Territorial jurisdiction in administrative litigation: legal domicile versus actual residence for plaintiff's court selection

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.12.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019 reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române solicitând instanţei ca prin hotărârea pronunţată să dispună următoarele:

- Obligarea pârâţilor la acordarea sporului de fidelitate acordat poliţiştilor care au îndeplinit condiţiile de vechime ulterior datei de 31.12.2009 şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, în cuantum de 20%, conform art. 5 alin. (1)1 şi alin. (1)2 din O.U.G. nr. 83/2014;

- Obligarea pârâţilor la plata sumelor compensatorii - tranzitorii aferente acestui spor începând cu data de 09.04.2015, sub forma unei despăgubiri egale cu diferenţa dintre drepturile salariale încasate de un ofiţer de poliţie care ocupă o funcţie similară, având aceeaşi vechime, precum şi la plata dobânzii legale şi a penalităţilor de întârziere până la plata efectivă.

În motivare reclamantul arătat în esenţă că are calitatea de angajat al pârâtului din data de 20.07.2015 iar din data de 01.12.2017 ocupă postul de ofiţer specialist principal în cadrul IGPR - Direcţia de Investigare a criminalităţii economice. A susţinut că pârâţii au refuzat acordarea drepturilor salariale la nivelul stabilit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, maximul în plată.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1501 din data de 03 iunie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea reţinând, în esenţă, că domiciliul reclamantului la data formulării cererii se afla în circumscripţia Tribunalului Vrancea.

Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 14.08.2020 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal sub acelaşi număr de dosar, respectiv x/2019

Hotărârea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 261/2020 din data de 11.09.2020 Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal a admis la rându-i excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ, Fiscal şi Insolvenţă competenţa de soluţionare a cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal a reţinut, în esenţă că, în materia competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 107 şi următoarele au fost interpretate în sensul că prin domiciliul procesual al părţii se înţelege locul unde aceasta locuieşte în mod efectiv iar nu domiciliul legal în sensul reglementat de prevederile art. 91 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile în care reclamantul îşi desfăşoară activitatea în cadrul pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române - Direcţia de investigare a criminalităţii economice şi locuia efectiv la data formulării cererii în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, rezultă că instanţa competentă să soluţioneze cererea este Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru aceste considerente, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vrancea, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti -, secţia a II-a contencios administrativ, Fiscal şi Insolvenţă. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal, având în vedere următoarele considerente:

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte, constată că obiectul cererii de chemare în judecată, cu soluţionarea căreia reclamantul A., a învestit instanţa de judecată, plasează acţiunea în sfera de aplicare a prevederilor legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 544/2004:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului."

În prezenta cauză, aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă vizează înţelesul noţiunii de "domiciliu" în sens procedural, a diferenţei juridice dintre această noţiune şi aceea de "reşedinţă", precum şi a efectului pe care această distincţie îl produce asupra competenţei instanţei de judecată.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 instituie o competetenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, stabilită în raport cu domiciliul reclamantului persoană fizică şi nu în raport cu locuinţa în fapt a acestuia, sau cu locul unde acesta îşi desfăşoară activitatea.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în regulator de competenţă, constată că, din punct de vedere juridic, nu se poate susţine că domiciliul părţii este echivalent cu locuinţa în fapt, eventual cu locuinţa unde aceasta îşi desfăşoară activitatea profesională, apreciind că acestea nu pot constitui temei al stabilirii competenţei, ele având relevanţă sub aspectul comunicării actelor de procedură.

Faptul că, prin articolul 155 alin. (6) C. proc. civ. legiuitorul a permis persoanelor fizice ca, în cazul în care nu locuiesc la domiciliu să fie citate la locul ales de ele, eventual, la locul unde îşi desfăşoară activitatea curentă, nu înseamnă că acestea au deopotrivă şi posibilitatea de a-şi alege instanţa competentă să le judece, atribuind acestui " loc ales", valoarea juridică a domiciliului legal.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar "reşedinţa" este locul unde persoana fizică are locuinţa secundară. Cele două noţiuni nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, iar dovada fiecăreia se realizează prin menţiuni diferite în actul de identitate.

De asemenea, în cuprinsul C. proc. civ. se regăseşte utilizarea alternativă a celor două sintagme, însă doar în scopul asigurării legalităţii procedurii de citare, respectiv înştiinţării corespunzătoare a părţilor aflate în litigiu, cu privire la existenţa şi obiectul pricinii.

Din analizarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, incidente în cauză, rezultă că legiuitorul nu a utilizat alternativ, ca în cazul procedurii de citare, cele două sintagme, textul de lege referindu-se expres la domiciliul reclamantului şi nu la reşedinţa acestuia, dispoziţiile mai sus menţionate fiind de strictă interpretare, ele instituind o competenţă exclusivă, nu alternativă. Se observă astfel că legiuitorul nu lasă la latitudinea reclamantului să-şi aleagă instanţa unde doreste să fie judecat, acesta neavând drept de opţiune între mai multe instanţe.

Or, a considera că domiciliul reclamantului este reprezentat de locul unde îşi are reşedinţa, ori în care îşi desfăşoară activitatea, înseamnă a da eficienţă dispoziţiilor art. 88 din C. civ. potrivit cărora reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară şi a ignora norma specială incidentă în speţa de faţă, respectiv dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Cum din copia actului de identitate al reclamantului, depusă la dosarul Tribunalului Bucureşti rezultă că acesta are domiciliul în Oraşul Panciu, Judeţul Vrancea, str. x, Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Vrancea

Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, competent după domiciliul legal al reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2020 .