Jurisdiction to challenge CSM Section decision on termination of prosecutor's delegation as administrative act

Asupra contestaţiei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 20.01.2020, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 230 emisă la data de 09 aprilie 2019 de secţia pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, solicitând revocarea în totalitate a acesteia, ca fiind nelegală, nefondată şi având efecte negative asupra carierei sale profesionale, urmând a se dispune repunerea sa în funcţia de prim procuror delegat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni, până la expirarea de drept a duratei acesteia.

În motivarea contestaţiei, a susţinut în esenţă contestatorul că solicitarea formulată de conducerile Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti de încetare a delegării sale, înainte de expirarea perioadei de 6 luni, care a fost prelungită şi de delegare pe funcţia de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni a dlui. procuror B. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte a fost îmbrăţişată fără niciun fel de rezerve de secţia pentru procurori a CSM, fiind din start nelegală şi nefondată.

Funcţia de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni a fost ocupată în perioada 2011-2013 de reclamant, pe baza examenului de promovare susţinut în acest scop la finele anului 2010, iar din anul 2014 şi până în prezent a exercitat-o cu delegare. Prin Hotărârea nr. 740/04.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori s-a dispus prelungirea delegării sale pe funcţia de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni până la ocuparea acestei funcţii prin concurs/examen în condiţiile legii, dar nu mai târziu de 6 luni, începând cu data de 06.01.2019 şi până la data de 06.07.2019, fiind avute în vedere dispoziţiile incidente respectiv art. 50 alin. (5) raportat la art. 57 alin. (4), (6) şi 7 din Legea nr. 303/2004.

A precizat contestatorul că este procuror din ianuarie 1999, are o vechime de peste 20 de ani, delegarea sa în funcţia de conducere s-a dispus pentru o perioadă de 6 luni, ce nu a expirat, această funcţie nu a fost ocupată prin numirea unui alt procuror înainte de data de 6 iulie 2019 iar acordul scris de delegare nu a fost retras de A., necesitatea existenţei acordului fiind prevăzută de art. 44 alin. (1) din Codul Muncii, reclamantul nu a solicitat încetarea delegării ci a dorit să rămână delegat în funcţia de prim procuror.

Totodată, a susţinut contestatorul că, la 20.05.2019 a formulat plângere prealabilă împotriva Hotărârii CSM, secţia pentru procurori nr. 230/09.04.2019 în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin adresa nr. x/03.10.2019, iar Consiliul Superior al Magistraturii, secţia Pentru Procurori a comunicat că " în şedinţa din data de 06.08.2019 s-a respins plângerea formulată împotriva Hotărârii secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 230/09.04.2019", însă nici până la acest moment nu i-a fost transmisă hotărârea de respingere motivată, întârzierea cu care a fost soluţionată plângerea prealabilă precum şi nemotivarea hotărârii denotă intenţia CSM-SP de tergiversare a procedurii de soluţionare a plângerii administrative.

Contestatorul a mai arătat că prin Hotărârea nr. 235/12.04.2019, secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat organizarea în perioada 12.04.2019-20.06.2019 a concursului/examenului pentru numirea în funcţii de conducere a procurorilor la parchetele la care aceste funcţii erau vacante, la data de 02.05.2019 a depus cerere de înscriere pentru examenul în vederea ocupării funcţiei de prim procuror la Parchetul Moreni, însă prin Hotărârea nr. 07/09.05.2019 Comisia de organizare a concursului sau examenului pentru numirea procurorilor în funcţii de conducere înfiinţată la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii a respins această cerere, cu motivarea că nu îndeplineam condiţia de 2 ani vechime în activitate la această unitate de parchet, cerută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, fiind prejudiciat profesional în carieră prin încetarea delegării cu 2 luni înainte de expirarea perioadei pentru care aceasta a fost dispusă (01.07.2019), pierzând astfel dreptul de a se putea înscrie la examenul pentru ocuparea funcţiei de conducere la Parchetul Moreni, unde de altfel era singurul candidat, care îndeplinea condiţia vechimii de 6 ani ca procuror,precum şi stagiul de 2 ani în această unitate în cadrul căreia a activat ca prim procuror, fără întrerupere din ianuarie 2011.

