanţă, invocând atât motive de nelegalitate cât şi de netemeinicie a hotărârii.

În privinţa legalităţii hotărârii atacate, o primă critică a recurentei reclamante vizează faptul că judecătorul fondului a validat procedura internă, stabilită de FGA pentru aprecierea cuantumului daunelor morale, procedură care nu ţine seama de particularităţile fiecărui caz, stabilind un cuantum fix, de 280 RON/zi de îngrijire medicală, fără nicio altă circumstanţiere, de natură a reflecta preocuparea pentru evaluarea exactă a prejudiciului. În acelaşi sens, recurenta reclamantă arată că procedura avută în vedere de FGA a fost stabilită în baza deciziei nr. 142 din 26 mai 2016, însă această deciziei era abrogată la data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamantă, aspect ce rezultă din faptul că instanţa fondului a încuviinţat şi administrat probatoriul propus de reclamantă în vederea dovedirii pretenţiilor sale inclusiv proba testimonială, concluzionând judecătorul fondului, după analiza actelor şi lucrărilor dosarului, că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamantă.

Prin urmare, ceea ce a validat prima instanţă a fost cuantumul daunelor acordate de pârâta FGA şi nicidecum stabilirea acestora pe baza unei proceduri care nu ar ţine seama de particularităţile fiecărui caz analizat ori în baza unei decizii(nr. 142 din 26 mai 2016) abrogate la momentul emiterii deciziei contestate în cauza de faţă.

Dacă prima instanţă ar fi procedat în sensul arătat de recurenta reclamantă, ar fi concluzionat pur şi simplu în sensul că algoritmul utilizat de pârâta FGA pentru calculul daunelor morale este unul corect, nemaifiind utilă nicio probă suplimentară celor reprezentate de dosarul constituit în urma cererii de despăgubire, or este evident faptul că prima instanţă nu a procedat astfel.

O a doua critică a recurentei reclamantei cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale constă în faptul că instanţa fondului nu ar fi ţinut seama de jurisprudenţa în cauze similare, invocând recurenta reclamantă, sub acest aspect, motivul de nelegalitate reprezentat de neaplicarea dispoziţiilor art. 50 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

O primă observaţie ce se impune a fi formulată în legătură cu această critică a recurentei reclamante este aceea că Norma ASF nr. 23/2014 se adresează asigurătorilor de răspundere civilă obligatorie(RCA) astfel că, instituind un mecanism de apreciere a cuantumului daunelor morale prin raportare la jurisprudenţă se ajunge, practic, tot la un algoritm de calcul de genul celui contestat de recurenta reclamantă în cauza de faţă, astfel că argumentele acesteia prezintă un caracter oarecum antagonic.

Este evident că fiecare cauză comportă particularităţile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege şi de aceea nu poate fi stabilit un cuantum fix, general valabil pentru orice situaţie în care sunt vătămate drepturile cu conţinut nepatrimonial, prevăzute de art. 250 C. civ..

Întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Prin urmare, hotărârile de speţă, la care face referire recurenta reclamantă, prin care s-au stabilit cu titlu de prejudiciu moral sume diferite de bani pot furniza judecătorului doar criterii orientative de estimare a despăgubirilor, evidenţiind limitele de apreciere a cuantumului acestora, analiza acestora reflectând faptul că instanţele care le-au pronunţat au examinat cauzele cu care au fost învestite din perspectiva aceloraşi repere care au fost avute în vedere şi de instanţa fondului, cu prilejul pronunţării sentinţei civile criticate în prezentul recurs.

În concluzie, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei reclamante la adresa sentinţei civile atacate din perspectiva modalităţii de soluţionare a capătului de cerere privitor la majorarea cuantumului daunelor morale.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în recurs, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursurilor, fiecare parte a căzut în pretenţii(suma acordată suplimentar recurentei reclamante în prezentul recurs având caracter modic în raport de suma solicitată cu titlu de diferenţe de daune morale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocată de recurenta-reclamantă.

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 2127 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare obligă pârâta şi la plata sumei de 383 RON cu titlu de despăgubiri materiale.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2127 din 28 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.