Insurance claim upheld: subrogated bureau deemed insurance creditor, refusal annulled and new decision ordered.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017 din 05.12.2017, reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 11080/14.11.2017 emisa de Comisia Speciala a F.G.A., cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, la efectuarea plăţii sumei de 1002,71 Euro, aferentă cererii de plata nr. x/25.05.2016.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2789 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia nr. 11080/14.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamant a echivalentului în RON a sumei de 1002,71 euro.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâtul a susţinut următoarele:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Norma din 2008 privind Fondul de protecţie a victimelor străzii pusa in aplicare de Ordinul nr. 1/2008 al CSA, Fondul de protecţie a victimelor străzii, denumit în continuare Fond este constituit de asigurătorii care au dreptul, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, să practice pe teritoriul României asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prevăzută în clasa 10 de la lit. B) - Asigurări generale din anexa nr. 1 la Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia răspunderii civile a transportatorului, asigurare denumită în continuare Asigurare R.C.A., indiferent de forma de organizare şi de statul în care s-au constituit şi alin. (2) stabileşte că Fondul s-a constituit în baza prevederilor art. 251 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în conformitate cu dispoziţiile legale referitoare la asociaţii şi fundaţii. Fondul îşi desfăşoară activitatea în baza propriului statut şi a prezentelor norme.

Art. 2 din aceeaşi Norma din 2008 privind Fondul de protecţie a victimelor străzii prevede ca, potrivit art. 251 alin. (10) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Fondul are următoarele atribuţii:

- de organism de plată a despăgubirilor, în înţelesul art. 1 alin. (4) din Directiva 84/5/CEE;

- de centru de informare, în înţelesul art. 5 din Directiva 2000/26/CE;

- de organism de compensare, în înţelesul art. 6 din Directiva 2000/26/CE.

Potrivit art. 3 alin. (4) din Norma din 2008, Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului. Totuşi, Fondul va notifica persoanelor obligate la despăgubire faptul că a fost avizat pentru soluţionarea cazului de daună şi, în măsura în care acestea au despăgubit efectiv persoanele păgubite pentru prejudiciile suferite înainte de finalizarea procedurii de soluţionare a dosarului, Fondul îşi va înceta intervenţia.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se stabileşte că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător" şi art. 4 din din acelaşi act normativ defineşte atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare care poate solicita plata din disponibilităţile FGA.

În cazul dedus judecăţii creanţa de asigurare o deţine A. care este şi creditorul de asigurare şi subrogatul în drepturile şi obligaţiile acestuia fiind Organismul de Compensare din Spania, care la rândul lui nu este creditor de asigurare astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 [art. 4 alin. (1), lit. b), punctele (i-iii)] şi intimatul-reclamant FPVS (BAAR) a rambursat Organismului de Compensare din Spania indemnizaţia acordata de acesta din urmă.

Numitul A. a fost despăgubit de Organismul de compensare din Spania, acest organism având o obligaţie legală în acest sens, şi Organismul de Compensare din Spania a solicitat rambursarea de la FPVS (BAAR) în calitate de Organism de Compensare în baza disp. art. 20 alin. (1), lit. a) din Ordinul 1/2008 al CSA şi nu în calitate de asigurător, reasigurator sau fond de "garantare".

Capitolul IV din Ordinul 1/2008 al CSA stabileşte atribuţiile Fondului în calitate de organism de compensare şi Secţiunea reglementează intervenţia Fondului în calitate de organism de compensare în cazul în care vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat R.C.A. şi nu în calitate de organism de garantare, asigurător sau reasigurator.

Art. 27 alin. (2) din Ordinul 1/2008 dispune că:

"După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite."

FPVS a dobândit un drept de regres însă acesta şi-1 exercită în nume propriu numai împotriva asigurătorului falit nicidecum împotriva FGA.

Potrivit art. 1593 alin. (1) din C. civ.:

"Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta" iar dispoziţiile art. 2210 alin. (1) din C. civ.:

"în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane".

Pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile pârâtului, este absolut necesar ca suma solicitată să provină dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită în cauză, cererea de viaţă fiind formulată de FPVS care a rambursat indemnizaţia de asigurare către organismul similar din Spania acesta subrogându-se în drepturile şi obligaţiile persoanei nevinovate de producerea evenimentului în urma plăţii efectuate, dar care la rândul lui nu s-a subrogat şi în calitatea de creditor de asigurare.

Singura operaţiune juridică care transferă atât creanţa de asigurare cât şi calitatea de creditor de asigurare este cesiunea de creanţă.

Prin efectul legii, asigurătorul declarat în faliment nu a cesionat obligaţiile către FGA nici măcar cele ale creditorilor de asigurare, după cum nici FGA nu a preluat datoriile asigurătorului în falment, nici măcar pe cele ale creditorilor de asigurare.

Faptul că prin plata Indemnizaţiei Organismul de Compensare din Spania se subrogă de drept în drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării nu face ca acestora din urmă să le înceteze obligaţiile ce izvorăsc din lege şi din contract.

Fondul de garantare a asiguraţilor este în drept să achite despăgubiri în baza unei poliţe de asigurare, după rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a unui asigurător - în speţa, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. şi numai în condiţiile şi cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 si ale Normei AS.F. nr. 16/2015.

Despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensaţie echitabilă) acordată unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură.

Pentru restituirea sumei achitate în calitate de Organism de compensare, reclamantul nu are decât posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului falit.

Pe de altă parte, beneficiara poliţei de asigurare RCA nu avea posibilitatea şi dreptul legal de a depune o cerere direct FPVS-ului aceasta adresându-se cu o cerere pentru a fi despăgubită către Organismul de compensare din Spania organism care la rândul ei a facturat reclamantului FPVS.

Din analiza înscrisurilor aferente dosarului de dauna rezulta ca cererea de plată este formulată de către FPVS în calitate de Organism de Compensare şi nu de către creditorul de asigurare, respectiv A..

Or, este evident, în opinia recurentului, că FPVS(BAAR) nu deţine creanţe de asigurare, în condiţiile în care aceste creanţe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, facultative şi/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări.

Mai mult decât atât, însăşi creanţele deţinute de Fond au fost catalogate drept creanţe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziţie expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanţelor de asigurare definite expres şi limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Se poate observa că aceste definiţii şi stabilirea atât a creanţei de asigurare cât şi a calităţii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi/beneficiarii asigurărilor şi asigurători sau FPVS (BAAR) ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care Fondul le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizaţii de asigurare ci, creanţe de asigurare.

Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înţeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înfiinţată ca instituţie de drept public ca ultim resort de a obţine despăgubiri, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanţei de fond Decizia nr. 11080/14.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1002,71 euro, reţinându-se că solicitantul nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi că creanţa sa nu rezultă dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea deciziei atacate, cu consecinţa obligării recurentului pârât la emiterea unei decizii prin care să recunoască dreptul de creanţă al reclamantului, în considerarea faptului că acesta are calitatea de creditor de asigurare, iar creanţa sa rezultă dintr-un contract de asigurare.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului pârât fiind în consecinţă nefondate.

Recurentul pârât în conservarea poziţiei sale procesuale exprimate în faţa instanţei de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare ci un organism de compensare, iar creanţa pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiţii care odată ce ar fi îndeplinite ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

În privinţa naturii dreptului de creanţă pretins este de menţionat că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 1002,71 euro în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Spania întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Spania şi al cărui autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea B. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiutorul primar a definit creanţa de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În consecinţă, în mod just a apreciat instanţa de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantului relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogaţiei o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Subrogaţia personală alături de cesiunea de creanţă reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întâlnită în materia obligaţiilor. Subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plăteşte datoria altuia (solvensul) îşi rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic iniţial Fondul de Garantare a Asiguraţilor era ţinut, în măsura legalei sale învestiri şi în virtutea obligaţiei legale de garantare a plăţii despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terţ de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanţ, nu a dus la stingerea obligaţiei primordiale şi nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare iniţial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanţei, prin efectul operaţiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenţia reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat, fiind sancţionată în mod just această conduită de către instanţa de fond.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2789 din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2789 din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.