În cursul anului 2019, după încetarea delegării, secţia pentru procurori a CSM i-a respins alte două cereri, care au vizat carierea sa profesională, respectiv prin Hotărârea nr. 264/18.04.2019 şi Hotărârea nr. 731/27.08.2019.

La data de 11.05.2020 reclamantul a depus o completare a motivării acţiunii iniţiale, în care a reliefat că propunerea de delegare/încetare a delegării în funcţia de prim procuror la Parchetul Moreni nu a fost formulată şi motivată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti ci de cel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, care nu avea abilitatea legală a transmite o astfel de propunere, fiind nesocotite prevederile art. 57 alin. (2) şi (7) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, a subliniat că în hotărârea nr. 230/2019 se menţionează că nici unul dintre cei trei procurori de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni nu si-au manifestat disponibilitatea ocupării funcţiei de prim procuror, însă această afirmaţie este nefondată şi nedovedită, în referatul nr. x/29.03.2019 se arată că cei doi procurori numiţi la 22.12.2017, respectiv 08.08.2018 nu au cumulat experienţa necesară, astfel că nu s-a cerut acordul în vederea delegării niciunuia dintre cei trei procurori de la Parchetul Moreni, fiind viciată procedura prealabilă dispunerii delegării şi încălcate prevederile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

Au fost reiterate de reclamant argumentele potrivit cărora hotărârea nr. 230/2019 este nemotivată, precum şi principiile încălcate prin încetarea delegării sale, care se regăsesc în Codul Muncii - act normativ cu caracter general şi Legea nr. 303/2004- lege specială, apreciind că nu este lipsit de importanţă faptul că hotărârea nr. 750/4.12.2018, prin care s-a dispus prelungirea delegării sale, a fost adoptată cu unanimitate de voturi, iar cea contestată cu 3 voturi pentru şi 2 împotrivă.

A. a mai învederat că deşi Consiliul susţine că legea nu prevede dreptul de a fi informat în legătura cu procedura destinată încetării delegării, memoriul pe care l-a înaintat la 08.04.2019 se regăseşte în cuprinsul hotărârii contestate, care îi încalcă dreptul de a se prezenta la examen pentru ocuparea funcţiei de prim procuror la Parchetul Moreni organizat în perioada 12 aprilie-20.06. 2019, în toată practica CSM-ului neexistând o altă hotărâre pronunţată în aceleaşi condiţii cu hotărârea nr. 230/2019.

Reclamantul a solicitat, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. (5) şi art. 57 alin. (1)-(8) din Legea nr. 303/2004 modificată şi completată, prevederi care în opinia sa aduc atingere unor drepturi şi principii fundamentale consfinţite în Constituţie, respectiv principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16, dreptul la acces liber la justiţie statuat de art. 21 şi dreptul la informaţie prevăzut de art. 31.

Pârâtul C.S.M. a formulat întâmpinare şi completare la întâmpinare, în cadrul cărora a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 50 alin. (5) şi art. 57 alin. (1)-(8) din Legea nr. 303/2004 este admisibilă, însă excepţia este inadmisibilă raportat la argumentele contestatorului.

În şedinţa publică din 26.05.2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, pe care a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 23 iunie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr de dosar x/2020

Prin Rezoluţia din data de 07.09.2020 a fixat primul termen pentru judecata în primă instanţă a contestaţiei formulate de contestatorul A., împotriva Hotărârii nr. 230 emisă la data de 09.04.2019 de secţia Pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 08 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia Înaltei Curţi

Înalta Curte, în temeiul art. 131 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 132 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., examinând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale de a soluţiona în primă instanţă prezenta contestaţie, excepţie invocată din oficiu, urmează a o admite, având în vedere următoarele considerente:

Se constată că prin cererea depusă şi înregistrată la data de 20.01.2020 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de Contencis Adminsitartiv şi Fiscal contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 230 din 09 aprilie 2019 a secţiei pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Înalta Curte reţine că, prin hotărârea contestată s-a dispus încetarea delegării contestatorului în funcţia de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni, începând cu data de 15.04.2019 şi revenirea acestuia la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa (unitate de parchet de unde provine) începând cu aceeaşi dată.

Analizând astfel conţinutul Hotărârii nr. 230 din data de 09 aprilie 2018, se constată că aceasta a fost emisă în baza dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 50 alin. (5) şi art. 57 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, modificată şi completată.

Potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, modificată şi completată "7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, dispoziţiile alin. (1) - (6) fiind aplicabile în mod corespunzător. Delegarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori." iar Articolul 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare prevede că " Hotărârile secţiei pentru judecători, respectiv ale secţiei pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii, în orice alte situaţii decât cele prevăzute la art. 134 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel competente, conform dreptului comun.

Analizând prezenta cauză din perspectiva dispoziţiilor mai sus menţionate, Înalta Curte constată că, în speţa de faţă, prin Hotărârea nr. 230/09.04.2019 a secţiei pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost soluţionată o acţiune disciplinară, pentru a atrage competenţa de soluţionare a Completului de 5 judecători (raportat la dispoziţiile art. 51 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 317/2004) - pe de o parte, ori, pe de altă parte, a secţiei de contencios administrativ şi fiscal (raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (7) cu referire la art. 5 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii), ambele din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care aceste din urmă dispoziţii se referă la " hotărârile Plenului", şi nu la Hotărârile secţiei Pentru Procurori.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (4)-(9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"Art. 29. - (…)

(4) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se motivează.

(5) Hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile şi se comunică de îndată.

(6) Hotărârile prevăzute la alin. (5) se publică în Buletinul Oficial al Consiliului Superior al Magistraturii şi pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii în termen de 10 zile de la redactare.

(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători.

Rezultă aşadar că, potrivit art. 29 alin. (5) şi (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie direct la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ori, hotărârea contestată în prezenta cauză, contrar celor greşit reţinute de Curtea de Apel Ploieşti, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât nu este o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ci o hotărâre a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora " Hotărârile secţiei pentru judecători, respectiv ale secţiei pentru procurori ale Consiliului Superior al Magistraturii, în orice alte situaţii decât cele prevăzute la art. 134 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în care Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ a curţii de apel competente, conform dreptului comun".

Cum în cauză dreptul comun în materie de contencios administrativ îl reprezintă Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la calitatea contestatorului, de persoană fizică şi la domiciliul acestuia (situat în Municipiul Târgovişte, arondat Curţii de Apel Ploieşti) sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora " Reclamantul persoană fizică ….se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul …său."

Astfel, în raport de conţinutul cererii de chemare în judecată şi de actul a cărui anulare se urmăreşte prin prezentul demers judiciar, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie dedusă judecăţii nu face parte dintre cererile prevăzute a fi soluţionate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este reglementată prin dispoziţiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Astfel, din textul legal sus citat rezultă că instanţa supremă nu poate fi sesizată direct cu soluţionarea pe fond a unei cereri decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de legi speciale, ipoteză care, în speţă, nu este realizată.

De asemenea, în materie civilă, art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că:

"Secţia I civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel."

Or, în raport dispoziţiile legale anterior menţionate, care cuprind norme de competenţă de ordine publică, precum şi în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă material să soluţioneze în primă instanţă prezenta cauză, competenţa aparţinând secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 304/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte are în vedere deopotrivă şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora " Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".

Temeiul de drept al soluţiei

Pentru considerentele expuse anterior şi ţinând cont de dispoziţiile art. art. 9 din Legea nr. 304/2004, coroborat cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 132 alin. (1)şi (3) din C. proc. civ., raportat la art. 96 pct. 1 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Declină competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect contestaţia formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2020 .